Un bazar omenesc mondial, într-o mișcare și o frământare grăbită și neîntreruptă. Dar eu am venit să caut altceva la Viena. Bomboanele lui Mozart sau suvenirurile de pe care-ți zâmbește prințesa Sissi nu mă interesează. Am venit să caut, oricât ar părea de ciudat, Comoara lui Decebal. Poate să pară bizar gândul ăsta, aici, în forfota comercială de pe Maria Hillferstrasse, dar ăsta e adevărul... N-o să găsesc suveniruri cu efigia regelui dac, dar informația mea este certă: aurul lui Decebal a ajuns în Viena. Există mărturii scrise care o dovedesc. Poate undeva, în vintrele acestui oraș fabulos, voi mai găsi câteva urme ale strămoșilor mei, așa cum am găsit an de an, de când băntuim Europa împreună cu colegii mei.
Biserica Peterskirche este chiar în mijlocul acestui zumzet turistic neîntrerupt, dar într-un loc un pic mai retras. Împing ușile mari, înalte, din lemn masiv, și intru. Liniște. Zgomotul lumii de afară a dispărut ca prin farmec. Câțiva credincioși stau pe bănci și se roagă. Alții, cu mișcări lente și alunecoase, ca și cum tăcerea de aici ar fi o apă liniștită pe care nu vor s-o tulbure, aprind lumânări în mica troiță de sticlă de la intrare. Luminile zecilor de flăcărui joacă încet pe zidurile bisericii, amestecându-și aurul cu cel din poleiala sfinților. Mă apropii cu sfială de Padre Fernando Monge, într-un moment de pauză a spovedaniilor, spunându-i ce caut:
- Bună ziua, părinte, sunt jurnalist român și caut mormântul lui Wolfgang Lazius, un prelat din secolul 18, legat prin multe evenimente de Transilvania. Știu că se află aici, în această biserică.
- Nu am auzit de un astfel de mormânt în biserica noastră, dar fiind foarte veche, este posibil să fie într-o criptă ascunsă, de care nu știu. Așteaptă un pic, dragul meu.
Padre Monge dispare într-o laterală a altarului grandios, făcut parcă anume să smerească până și regii. Se întoarce cu un catastif vechi, îmbrăcat în piele, cu paginile îngălbenite și ferfenițite de timp, acoperite cu un scris de mână.
- Aha! L-am găsit. Mormântul lui există într-adevăr în biserica noastră. Este în pronaos, în partea stângă. Dar cine este acest Wolfgang Lazius?
- Un personaj căruia românii îi datorează o poveste frumoasă și o informație importantă.
Zicerile lui Șincai
Îi mulțumesc părintelui, și încet, încercând să mișc cât mai puțin aerul acela plin de rugăciuni, mă apropii de locul indicat. Nu văd nimic. Acolo este doar acea troiță de sticlă în care oamenii pun lumânări. Mă uit pe jos, să văd, poate, o placă funerară. Nimic. Sunt dezamăgit. Poate că mormântul a fost cândva... Dar chiar când să plec, flăcările lumânărilor parcă s-au aprins pentru o secundă mai tare și lumina lor gălbuie a luminat peretele din spatele troiței: acolo e ceva! M-am tras într-o parte, printre oamenii ce își așteptau rândul să pună o lumânare, m-am apropiat de perete și m-am strecurat lângă el. Într-adevăr, acolo, în perete, la 2-3 metri înălțime, mascată de geamurile afumate, se află o placă mare, din piatră, ce marchează mormântul lui Lazius. Ar trebui să mă bucur, dar sunt ca și paralizat. Nu-mi vine să cred că l-am găsit atât de ușor. Cu el începe povestea. Cu el a început legenda comorii lui Decebal, descoperită în râul Sargeția. Streiul nostru de astăzi. Lazius a fost medicul oficial al Regelui Ferdinand I, istoricul oficial al curții regale, rectorul Universității de Medicină și unul dintre marii cărturari ai vremii. El a scris pentru prima oară despre comoara lui Decebal, ascunsă în Strei. Dar iată ce spune marele cronicar Gheorghe Șincai:
"Mai frumoasă istorie scrie Lazie despre niște români și o parte a visteriei lui Decebal, ascunse supt albia Streiului, cel neaflat de împăratul Traian, zicând: o parte a visteriei acesteia, mai înainte de opt ani, adică la 1543, în numitul râul Sarțetiei, pre care râu românii îl chiamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergea niște pescari români cu șeicile din Murășu în Streium și legându-și luntrile de un trunchi, au zărit că sclipește ceva în fundul apei; vrând să scoată de supt apă aceea ce sclipea, au scos o grămadă de galbeni. Îndemnându-se a cerca mai încolo, au dat de o boltiță zidită supt apă care se stricase de rădăcinile lemnului, și cercând mai cu deadinsul, au aflat și mai mulți galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, Craiul Traciei, cu inscripție grecească; cum am înțeles din oameni vrednici de credință, la 400.000 de galbeni, și mulți sloi de aur au aflat. Carii ducându-i acasă și împărțindu-i pescarii pentru sine, unii dintre dânșii au mers la Bălgradul Ardealului și întrebând de Argintari de cât preț ar fi aurul acela, s-au vestit lucrul și George Monahul, sau Martinusie, carele ca un tutore al fiului Craiului Ioan Zapolia ocârmuia Ardealul, au începutu a cerca după pescari, au și luat multe mii de la unii pescari și multe mii au mai găsit în numita boltiță. Dar ceilalți pescari, prinzând de veste, au încărcat vreo câteva care și au trecut în Moldova."
Aprind o lumânare în troița de sticlă. De fapt am aprins-o chiar la mormântul lui Lazius. Ies din nou în stradă. sunt față în față cu un grup de japonezi care pentru câteva secunde fotografiază încontinuu biserica. Apoi pleacă mai departe, ordonat, urmându-și liderul cu steguleț roșu. Mă pierd și eu în mulțime, dus de valurile zgomotoase de turiști.
Recapitulări necesare
M-am așezat la măsuța unei terase. Mi-am comandat o cafea și un croisant, evident vienez. Am deschis carnetul cu notițele din țară, cu informațiile adunate de la diferiți istorici. Nu știu de ce, dar aveam convingerea că acum, după ce am atins un punct concret al legendei, voi vedea totul altfel. Am început să numerotez informațiile răzlețe din carnețelul meu și iată ce a ieșit:
1. George Monahul = Martinusie = Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei - Castelul Martinuzzi, Vințu.
2. Martinuzzi a confiscat comoara lui Decebal de la țărani, în 1543.
3. Martinuzzi este omul de încredere al lui Ioan Zapolia, Zapolia moare, soția lui, regenta Isabella și fiul ei - singuri.
4. Ferdinand I și Carlos Quintul preiau puterea în Imperiu - o alungă pe Isabella.
5. Ferdinand I îl trimite în Transilvania pe generalul Castaldo, bănuind că Martinuzzi vrea să facă pact cu turcii, pentru a-i salva pe protectorii săi.
6. Anul 1551 - generalul Castaldo îl ucide pe Martinuzzi și descoperă o avere uriașă - rest din comoara lui Decebal, în castelele lui Martinuzzi de la Vințu, Gherla, Deva și Oradea - monede - 4000, lingouri de aur - 1750 kg, lingouri de argint - 1430 kg, vase din aur și argint.
Așadar, Lazius scrie despre comoara lui Decebal nu în 1543, când a fost descoperită de țărani, ci opt ani mai târziu, în 1551, când Martinuzzi este ucis și se află de fabuloasa avere a acestuia și de proveniența ei. Fiind medicul lui Ferdinand I, Lazius a avut acces la toate detaliile întâmplării. Poate a și văzut comoara lui Decebal, adusă de Castaldo regelui la Viena, și impresionat de ea, a scris povestea ce a ajuns până la noi. De altfel, a mai avut încă două relatări importante, una dintre ele aflându-se chiar la Viena, în Colecția de manuscrise a Bibliotecii Naționale. Lazius simte nevoia să mai adauge câteva amănunte - că din comoară făceau parte monede-cosoni și un șarpe de aur. Singurul care ar putea să știe de existența vreunui astfel de obiect identificabil din comoara lui Decebal este profesorul Karl Strobel, din Klagenfurt. Este probabil cel mai bun cunoscător austriac al istoriei Daciei.
- Alles gut?, mă întreabă chelnerul zâmbitor.
- Ja, alles gut, danke, îi răspund.
Plătesc. Direcția, Klagenfurt.
Profesorul
Klagenfurt este un oraș un pic mai mic decât Sibiul, dar la fel de cochet și liniștit. Aflat la mai bine de 300 de kilometri de Viena, este celebru pentru universitatea sa foarte bună și pentru echipa de hochei. Din fericire, în scurta mea ședere în Klagenfurt, aveam să vizitez doar unul dintre aceste puncte importante - universitatea. La prima oră a dimineții am început să caut prin campusul uriaș clădirea facultății de istorie. Apoi, în clădirea ultramodernă, făcută din sticlă și oțel, pe holuri labirintice, m-am oprit în dreptul unei uși pe care scria Prof. Dr. Karl Strobel. Secretara profesorului m-a invitat în biroul de lucru. M-a întâmpinat un om mărunțel, roșu la față și plin de energie, care mi-a întins mâna și s-a prezentat simplu: Karl.
În biroul luminos, plin de cărți și dosare în lucru, așezate ordonat pe rafturi, întrebările și răspunsurile au curs timp de aproape două ceasuri. Profesorul s-a dovedit a fi un foarte bun cunoscător al istoriei României, dar și al problemelor legate de arheologie (a se vedea interviul pe această temă, pe care îl vom publica în numărul viitor al revistei). Legat de comoara lui Decebal, ale cărei urme le căutam, răspunsul lui a început abrupt: "După 500 de ani de la descoperirea ei, este imposibil să mai găsiți ceva. Legenda spune că a fost o comoară uriașă, cealaltă jumătate a comorii luate de Traian la Roma. Dar nu există nicio probă științifică pentru a identifica această comoară și rămășițele ei. Șarpele de aur notat de cronicari poate a existat, dar astăzi nu se cunoaște un astfel de artefact în niciun muzeu. Iar dacă a existat cu adevărat, cel mai probabil a fost dăruit lui Carol Quintul, fiind mai mult ca sigur topit și transformat în monedă curentă. Se mai vorbește despre două medalii de aur din acea comoară, una având chipul regelui antic Ninus și alta chipul reginei Semiramida. Din câte știu eu, nici aceste medalii nu există în niciun muzeu. Singurele lucruri care există sunt 16 cosoni dacici, în Colecția Imperială Numismatică. Dar cine ar mai putea spune proveniența lor exactă, dacă ei au făcut parte sau nu din comoara lui Decebal? Din păcate, nu știm nimic despre natura acestei comori, știm doar că erau niște monede, dar nu și originea lor, erau romane sau bizantine? Multe întrebări mi-am pus și eu, dar din păcate nu știm decât că a fost o comoară de monede vechi. Puteți merge la Muzeul de Istorie din Viena să vedeți eventual cosonii din colecția numismatică - poate unii dintre ei au făcut parte din comoara lui Decebal. Dar cred că ar trebui căutate arhivele din Ungaria, de la Budapesta, și chiar și cele din Alba Iulia, deși eu le-am cercetat și nu am găsit mare lucru. Așa că sunt multe speculații. Tot ce știm cu siguranță este că tezaurul a fost descoperit nu departe de Munții Orăștiei. Este un lucru misterios. Ca oameni de știință, tot ce putem spune este că a fost o comoară mare, nu departe de Sebeș. Că a fost găsită și s-a cercetat mai degrabă criminalistic, dar atât". I-am mulțumit profesorului Karl Strobel, dezamăgit puțin că oamenii de știință nu pot avea euforia jurnaliștilor.
Tezaurele de la subsol
Înapoi în Viena. M-am oprit direct în Cartierul Muzeelor, în marele rond ce are pe stânga și pe dreapta două clădiri impunătoare: Muzeul de Istorie și Muzeul de Istorie Naturală. Am făcut stânga și am intrat în Muzeul de Istorie - Kunsthistorisches Museum. Am intrat pe porțile lui cu inima strânsă, gândindu-mă și la ceea ce îmi spusese doamna Barbara Deppert, experta din Germania care a fost chemată în România să autentifice brățările dacice recuperate de la braconieri: "Nu vei mai găsi nimic din comoara lui Decebal. Mereu imperiile au avut nevoie de aur, ca să își bată propria monedă, să își ducă propriile războaie. Dacă a fost găsită acea comoară, a fost demult topită". Totuși, doamna Deppert a fost, și ea, uimită de povestea acestei comori. Atât de uimită, încât a venit în România și a mers pe Strei, pe Mureș și pe Sargeția (râul Orăștie de azi), încercând să identifice locul descoperirii. A citit tot ce s-a scris despre această comoară de la pastorul Brașovului, Honterus, până la cronicarii imperiului din acea vreme. Concluzia a fost că îngroparea comorii ar fi avut loc în anul 54 î. Chr., cantitatea de aur și argint descoperită în vadul Streiului fiind depusă în apa râului, ca ofrandă sacră. Ofrandă pentru a comunica mai bine morții cu viii, și zeii cu pământenii. Tezaur ascuns din fața cotropitorilor, sau ofrandă adusă zeilor de vreun preot, iată-mă pe mine căutându-i acum urmele, prin încăperile grandioase ale Muzeului de Istorie din Viena. M-am dus să văd în primul rând colecția numismatică. Așa cum îmi spusese și profesorul Karl, acolo poate au rămas câțiva cosoni, păstrați din curiozitate.
Trei camere pline cu monede. Din toate colțurile lumii și din toate timpurile. Toate expuse frumos, sub lumina lămpilor ce le fac și mai strălucitoare. Unele erau mici, cât să le ții pe vârful degetului, altele mari și grele cât o jumătate de palmă. Dar nici urmă de cosonii dacici. Din sutele de mii de cosoni care au ținut două imperii - mai întâi pe cel Roman, apoi pe cel Habsburgic, niciunul nu a ajuns să fie expus la Viena. Deși aurul dacic probabil că a contribuit din plin la ridicarea acestui oraș minunat, poate și la ridicarea acestui palat, devenit azi muzeu, nici numele împăratului Koson, nici al regelui Decebal sau măcar al Daciei nu apar nicăieri. Știam, totuși, că muzeul are o sală a tezaurelor descoperite în România. Măcar acolo aș fi revăzut ceva de acasă, splendorile prea puțin cunoscute ale Transilvaniei. Și iat-o! Sus scrie mare SAAL XVI. E o cameră uriașă, dar întunecoasă. Luminile așezate științific fac să strălucească doar obiectele fantastice din aur, toate găsite, ca și tezaurul lui Decebal, din întâmplare. Întâmplări norocoase, care confirmă aici, la Viena, adevărul despre bogăția și măreția dacilor. Mă apropii cu sfială de bijuteriile atât de fragile și atât de strălucitoare. Fața mi se luminează, în întuneric, de luciul aurului acesta lucrat fantastic, până la detalii abia perceptibile. Recunosc tezaurul de la Sânnicolau Mare - 23 de piese, 10 kg de aur de 22 de karate. Potire, ulcioare, platouri... toate de o frumusețe uimitoare. Ca și comoara lui Decebal, a fost găsit întâmplător de un țăran ce săpa în grădină. Un pic mai departe, în obscuritatea încăperii muzeului, găsesc alte vitrine, cu un alt tezaur măreț - cel de la Șimleul Silvaniei. Peste 70 de piese de aur și argint - medalioane, pandantive, coliere - descoperite de doi copii ciobani, care culegeau prune și s-au împiedicat de aurul ieșit din pământ. Colierul principal al acestui tezaur este ca un veșmânt din aur pe care îl îmbraci, legându-se la spate. Chiar la acest colier lumina este stinsă, dar asta îl face și mai misterios, aurul strălucește parcă și mai enigmatic, din întunericul ce îl înconjoară. Pe mijloc, prinsă în fire de aur, este o piatră șlefuită, ca o mică sferă în care ai putea să ghicești tainele lumii. Profesorul Strobel mi-a vorbit despre obiectele din această sală, la întâlnirea de la Klagenfurt: "Nu sunt denumite tezaure dacice, pentru că sunt din perioada migratorie și e greu de spus cui au aparținut". Sigur, poate că nu sunt dacice, dar numele locurilor în care au fost găsite trebuia spus, ori constat cu tristețe că nici România, nici Transilvania nu apar ca loc al descoperirii. Sunt prezente doar denumirile în maghiară. De exemplu, peste tot tezaurul de la Sânnicolau Mare apare "Goldschatz von Nagyszentmikls", iar pe hărțile Daciei ce însoțesc aceste exponate, sunt trecuți vizigoți și gepizi. Istoria are trădările și tristețile ei, mai ales când nimeni nu revendică adevărul...
Un perete de aur
Mă pregăteam să ies din sala comorilor românești, când o vitrină din dreapta îmi atrage atenția. Ceva îmi scăpase! Ceva cu adevărat important: o vitrină întreagă, cu mici obiecte dacice! În mijlocul ei tronează o brățară mare, în spirală, exact că cele recuperate de la braconieri, însă din argint. Aceleași răsuciri groase, inelate, aceleași capete de dragoni la extremități! Să nu fi știut profesorul Strobel despre existența unor astfel de obiecte dacice în muzeu, sau doar a uitat să le menționeze? Apare și numele orașului Orăștie, în dreptul brățării mari. Apare și numele satului Cioara, unde au fost găsite aproape 30 dintre aceste obiecte, tot întâmplător și tot de un țăran. Deci, în această sală nu sunt doar obiecte "ale migratorilor" preistorici din Transilvania, ci dovezi importante ale istoriei dacilor. Oare mai există și alte astfel de obiecte în depozitele muzeului? De ce oare niciun student sau doctorand în istorie veche din România nu a făcut o documentare, pentru a ști ce și cât din istoria noastră zace în muzeele vieneze? Oare nicio autoritate din România nu este interesată de aceste dovezi istorice? Cu întrebările acestea în minte, am coborât la intrarea în muzeu. N-am putut pleca înainte de a lăsa o cerere scrisă, pentru a mi se spune ce obiecte dacice expuse sau depozitate deține muzeul. Cu siguranță se va rătăci prin sertarul unui funcționar austriac, dar cel puțin am încercat...
Toporul lui Zamolxe
Credeam că documentarea reportajului meu a luat sfârșit. Am ieșit din muzeu și m-am așezat din nou la măsuța unei terase, chiar în fața acestei clădiri impresionante. Cafeaua, croisantul vienez, alles gut, ja, danke, super... Dacă aceste tezaure "mărunte" din muzeu sunt atât de impresionante, cum a fost oare acea comoară a lui Decebal? Aurul sclipind în apa Sargeției, țăranii pipăind ca prin vis piesele acelea uluitoare... Ceva fabulos, aur mult, care i-a permis lui Martinuzzi să aibă patru castele și să ajungă cardinal, plus cele trei căruțe încărcate cu comori, trecute de țărani în Moldova... Aurul din sala muzeului încă îmi strălucea în ochi. Ce bogății fabuloase a avut Dacia! Mă pregăteam să trag concluziile peregrinărilor mele prin subsolurile Muzeului de artă, când mi-a trecut, deodată, așa, prin minte, că dacă tot sunt în cartierul muzeelor, să dau o tură și prin Muzeul de Istorie Naturală, aflat față în față cu cel de istorie, la doar câțiva pași. Am intrat. Același gen de clădire impresionantă, mai degrabă un palat. Săli pline cu toate pietrele și cristalele lumii, încăperi imense, cu toate rocile planetei, ba chiar și bucăți de meteoriți ajunse la noi din cine știe ce capăt al universului. O altă încăpere, plină cu sarcofage aduse întregi, tocmai din îndepărtatul Egipt. Aici poți să vezi cum animalele s-au dezvoltat de la simple ființe nevertebrate, până la ceea ce cunoaștem astăzi. Ba există chiar și replici ale dinozaurilor care se mișcă și scot sunete înspăimântătoare. Deodată, mi s-a tăiat respirația. În fața mea, un perete întreg era acoperit numai cu aur dacic! Am crezut că nu văd bine, că am rămas cu amintirea tezaurelor din celălalt muzeu. Ce să caute la istoria naturală, între maimuțe și dinozauri, asemenea comori? Am închis ochii și i-am deschis din nou. Ce vedeam era pură realitate. Peretele acela plin cu obiecte din aur, pe care le căutasem în toate muzeele Europei, erau chiar acolo, în fața mea, strălucind precum soarele! Eram în "sala dezvoltării meșteșugurilor umane"! Brățări exact ca cele descoperite în Transilvania, inele, lanțuri din aur masiv, coliere, vase și potire lucrate în același stil cu cele din muzeele noastre de acasă! Și nu era doar părerea mea, de reporter entuziast, pornit să caute comorile dacilor. Pe toate etichetele acestor obiecte erau scrise (în sfârșit!) numele localităților românești unde fuseseră găsite: Coruia, Slatina, Hațeg, Zlatna, Acîș, Pipea... Într-una dintre vitrine era chiar și Toporul lui Zamolxe, despre care credeam că e doar o legendă: o mică secure făcută din aur pur! O vitrină specială era pentru "Discurile de aur". (Aceste discuri sunt mândria muzeului vienez, fiind cele mai vechi exponate din Austria și pe locul doi în lume - anul 4000 înaintea erei noastre.) Deși se spune că au fost găsite în Austria, în explicația obiectelor se recunoaște că proveniența aurului este... în zona carpatică din sud-estul Europei, unde se afla cea mai mare sursă de aur a vremii. Aceeași zonă în care a fost găsită și comoara lui Decebal. Și dacă obiectele de la Muzeul de Istorie naturală făceau parte din ea? Măcar o câtime din ele, acelea salvate de la topit...
Am stat descumpănit în fața strălucirii ca de soare a aurului de acasă. Priveam ca prin vis galbenul orbitor din vitrine și m-a cuprins, nu febra aurului, acea boală a căutătorilor de comori, nu mi-au tremurat nici mâinile la gândul că aș putea să ating acel metal prețios, mi-a tremurat doar sufletul, pentru că am constatat cu tristețe, încă o dată, că istoria marii civilizații din care ne tragem stă uitată și ignorată prin marile muzee ale Vienei. Sunt peste zece ani de când îi căutăm și îi găsim urmele. Dar noi suntem doar jurnaliști. Reporteri de la "Formula AS"!