Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* António Lobo Antunes, "Pe râu­rile ce duc...", tra­ducere, prefață și no­te de Dinu Flă­mând, Editura Hu­ma­nitas (tel. 021/311.23.30), co­­lecția "Raftul De­ni­sei", 246 p.

Unul dintre vârfurile peisajului literar con­temporan poartă numele António Lobo Antunes, cel mai valoros scriitor în viață al Portugaliei. La 76 de ani, cu o operă de peste 30 de volume, majoritatea ro­mane, el are parte de superlative rezervate de obi­cei clasicilor: genial, titan al literaturii, scriitor ce a schimbat fața prozei. Provenit din marea bur­ghezie lu­sitană, cu studii medicale și o expe­riență atroce, la începutul anilor '70, de doctor militar în războiul din An­gola, și-a câștigat apoi existența ca psi­hiatru, înainte de a se dedica exclusiv scrisului. Romanele lui - dintre care o parte au fost traduse în seria de autor de la Humanitas - deși nu au intrigă pro­priu-zisă, în genul tradițional, te atrag ca prin magie în ar­borescența lor, compli­cată ca viața însăși. Compuse ca un mo­nolog con­tinuu, cu un stil despuiat de epi­tete și adverbe, în care ritmul, sono­ritatea frazelor, rupturile, contrapunctul, elipsele, volutele de timp țin de poezie, ele dau totuși o paradoxală impresie de realism. E vorba de o realitate poroasă, friabilă, cu fisuri prin care energia creatoare a romancierului te absoarbe cu propriile tale trăiri. Acesta e miracolul talentului său: face adevărat ceea ce scrie, parcă te-ar hipno­tiza. Îndrăgostit de materia cu care lucrează, cu­vin­tele, caută mereu cum să le facă să exprime inte­ligibil zone insolite ale minții și sufletului. Într-un in­terviu mai vechi, António Lobo Antunes mărtu­risea că "nu mă așteptam să am un asemenea succes în viața mea de scriitor - traduceri, premii, con­ferițe... Dacă mi s-ar fi cerut, aș fi plătit eu însumi pentru a putea scrie. Am nevoie per­manentă de scris. Nu vreau să îmbătrânesc ca un au­tor răsfățat, care se repetă, a cărui energie s-a epui­zat". Și a îm­bătrânit scriind, transcriind viziunile lui subiective și selective, fără "imagini frumoase", fără psiho­lo­gisme, deși e psihiatru, în așa fel încât ci­ti­torul să și le însușească.
L-am văzut și ascultat de curând la București, la lan­sarea romanului pe care vi-l recomand azi. Mo­dest dar conștient de statura lui literară, e un vorbitor exersat în a-și capta publicul prin naturalețe și sinceritate. A spus între altele că situația ideală pentru un scriitor e ca textele lui să fie uitate ca texte, cititorul să pătrundă din­colo de anvelopa limbajului, înăuntrul cărții: "Eu nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul". Îi reușește de mi­nune asta și cu cititorul român, datorită tra­ducerii afine a poetului Dinu Flă­mând, cunos­cător subtil al ambelor limbi, capabil să echivaleze nuanțe, rit­muri și sonorități. "Pe rîurile ce duc..." e aparenta con­fe­siune a unui bolnav de cancer cu numele romancierului, in­ter­nat în spital pentru a fi operat, o ex­periență personală de con­fruntare cu moartea. În plină sufe­rință și în fața sfârșitului posibil, sexa­genarul António Antunes se refugiază în labirinturile memoriei, în amonte spre izvorul vieții sale, redevenind copilul Antoninho, cu pros­pețimea înșurubării lui în lume. Fragmente auto­biografice reale și fantasmate, trecute prin fil­trul reversibil al memoriei, sunt povestite discon­tinuu, ca într-o transă lucidă, în care se suprapun tim­­puri diferite, cu scopul de a surprinde în inti­mi­tate ceea ce nu poate fi spus. Regresia în camera cu ecouri a copilăriei, pe vremea când misterele vieții ră­mâneau de descoperit (sau nu) e o formă de a scă­pa din vid, de a lupta pentru su­pra­vie­țuire. Romanul acesta e considerat de Di­nu Flămând, care știe ce spune, o capodoperă. Rămâne să vă convingeți citindu-l.