Privirea blândă, de un albastru profund, clopul bine așezat pe cap și vioara în mână, așa e cunoscut Petru Botiș, unul dintre cei mai activi ceterași ai Maramureșului. A prins rânduiala satului străvechi, s-a adaptat muzicilor noi atunci când cea tradițională nu a mai avut căutare, iar acum se bucură că folclorul a revenit la putere și poate cânta melodiile cu care a pornit la drum în anii copilăriei.
L-am cunoscut în această vară, în satul său natal, Valea Stejarului, unde, timp de o săptămână, a fost "omul cu muzica", la Școala de vară "Moș Pupăză", numită astfel în memoria unui mare sculptor-țăran de porți maramureșene. În fiecare vară, orășeni din toată țara, cu ocupații și vârste foarte diferite, iau drumul Maramureșului, la chemarea irlandezului Peter Hurley, pentru a fi aproape de natură, de tradițiile și de muzica locului. La Școala de vară, Petru Botiș le-a cântat cursanților ce învățau a ciopli în lemn, copiilor ce făceau zgărdare, tinerilor ce pictau icoane pe sticlă, a cântat studenților din Cluj și unui grup de francezi ce doreau să prindă pașii de dans, a aprins jocul seara la căminul cultural, și-a însoțit cu cetera sătenii la Săpânța, pe scena unui eveniment de anvergură numit "Satele Unite ale României".
L-am surprins, într-o clipă de libertate, după ce își terminase programul, cum privea pe fereastra casei în care era găzduită sărbătoarea, cumva melancolic și visător. Apoi, ca și cum ceva îi lipsea, și-a luat înapoi cetera și a mai cântat un pic, așa, pentru el. "Vioara asta-i regina instrumentelor, dar și cea mai grea. La acordeon, ai apăsat clapa, ai nota, dar aici, dacă ai pus degetul la o sutime de milimetru greșit, ai notă falsă. De aia, trebuie să fac tot timpul exerciții pentru digitație, pentru creier, trebuie să progresezi, nu poți rămâne pe loc. Știți cum se zice, dacă lași vioara o zi, ea te lasă o lună. La câte am renunțat și-n copilărie ca să stau să-nvăț să cânt... Dar am avut viață frumoasă cu cetera-n mână, am avut satisfacția să văd că oamenii au nevoie de ceea ce fac eu. Țăranul român cu muzica s-a alintat, era supărat, cânta de supărare, era vesel, din muzică se veselea și mai tare și creștea energia-n el."
Doine și învârtituri
"Pe cine ați moștenit, cine era ceteraș în familie?". "Pe nimeni, nu am avut niciun muzicant în familie. Mama Anuța și tata Vasile aveau amândoi talent muzical, dar mai mult o cântat de drag, acasă. Tata mi-o povestit, când era el fecior, o cântat la colindă, de Crăciun, cu fluieru'. Atunci n-o fo alte instrumente, doar fluieru'. Merea a colinda cu gașca de feciori, colinda la fereastră și apoi înăuntru, în casă, cântece de joc. Când termina la o fată, mereau la alta, la toate fetele din sat. Mai cânta și acasă. Punea fluieru' sub grindă, aveam casă joasă, de lemn, ajungeam și eu, luam fluieru', dar nu mă pricepeam deloc. Nici când încerca el să-mi arate nu reușeam să pricep. Și mama horé, cu gura. La noi nu se zicea a cânta, oamenii horeau, doineau, strigau sau șuierau, fluierau adică. Vedeți toate dealurile astea, vara erau pline de femei ce strângeau fânul și horé. Nu era ca acum, să mai vezi într-un colț bălării, se cosea tot, tot, tot, tot, o palmă de iarbă nu rămânea. Păi câte animale erau în sat, trebuia să le hrănești toată iarna cea lungă și grea. Să auziți femeile pe dealuri cum horé! Mama cânta și doine, cântece mai lungi și tărăgănate, doine de jale, de cătănie, de dragoste, de lucru. Și, în plus, mama era expertă în strigături. Strigau și fetele, era așa, un dialog în contradictoriu între băiat și fată. «Am un bade frumușel, latră câinii după el/ Cân' îl vezi în umbra porții, gândești că-i omu' nopții,/ Cân' îl vezi în ușa șurii, gândești că-i muma pădurii». Bine că le-am notat de atunci într-un caiet și încă le mai notez, am o colecție de strigături, cum umblu eu prin toate satele din Maramureș. Mama cânta iarna, când țesea la chiară. La noi nu se zice război de țesut, se zice chiară. Pe atunci, nu erau magazine să-ți cumperi haine, se punea cânepă, fiecare avea un loc bun, cel mai bun, o holdă de 5, 6 metri, un pătrat, în care punea îngrășământ vechi, ca cenușa, vechi de trei ani. Era cânepă de vară și de toamnă, se torcea până ajungea firul de cămeșă. Mama făcea gatii, cămeșe, cioareci, iar chieptar, lăcrece, alea se făceau din lână, pentru iarnă. În picioare se purtau opinci, făcute din roți de la mașină. Pentru pădure, erau opinci mai groase, peste care se trăgea o dungă, să nu aluneci pe omăt. Iar la sărbătoare, când mergeai la joc, luai o pereche de opinci mai finuțe, făcute din camera mașinii. În sat, în afară de nuntă și botegiune, se mai cânta la clăci și la joc. Mai demult, jocurile se țineau în șuri, la oameni, după aia o apărut un cămin cultural din lemn. Toată lumea era îmbrăcată la fel, fiecare lucru era la locul lui și felul în care apăreai îmbrăcat spune multe, nu-ți azvârleai clopu' pe cap așa cum îți venea ție. Fetele și babele stăteau afară, înăuntru feciorii horeau, jucau jocuri feciorești. Când începeau învârtitele, ieșea câte un fecior în prag și striga fata. «Maria lu' cutare, hai a-nvârti». O chema pe a mai oacheșă, sau pe a cu care vorbise cu o seară înainte. Acolo se formau cuplurile, la joc vedeai cu cine te potrivești. Jucau flăcăii ăi mai buni din sat, nu intrai acolo dacă nu știai bine, n-aveai ce căta să strici jocul, du-te acasă, învață și apoi mai vino. Începea jocul duminica, pe la 2-3, și ținea până seara târziu. Atunci nici nu era curent electric în sat. Vara, se cânta până era noapte-noapte, mai rămâneau 2-3 feciori cu ceterașul, luau o sticlă de vin, de horincă, mai chefuiau, mai horeau".
Pe Iza, în Valea Stejarului
Cântecul greierilor se aude puternic în seara de vară, nederanjat de motoarele mașinilor sau de alte zgomote. Stăm pe o bancă la stradă, în satul său natal, Valea Stejarului, ce se întinde liniștit printre dealuri, pe Valea Izei, la doar câțiva kilometri de Sighetu Marmației. Ceterașul îmi arată poarta masivă, din lemn, a casei de peste drum, simplă, neornată, așa cum sunt multe altele din sat. "Ceea o fo cea mai arătoasă poartă de aici din sat. Înainte, oamenii puneau porți de astea, nu aveau bani să le sculpteze. Costa mult o poartă de asta, sculptată, cât o păreche de boi! Satul era mai sărac ca altele din cauza terenului în pantă și a climei vitrege, nu prea merea cu agricultura. Iernile erau tare friguroase, verile secetoase, primăvara dădea înghețul. Pe atunci ce cultivai în grădina, pe pământul tău, aia mâncai, nu mereai la magazin să-ți cumperi. Se făceau cartofi, fasole, ceapă, castraveți, mălai, aveau oamenii vaci, porci, oi. Țineam și noi câte 15-20 de oi. În luna mai, când înfrunzea codrul, se adunau toate oile din sat pe câmp, le lua gazda stânii, le păstorea vreo lună pe aici, pe terenurile de lângă sat, după aia pleca cu ele-n munte. Sus, lângă granița cu Ucraina, fiecare sat avea muntele lui, Valea Stejarului ducea oile pe Bondreasca și boii pe Tăbaica. În sat, la cele vreo 200 de familii, erau 40 de părechi de boi, 80 de capete. Cu boii munceai în pădure, cu boii aduceai recolta de pe câmp, cu ei făceai fânul, aduceai lemnele, iarna cărai gunoiul de la vite. Calul nu poate să tragă pe deal, în pantă, boul mere-ncet și rezistă. Pe boii noștri-i chema Sileș și Daru, îmi amintesc pentru că era și-o strigătură. «Tăt ai bé, futu-i amaru/Până-i bé boii și caru,/Și pe Sileș și pe Daru». Că mai erau oameni d-ăștia care și-or vândut tot din cauza mândruțelor, pân-or rămas lipiți".
Petru și-a ajutat părinții la munca pământului de când avea câțiva anișori, de când a putut ține legătura-n mâini. "Erau multe faze de lucru până ce ajungeai să pui pita pe masă și am înțeles asta de mic. Mai întâi mă puneau părinții să plivesc pe lângă firu' de mălai, după aia mai și săpam, când tăiam câte-un fir îmi mai luam una după ceafă, să fiu atent. După aia urma perioada fânului, la cosit, tata se trezea la 4-5 dimineața și pornea. Mama pregătea de mâncare și noi, copiii, trebuia să fim la tata pe la 9-10, să mănânce. Rămânea la cosit toată ziua, acasă mama făcea tot, mulgea vaca, dădea la porci, la găini, făcea curățenie, gătea o zeamă de picioci, de păstăi, merea cu prânzu' la tata. Asta ajungea până seara, nu erau pe atunci frigider, congelator. Dacă tăiam, să zicem, un miel, vara, îl puneam într-o oală-n fântână, să stea la răcoare". Locul preferat al copilăriei era Măgura, o poiană dreaptă, frumoasă, în vârful dealului, lângă un izvor cu apă rece. La Ciuroui îi zice, de unde curgea cea mai bună apă din sat. În ziua de Paști, lumea mergea de dimineață, la 7, la biserică, se sfințeau pasca, bucatele, fiecare mânca acasă la el, apoi toți porneau pe Măgura. Bucuria copiilor erau jocurile sportive, oina, împlântatul cuțitelor în pământ, încâlcita, cu fetele ținându-se strâns de mâini, ca într-un uriaș ghem de lână.
Ceterașul îmi arată vechea biserică a satului, ce se zărește cuminte, printre copacii din deal, puțin deasupra celei noi, ridicată mai semeț, dar în același stil. Dovada că familia Botiș are rădăcini în Valea Stejarului de peste 400 de ani se află acolo, în vechea bisericuță. Andrei Botiș a fost preot la acea biserică, în anul 1600, așa scriu documentele. O singură familie Botiș s-a aflat în toți acești ani aici, în Valea Stejarului, cu puțini prunci. Petru are un singur frate și un singur fiu, care trăiește la București și are, la rândul său, un fiu.
Cetera din foaie de draniță
Copiii nu aveau ce căuta la jocul cel iute al feciorilor, era mare bucurie să vadă câte ceva de departe. Dar deseori, ceterașul satului, Andruș din Topile, trecea cu feciorii chiar prin fața casei sale, iar Petru era tot numai ochi și urechi după ei. Văzându-l așa fascinat, tatăl său i-a meșterit o primă ceteră, tăiată simplu, în V, dintr-o bucată de draniță (șindrilă de pe casă). A atașat un căluș, o coardă de oțel, un băț arcuit pe post de arcuș și, în loc de sacâz, o ceară pe care o folosea la altoitul merilor. După asta, i-a mai făcut una din răchită, primită cu aceeași lipsă de interes de către băiat. "Și-o zis tata «no, pruncul aista nu face nimic cu ele» și le-o aruncat în foc. După doi, trii ani, mi-am adus eu aminte și-am întrebat «tată, unde mi-i cetera?», el nu mi-a zis c-a aruncat-o-n foc, o zis s-o caut prin pod, printre hainele cele rele. Zic «n-o găsăsc și n-o găsăsc, mai caută dumneata, poate știi mai bine». El zice «No, hai că-ți fac alta, am adus eu o bucată frumoasă și rotundă de răchită» și mi-o făcut o ceteră mai modernă, cu patru strune, la ceea am început să învăț și o păstrez și astăzi. Ceterașul ăsta, Andruș, era tare invidios, nici la copiii lui nu le arăta, n-ai avut ce căta lângă el să înveți, feri Doamne să afle că e unu' care vrea să-i fure meseria. Mai era unu' care scârțâia aici în sat, Ionu Cârstnicului, un moș, dar foarte slab, nici n-ai priceput bine ce cânta. Feciorii ăi mai de vază mereau la joc cu Andruș, ăi mai de mâna a doua, cu moșu' aista, că-i o vorbă «multă horincă și după aista ceteră mai slabă». Mai târziu, tata mi-a cumpărat de la Sighet o ceteră adevărată, și cu ea am plecat la Baia Mare, la profesională, am intrat în ansamblul școlii de mecanică, aparate de măsură și control. Țineam legătura prin scrisori și-mi scrie tata, înainte de vacanța de Crăciun, că niște feciori din sat or zis «Noi merem a colida cu pruncul tău». Nu mai era cu fluierul, ca pe vremea lui tata, aveau nevoie de ceteraș. Când am ajuns acasă, n-aveam dobă. O adus unu' o piele de capră, am mers la ceterașul bătrân să ne-nvețe să o tăbăcim, tata o mers într-un sat aici, aproape, unde era o întreprindere și-o adus șuruburi și tablă, și așa am făcut doba și-am mers a colinda, eu cu cetera, un băiat la dobă și unul la zongoră". După asta, s-a auzit că-i un ceteraș nou în sat și Petru a început să fie chemat să cânte la câte un botez sau chiar la nuntă. Ceea ce nu era deloc lucru ușor. Mai întâi, pentru că nunțile începeau la 12 sâmbăta și țineau până duminica după-amiază, timp în care, dincolo de oboseală, ceterașul trebuia să se confrunte cu lumea, să cânte ce era fiecăruia pe plac. "Știți cum era țăranul român, dârz, juca, juca zdravăn, antrenat de la sapă, de la coasă, nu ca acum, generația facebook, cu mușchi de găină și pulpe de pui. Altă dificultate consta în faptul că fiecare sat din jur, chiar și cele vecine, avea propriile obiceiuri, propriile jocuri, culori la port. Tata o fo tare mândru de mine, se lăuda și mă promova peste tot. M-a ajutat mult, mai ales la început, când el horea, cânta la fluier, și eu învățam la ceteră după el. După aia, am început să am și câte două nunți pe zi, una la Oncești, peste deal, coboram la noi în sat, da' nu ne băgam pe acasă, meream direct la Ocna, peste celălalt deal. Eu i-am zis băiatului meu să nu se facă muzicant, ca și kine, că e aspectul acesta că tu cânți la procuror, la profesor, ești la dispoziția lor și te privesc așa de sus, îți spun cântă aia, cântă ailaltă. Dar eu vă spun adevărul, am avut viață bună cu cetera asta. Te luai cu lumea, cu fetele, aduceai un ban acasă, la părinți, aveai gagici peste tot, știți, cum îi tinerețea".
"Celor plecați le era dor și de-o chiatră din drum"
"Înainte, toate casele din sat erau sus, pe vârful dealurilor. Nevasta mea, când era fată, stătea, uite, chiar acolo, sub pădure, eram vecini. Eu aveam numărul 98, ea 96, da' stăteam la mama năibii unul față de celălalt. Ne știam de la școală, dar n-aveam noi tangență cu prietenie, cu dragoste, până nu m-am întors din armată". Petru a făcut armata la grăniceri, a început cu instrucție târâș pe burtă, cu masca pe față și a continuat lejer, cu vioara în mână. Când s-a întors, a întâlnit-o pe viitoarea sa soție la o repetiție la școala din sat. Cânta și ea, cu vocea. Atunci a avut loc declicul. Fetele n-aveau treabă cu băieții de vârsta lor, îi considerau niște copii, ele căutau bărbați cu 4-5 ani mai mari pentru măritiș, iar cei doi aveau exact vârstele potrivite. O vreme au și cântat împreună, însă, la scurt timp după nuntă, părinții ei au murit, cei trei frați mai mici le-au rămas în grijă, și nu a mai avut timp și stare de a cânta.
Petru a continuat să colinde nu doar satele maramureșene, ci și cele din toată țara, ba chiar a cântat pentru prima oară în străinătate, în Germania, la începutul anilor '80. Își amintește de fiorii de pe șira spinării atunci când urca pe scenă și cânta unui public rece, ce nu se implica cu nimic și abia dacă reacționa. "Ne e și nouă drag să fie anturaj, atmosferă, să cânte lumea cu noi. La multe spectacole, coborâm de pe scenă și cântăm în mijlocul oamenilor, se bucură și ei, se simt bine, ne știu de la televizor, și acum ne simt aproape, pun mâna pe noi". La începutul anilor '90, a avut loc o ruptură, muzica tradițională nu a mai avut căutare, orgile, manelele, muzica ușoară au venit la putere. Petru a înțeles că trebuie să facă o schimbare atunci când a mers la o nuntă în Sighet îmbrăcat în costumul popular, ca de obicei, și a auzit spunându-se "Da' cine mai îs și țăranii ăștia?". Așa că și-a pus costum de oraș, și-a schimbat repertoriul, și-a făcut trupă cu clape și s-a adaptat. "Dacă ești muzicant, orice muzică-ți place, că notele-alea tot note-s. Că-s puse-n alt stil, dar tot te-ncântă, muzica-i muzică". Folclorul a început să revină la putere prin 2005. "Să vă spun cum a fo. După '90, multă lume o plecat în străinătate, o stat 5-10 ani, și cât or stat acolo, le-o venit doru' de tradiții, de casă, doru' de lemnu din pădure, de izvoru de unde or băut apă când erau mici, doru' și de-o chiatră din drum. Când s-or întors aici, or vrut să se îmbrace în costum și să asculte muzica tradițională. Au reapărut meșterii de opinci, lumea le poartă la sărbători. Eu mi-am luat nevasta, cu zongora și cu vocea, ne-am făcut repertoriu, videoclipuri, și ne știe lumea. Cântăm și piese de acum 100 de ani, dar și noi, că, vedeți dumneavoastră, folclorul se mai schimbă, nu poate să rămâie numai la melodiile alea vechi. Mai apar unele noi, le cere lumea peste tot, cum e «Cân' m-a făcut mama-n lume», de-l cântă Popicu cu grupul Iza, ăla-i șlagăr internațional".
*
Pe-o colină din "centrul" satului Valea Stejarului, printre căpițe de fân, s-au așezat mese lungi, pline cu cozonaci, slănină și patru feluri de horincă de prune, de mere, de pere și de cireșe. După ce, de dimineață, sătenii ieșiseră îmbrăcați în costumele strămoșilor la procesiunea de Sfânta Maria, acum s-au strâns să petreacă, și atmosfera se încinge imediat ce apar ceterașii. Toni Dobașu, unul dintre cei mai energici dobași ai Maramureșului, ține cu foc ritmul pentru Petru Botiș și pentru ceilalți ceterași. Fratele lui Petru, fost șef al poliției din Sighet, e responsabil cu strigăturile, în timp de sătenii și oaspeții lor de la oraș se prind imediat la joc. Se chiuie și se dau peste cap păhărele cu arome tari de fructe. Este drept că Maramureșul s-a schimbat dramatic în ultimii douăzeci de ani, că mulți tineri au lau calea Vestului, comorile arhitecturale, casele de lemn, porțile au fost în cele mai multe sate înlocuite de construcții de gust îndoielnic, că muzica s-a schimbat și ea... Dar energia Maramureșului e aceeași ca întotdeauna. E suficient ca un ceteraș să tragă o singură notă cu arcușul pe coarde, pentru ca iureșul muzicii și al dansului să pornească, strigăturile să spintece văzduhul de toamnă, și pământul să bubuie de tropotituri. Dragul de a fi împreună, de a sărbători așa cum se făcea altădată, oprește, o clipă, timpul în loc, lăsând bucuria să se reverse în lume. Nicăieri ea nu este celebrată ca-n Maramureș. Cine vrea să o întâlnească, să treacă dincolo de Gutâi.