Dimineața de octombrie se trezește din somn, îmbrățișată de primele raze de soare și de albastrul cerului. Drumul trece printre dealuri molcome, golașe de-a dreapta, împădurite de-a stânga, terasate ciudat, într-un fel de trepte, perfect egale, numai bune pentru jocul vreunor prunci de uriași. Ajung în satul Curciu, din județul Sibiu. Pare pustiu, atât e de liniște pe cele trei ulițe drepte și lungi, ce țin firul văii care-l străbate de la un capăt la celălalt. În poarta bisericii mă așteaptă, conform "convocării", părintele Cosmin Ioan Sîmboan. Mă bucur tare! Făcute "de meserie", la început, drumurile mele prin sate pierdute, unde singurul licăr de viață și de speranță este biserica, au devenit, de la o vreme, bucurie curată. Așezări condamnate la moarte, cu obștea de altădată risipită prin ceea lume, în căutarea unei bucăți de pâine mai albe, supraviețuiesc sufletește, datorită vreunui preot cu chemare adevărată, care se jertfește în sărăcie, ca să le țină trează, măcar nădejdea în Dumnezeu. Simpli, modești, dar cu familii bogate, părinți de prunci "câți dă Dumnezeu", preoții satelor noastre umplu duminicile cu glasuri de clopot, ținându-și slujba cu atâta adevăr și ardoare, de parcă biserica n-ar încăpea de numărul credincioșilor. Lumină de la lumină.
Sofronie de la Cioara
Nu e foarte mare biserica, dar soarele ce-o inundă prin toate ferestrele îi dă, cumva, dimensiuni de catedrală, iar părintele stă chiar între raze, iluminat. Bucuria din glasul său este molipsitoare, ca și când prin ea s-ar răscumpăra, peste timp, obida ortodocșilor trăitori pe aceste meleaguri, care abia târziu au avut o biserică a lor. Se rugau, când li se permitea, în biserica evanghelică, sau în șurile mai încăpătoare ale unor gospodari din sat. În secolul al XVIII-lea, frământările timpului au ajuns și în locul acesta, uitat de lume, dar nu și de Dumnezeu. Fiica preotului greco-catolic s-a căsătorit cu un tânăr din Sebeș, tot preot și el, căruia, însă, socrul i-a refuzat cedarea prerogativelor bisericești. Tânărul preot a plecat în Țara Românească, s-a hirotonit preot ortodox și s-a întors în sat alături de călugărul Sofronie de la Cioara, eroul cruciadei țăranilor ortodocși din Ardeal. Împreună, i-au convins pe majoritatea creștinilor din comunitate să nu renunțe la credința ortodoxă, chiar dacă nu aveau o biserică a lor. Abia la începutul secolului XIX, sătenii din Curciu și-au văzut dorința împlinită: o primă biserică de zid, ridicată în cimitirul ortodox al satului. Piatra de temelie a actualei biserici este pusă în anul 1872, atribuindu-i-se două hramuri: SfântaTreime și Sfinții Mărturisitori Ardeleni.
"Una vrea omul, alta dă Domnul"
Părintele Sîmboan își mărturisește emoția. Consideră că tot ce a trăit până acum a fost rânduială dumnezeiască, chiar dacă nu a înțeles dintru început asta. Bunicii și părinții i-au deschis drumul spre biserică încă de mic, dar, la vârsta unor prime alegeri, nu a ales Seminarul Teologic, ci s-a înscris la un liceu veterinar, lângă Gherla, de unde e de loc. "Nu mi-am propus să fiu preot, dar impresionat de credința și atmosfera magică a locului, mergeam foarte des la Mânăstirea Nicula, astfel încât, în clasa a XII-a, mi-am propus să dau la Teologie". A fost greu, a trebuit să muncească, să se întrețină, sprijinul pe care părinții i-l puteau oferi fiind neînsemnat.
"Contează foarte mult familia din care provii. Pentru că asta este baza formării tale ca om, altfel nu poți. Am avut bunici foarte credincioși și o străbunică ce a trăit 103 ani, fără să-și piardă mințile. A fost foarte înțeleaptă, știa de ea, nu avea nevoie de ajutor, alegea fasole, dădea la porci, făcea mâncare. În toată viața ei, o importanță majoră a avut-o rugăciunea, o oră dimineața, o oră seara. Postea miercuri și vineri, asta era rânduiala ei. Deși se ruga foarte mult, nu citea din carte, ci spunea din minte. Mai târziu, am aflat, la facultate, despre rugăciunea inimii, rugăciunea minții. Așa mi-am dat seama că țăranul român făcea de mii de ani, ceea ce știința certifică abia astăzi: își îngrijea sufletul, ca să trăiască frumos. Pe părinți nu i-am văzut niciodată bând alcool sau înjurând. Contează foarte mult și mediul în care trăiești. Aveam un prieten foarte credincios care era apropiat de Mânăstirea Nicula, el m-a și introdus în această lume a monahilor. La sfârșitul liceului, aveam starea sufletească pregătită, dragostea de Dumnezeu, și m-am gândit că asta trebuie împărtășit, talantul nu trebuie îngropat. Nu sunt perfect, dar am încercat mereu să fiu atât cât se poate de bun", spune părintele.
Nu regretă că a venit aici, la o distanță atât de mare de locul natal. "Când devii preot, e ca în război, trebuie să te duci unde ești chemat. Știți cum se spune: «Una vrea omul, alta dă Domnul!». Oamenii ne-au primit foarte bine, sunt credincioși, majoritatea vin la slujbă îmbrăcați în straie populare. După un an, când am devenit și profesor de religie, am încercat să-i armonizez pe ortodocși cu penticostalii, să le predau Evanghelia lui Hristos fără discriminare, să fiu ecumenic pe cât se poate. Le-am câștigat respectul, iar acum toți îmi spun «Părintele», prea puțini îmi știu numele de familie. Mă bucură asta".
Un întreg: preotul și jumătatea sa
Părintele Sîmboan formează un întreg cu soția sa, Ioana, și o familie frumoasă, cu Maria și Marius, cei doi copii blonzi și luminoși, ale căror râsete se aud până aici, din curtea casei parohiale. Pe doamna preoteasă a întâlnit-o tot într-unul dintre pelerinajele la Mânăstirea Nicula, semn că evlavia pe care o are la Maica Domnului i-a mai dat părintelui Sîmboan un semn. "Dumnezeu a rânduit să-mi găsesc o soție desăvârșită, jertfelnică, credincioasă, ceea ce e mare lucru. Ne-am unit și la bine, și la rău. E o mare provocare pentru un preot să-și găsească o preoteasă vrednică, puternică, dispusă să îndure poate multe frustrări, să se jertfească pentru a ține familia unită și întreagă. Cred că, între soți, important e să se accepte unul pe altul așa cum sunt, să nu dorești să-l schimbi pe celălalt, ci să-l iubești și să-l înțelegi. Dragostea trebuie să biruiască totul."
"Să rămâi curat, într-o lume murdară"
- Dacă n-ar fi ispitele, mai multe ca frunza și iarba...
- Ispitele vin din trei locuri: din neputința ta, de la oameni și de la diavoli. Nu numai ca preot, ci pur și simplu ca om, întâi trebuie să fii tu în regulă, să știi ce cale ți-ai ales, să-ți asumi crucea lui Hristos, care, chiar dacă nu este ușoară, trebuie s-o duci cu drag, pentru că niciodată crucea nu este mai grea decât poți să duci. Hristos alege o cruce potrivită fiecăruia. Se spune așa: să ferească Dumnezeu să ai de dus cât poți cu adevărat să duci! Că întotdeauna e mai ușor decât pare, dar noi trebuie să învățăm să ne învingem neputințele, să ne ducem ispitele. Este o ispită foarte grea, ce-i drept, să rămâi moral în zilele astea, să nu furi, când toată lumea fură, să nu minți, când toată lumea minte, să rămâi curat într-o lume murdară. Să-ți păstrezi drumul spre Hristos, cu nădejde.
- Ne ajută spovedania în lupta cu ispitele?
- Spovedania e foarte importantă pentru omul modern. Suntem îndrumați să mergem la psiholog, dar poporul român mergea la psiholog înainte ca această meserie să se inventeze, căci preotul ținea loc și de psiholog. Doar că acesta, pe lângă faptul că te dezmeticește de cap, îți mai dă pe deasupra și harul lui Dumnezeu. Împărtășania este, la rândul ei, un medicament care te revigorează și te repune pe linia de plutire. Sunt păcate foarte grele, care-l slăbesc pe om și care fac ca, în astfel de momente, să nu poată primi împărtășania. Unui om în pragul comei nu-i dai medicamente puternice, că-l ucizi. Întâi îl întărești, îl pregătești să primească hrana Împărăției lui Dumnezeu.
Albinuța lui Dumnezeu
- Părinte Sîmboan, vă ascult de aproape o oră, și nu pot să nu vă întreb dacă vorbiți la fel și în biserică. Ai zice că preoția începe odată cu dumneavoastră. De unde vine entuziasmul? Dar bucuria?
- Mai ales când ești preot, trebuie să fii bucuros și optimist, pentru că-l vestești pe Hristos. Hristos este bucurie și asta trebuie să vestim și noi: "Bucurați-vă și vă veseliți!". Că ai fost flămând, batjocorit, sărac, bucură-te! La Înviere se ajunge doar trecând prin Golgota. Iar viața întru Hristos trebuie să ți-o asumi cu bucurie. Mulți oameni vin la Liturghie întristați și tot așa pleacă, ceea ce înseamnă că nu l-au găsit pe Hristos, au venit la biserică doar ca să aibă de unde pleca. Hristos vestește Evanghelia bucuriei, Evanghelia fericirii. Iar dacă te-ai împărtășit, fii bucuros că Împăratul Împăraților e în tine!
- Mă gândesc că nu e chiar foarte ușor să fii preot de țară... Cuvintele sfinției voastre sunt înțelese? Vin oamenii să vă asculte?
- S-a-ntâmplat la început să vină mai puțini la biserică, dar mi-am amintit ce-mi spunea duhovnicul meu: "Nu vin credincioșii la biserică? Nu-i nimic, fă slujba ca și când ar fi biserica plină! Nu contează câți credincioși sunt în biserică, contează să fie Hristos pe masă". Asta înseamnă biserica vie, biserica luptătoare. Dacă am înțelege viața din biserică, ar fi extraordinar, pentru că Hristos este viața. Cu El, suntem în echipa cea bună, echipa care va ieși biruitoare, oricât de puțini vom rămâne. Prin orice vom fi nevoiți să trecem în viață, cu harul lui Dumnezeu vom birui toate. Cred că pe vremuri era o teologie mult mai simplă, dar și mai profundă decât cea pe care mulți o practică azi. Ea se găsea în inima fiecărui creștin, în inima bunicilor și străbunicilor noștri, care erau oameni simpli. Ei se rugau după ce se spălau pe față, dimineața, în fața icoanei sau a carului cu fân, nu se puneau niciodată la masă fără a spune o rugăciune sau fără a-și face măcar sfânta cruce și nici nu se culcau fără a spune o rugăciune seara. Dumnezeul lor era "integrat". Nu trebuia să-l caute în altă parte. Harul lui Dumnezeu este ca o albină care nu se așază pe toate buruienile, ci caută doar polenul cel bun, floarea cea mai bună. Dacă tu nu ești ca o floare curată, înmiresmată, nu coboară nici harul în sufletul tău.
Foto: arhiva personală pr. Sîmboan