Numele prozatorului bosniaco-american Aleksandar Hemon (n. 1964) nu e necunoscut la noi, după ce în ultimul deceniu, la Polirom i-a fost tradus romanul "Proiectul Lazarus" și volumul de nuvele "Omul de nicăieri", iar la noua editură (cu apariții tot una și una), Black Button, volumul de povestiri "Iubire și obstacole". Toate lăudate de critică, pe bună dreptate. Cei care nu le-au citit încă, îl pot cunoaște pe acest scriitor de vocație, prin cartea pe care o recomand azi, alcătuită din fragmente autobiografice. Inițial, capitolele ei au fost articole publicate separat între 2000 și 2012, majoritatea în "The New Yorker", dar abia prin adiționarea lor, Hemon își arată capacitatea de a te face să trăiești împreună cu el, încercările ce i-au fost date. Născut la Sarajevo, cu o mamă bosniacă și un tată de origine ucrainiană, Sasha a copilărit cu gașca de multe neamuri din cartier, și-a făcut școala și facultatea de filosofie în orașul natal, a trăit acolo boema cosmopolită a anilor '80 și a lucrat ca jurnalist cultural, înainte ca, în 1992 să plece cu o bursă în S.U.A. Din acel an, viața i s-a bifurcat. A ajuns la Chicago, cu puțin timp înainte ca sârbii să atace Bosnia, și Sarajevo să fie asediat, așa că nu s-a mai putut întoarce. Din fericire, părinții și sora lui au reușit să se refugieze și ei, în 1993, în Canada (considerațiile lui Hemon despre imigrare, efortul de integrare în noua țară și păstrarea unei identități etnice sunt valabile și pentru milioanele de emigranți români). Grozăviile războiului din Iugoslavia, urmărite de peste ocean, rolul sinistru al lui Radovan Karadzic ("a putut să-și dezvolte la capacitate maximă potențialul inuman"), stupefacția că un profesor adorat în facultate, un intelectual rafinat, a putut deveni un fanatic participant la genocid - se împletesc cu suferința de a vedea lumea ce fusese a lui, distrusă, și la propriu, și la figurat, de ură și bestialitate. Prima întoarcere la Sarajevo în 1997 îi dă proporțiile dezastrului: moartea s-a insinuat peste tot în locurile familiare, schilodind și sufletele celor rămași în viață. Alte capitole povestesc, fără patetism, adesea cu autoironie, adaptarea lui la Chicago, relocarea în altă lume și altă limbă, singurătatea inițială. Primul care îl ajută să iasă din izolare și să-și facă noi relații e sportul - fotbalul și șahul, cu regulile lor universale ca limbaj comun. Portretul orașului prin oameni, așa cum făcuse și cu Sarajevo, e excepțional. Cele două căsnicii, complicația de a trăi, absurdul ce ne guvernează viețile, relația părinți-copii, fac subiectul altor povestiri de sine, "cu impact emoțional". Cea mai răvășitoare este despre boala și moartea, la doar 9 ani, a fetiței sale mijlocii, Isabel, născută cu o tumoră pe creier. Salvarea lui Hemon din tragediile proprii e scrisul: "Personajele fictive mi-au permis să înțeleg ceea ce îmi era greu de înțeles"; "Imaginația narativă - și astfel ficțiunea - este un instrument elementar de supraviețuire. Procesăm lumea spunând povești și producem cunoaștere umană prin cuplarea cu eurile noastre imaginate". Însă în această carte de nonficțiune, Hemon produce cunoaștere umană, povestind cu mare talent realități trăite.