Nu le-am uitat nici acum, când am trecut de a doua tinerețe. Ori de câte ori am prilejul și găsesc pe cineva care să mă asculte, aduc în discuție amintiri păstrate cu drag în inima mea.
Eram o copilă, să fi avut în jur de paisprezece ani, când, într-o vară fierbinte, am trăit emoții pe care sufletul nu le-a șters. Căldura înăbușitoare din miezul verii toropea, de-a rândul, zile și nopți. Dormeam afară, pe prispa casei. Era locul de bine și răcoare al întregii familii. La sat, rostul vieții curge după alte reguli.
Nu se luminase de ziuă, dar eu eram deja trează. Mă sculase mama cu grabă în cuvinte: "Hai, repede, să aducem caii!". De fapt, treaba asta era a tatii, dar noi îl ajutam fiindcă trudea, săracul, din greu.
Într-o rochiță subțire și în picioare cu niște sandale cu cataramele rupte, eram gata de plecare. Mama lua un băț în mână iar eu biciul pe care mi-l dădea tata. Eram bucuroasă și uitam de somn. Mamei îi era urât, și de fiecare dată mă lua cu ea. Își făcea curaj cu mine, eu îmi făceam curaj cu ea. Întotdeauna, înainte de răsăritul soarelui, căutam afară, pe câmp, caii tatei.
Mama mergea înainte și făcea cărare. Valurile de iarbă îmi ajungeau până la mijloc. O boare călduță mișca frunzele și florile, îmi mângâia fruntea, obrajii. Văzduhul aburea cu miros de ierburi. De jur-împrejur, la orizont, se descoperea ziua, minut cu minut. Mii de sclipiri se încrucișau. Pretutindeni strălucea roua. "E drumul spre Rai", gândeam...
Rochița mi se uda, se lipea de mine. Din când în când, adunam pungă poalele ei și le storceam. Și mama făcea la fel. Tălpile picioarelor alunecau în sandale, într-o parte și alta, și, în cele din urmă, mă descălțam și mergeam prin rouă, și picioarele și degetele se albeau... Era botezul cerului. Miroseam a vară și era cel mai plăcut miros de pe pământ.
Luam caii de la urmă. Mama îl ținea pe cel mai bătrân de dârlog, iar ceilalți se luau după el. Din când în când, caii se opreau. Priveam aburul ieșind din răsuflarea lor, amestecul de răcoare a dimineții și căldura vieții. În urmă se auzeau fălfâiri de ziuă, triluri de păsări... Zvâcnea lumina din toate părțile. Lumina aceea de început de lume, curată și frumoasă.
Ierburile erau înalte, le dădeam cu mâna la o parte. Florile se aplecau spre mine, spre potecă. Multe petale se lipeau pe rochița udă, pe mâini... Le adunam, le țineam în palme până când mâinile miroseau a flori. Când ajungeam acasă, soarele arunca săgeți aurii pe pământ. O toropeală caldă îmi inunda trupul. De-atunci, n-am mai trăit-o. Doar amintirile îmi aduc în suflet vraja ei.
GEORGETA GROȘESCU - com. Provița de Jos, jud. Prahova