În timp ce mă aflam pe frontul de răsărit, în Rusia, s-a împrietenit cu mine un câine lup. Nu știu de unde venise, dar mi-am făcut din el un tovarăș nedespărțit. Rația de mâncare o împărțeam cu el, unde mergeam eu, mergea și el, unde dormeam eu, dormea și el, lângă mine, păzindu-mă. Într-una din zile, aflându-mă într-un sat așezat la marginea unei păduri, câinele a plecat de lângă mine la câțiva metri și a început să sape pământul, lătrând. În cele din urmă, a venit lângă mine și, trăgându-mă de manta, m-a dus lângă groapa lui. Am luat un hârleț și am început să sap și eu. Nu mică mi-a fost mirarea, când într-o cutie de tablă am găsit o superbă icoană cu Sfânta Fecioară Maria și pruncul Iisus. Deasupra lor, vegheau doi îngeri. Lângă icoană se afla și o cruciuliță de lemn, atârnată de un șnur. Am luat icoana, m-am închinat și am sărutat-o, în timp ce câinele sărea pe mine de bucurie. Cu cruciulița la gât și cu icoana în raniță, am plecat.
Am pornit mai departe, mutându-ne cu frontul spre răsărit. Într-o zi, în timp ce ne odihneam lângă o casă, am scos icoana, am șters-o și-am sărutat-o, rugându-mă fierbinte lui Dumnezeu, Preabunei Fecioare și Fiului ei Iisus, să ne ajute să scăpăm cu viață din acel măcel sângeros. Câinele scâncea lângă mine, de parcă s-ar fi rugat și el. În acest timp, s-a apropiat de noi o bătrână, care ne-a adus o cană de apă. Văzând icoana, a început și ea să se închine și să plângă amarnic, povestindu-ne că icoanele ei fuseseră luate de comuniști. Atent din cale afară, când a văzut că femeia începe să plângă, câinele a început să latre spre mine, apoi lătra spre femeie, fugind de la unul la altul. Înțelegând ce vrea inteligentul meu prieten, am mers cu femeia în casă, am atârnat icoana în cuiul gol din perete, unde se aflaseră cândva Maica Domnului și Iisus, și i-am dat să-nțeleagă că i-o dăruiesc. Bătrâna a început iarăși să plângă, dar lacrimile care i se rostogoleau pe obraji erau de data asta lacrimi de fericire.
Am plecat din nou la război, cu câinele cel credincios lângă mine. Nu cred să mai fi avut cineva un tovarăș atât de apropiat, printre bombele care cădeau. Dumnezeu m-a iubit și m-a ajutat să scap cu viață, iar în cele din urmă am început să ne întoarcem spre țară eu, cu câinele cel drag, la picior. Când să trecem Nistrul către Tighina, câinele a început să latre și s-a oprit. A venit la mine, m-a îmbrățișat cu picioarele, iar apoi a luat-o la fugă, fără să se uite înapoi. Mă părăsise! Fugea spre locul nașterii sale, poate să păzească icoana pe care o găsise în pământ.
A trecut de atunci o viață. Câinele acela a rămas însă în sufletul meu și sunt convins că dacă am scăpat din atâtea încercări dureroase, protecția mi-a adus-o icoana aceea, pe care am avut tăria s-o dăruiesc.
GHEORGHE M. - Brașov