NARCISA SUCIU - "Am rădăcini puternice aici. Nu pot fi smulse doar pentru că am ales să trăiesc în altă țară!"

Originară din Maramureș, îndrăgostită de un finlandez specializat în cercetarea mi­tologiei nordice, Narcisa Suciu a plecat după el tot spre Nord, dar n-a înghețat în frigul de acolo, și a rămas aceeași fată bună și generoasă, cu glas fierbinte și cu un soare mare arzând în inima ei. Am revăzut-o, la început de sep­tembrie, la Festivalul Internațional "Cerbul de Aur" de la Brașov, iar zilele acestea, Nar­cisa va fi din nou în România, la Ora­dea, unde a fost invitată să vorbească la conferința cu tema "România mea". Prilej de a dialoga despre ultimele ei realizări și despre viitoarele proiecte...

Steaua mea a fost dragostea

- Din Maramureș în Finlanda ai mers pre­cum magii, urmând o stea, steaua Nor­dului. E ceva ce te atrage spre punctul aces­ta cardinal, draga noastră Narcisa Su­ciu?

- De fapt, m-a călăuzit dragostea. Aceas­ta a fost steaua mea! L-am urmat pe soțul meu în țara sa, Finlanda, și am ales să lo­cuiesc acolo. Nu am urmărit anume asta, dar nici nu aș spune că a fost doar o coincidență, căci eu cred că totul este dinainte stabilit pentru fiecare dintre noi. Nu știu cum, dar mie, sudul parcă nu mi se potrivește ca spirit. Mie îmi plac oamenii semeți, drepți, poate aspri, dar onești, ca maramureșenii mei. Cu siguranță, stră­moșii mei au venit de undeva din nord și s-au așezat în Mara­mureș, pentru că prima dată când am pus pi­ciorul în Finlanda, încă de pe aeroportul din Hel­sinki, am simțit că nu se mai uită lumea lung la mine, pentru că pe aici cam toți sunt așa, cu părul blond-roșcat, pielea albă și ochii albaștri.

Nu sunt o dezrădăcinată!

- Spune-ne, Narcisa, "ce te ține-n rădăcină, și din vârf, și din tulpină", vorba cântecului, acolo, departe de țară?

- Chiar dacă am ales să trăiesc în altă parte, eu nu sunt o dezrădăcinată, nu mă simt deloc așa. Nu sunt ruptă de scena muzicală, vin des în țară, tot la două-trei luni în ultima vreme, nu e Crăciun să nu fiu aici, iar acasă, în Finlanda, mi-am făcut un univers al meu, românesc, din amintiri, din cântece, din cămăși vechi țărănești și ștergare de pus la icoane, aduse de acasă, din cărțile dragi în limba română pe care le citesc și din conversațiile pe care le port constant, prin toate mijloacele mo­derne de comunicație, cu cei de acasă. Și, mai ales, din mult, mult dor de locurile dragi care, sper într-ascuns și din toți rărunchii, să le regăsesc de fiecare dată aidoma, să nu se fi schimbat cumva în lipsa mea. Așa cum am sperat să regăsesc locurile din Oradea, orașul meu de suflet, în care eu mi-am petrecut o foarte bună parte din copilărie și toate va­can­țele școlare. Am așteptat cu nerăbdare să co­lind pe străzi, să revăd palatele sale art-nouveau, care fac din Oradea unul din cele mai mi­nu­nate orașe din toată Europa de Est. Și trebuie să mai spun că de aici era mama mea, aici a năs­cut primul ei copil, pe fratele meu mai ma­re, și tot aici ea s-a stins. Oradea e orașul în care am învățat să vorbesc, în care am în­vățat să cânt și în care m-am apropiat de Dum­nezeu, mergând la biserică cu bunicul meu, care era preot, și cântând în strană alături de verii mei. Consider că acestea sunt rădăcini puternice, care nu pot fi smulse doar pentru că alegi să locuiești un pic mai sus decât e țara ta pe hartă! Iar dacă nu poți lua pământul țării pe talpa încălțărilor, asta nu înseamnă că nu îți porți țara în suflet! Iată de pildă, de la un alt exilat - Neagu Djuvara -, am învățat eu istoria României, și nu de la școală! Felul în care el a știut să explice în cărțile lui istoria noastră în contextul celei europene, pen­­tru mine a fost de mare aju­tor. Cred că, având o dis­tanță critică, poți să vezi cu mai puțină patimă lucru­rile și să privești cu mai multă duioșie spre țara în ca­re te-ai născut. Eu nu pun vii­torul într-o categorie pesi­mistă sau optimistă, însă am convin­gerea că nimic nu se poate construi fără iubire, ci doar așa, din orgoliu nemă­su­rat, de exemplu, pentru că iarba de dincolo de gard e mai verde și capra vecinului încă n-a murit. Dacă e să mă gân­desc doar la lumea aceas­ta zbuciumată a politicienilor, nu pot să nu mă în­treb cum fac ei lucrurile fără să aibă deloc iubire de țară?! Asta e interesant de aflat!... Tot ceea ce e făcut fără iubire e în van și nu durează!

Publicul de acasă nu m-a uitat

- Când ai plecat, în 2010, nu ți-a fost teamă că vei sta prea departe de scena muzicală ro­mâ­nească? Sau că publicul român se va schimba și va trebui să-i satisfaci alte niveluri de exigență?

- M-am gândit bine, mi-am asumat și varianta aceasta și mi-am zis că voi merge înainte. Până la urmă, sunt la doar două ore de zbor cu avionul și pot veni oricând în țară. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel, în cei opt ani scurși de atunci, pentru că pu­blicul nu m-a uitat și m-a primit de fiecare dată cu multă căldură. Eu cred că dacă oamenii nu te plac, nu te cheamă, nu? O singură temere aveam (iar asta nu avea legătură cu distanța la care lo­cuiesc), aceea că mă identificam prea tare cu piesele cu care mă lansasem la "Cerbul de Aur" și, la un moment dat, mă săturasem să tot cânt "Mo­cirița" și "Țurai". Mă gândeam că lumea o să spună că alte cântece nu mai știu, dar mi-am dat seama că și eu, la rândul meu, dacă mă duceam la un concert de-al lui Baniciu, de pildă, voiam neapărat să ascult "Eșarfă în dar" și "Andrii Popa". Și atunci, de ce aș fi crezut că cei care vin la concertele mele sunt alt­fel?... Și piesele acestea plac în con­ti­nuare publicului, dar și "Câmpuri aurii", și "Poate eu, poate tu", și albumele cu colinde de Crăciun, ori "Cântecele de leagăn" (cu care am avut cele mai mari vânzări - triplu-platină, la cele două volume, din 2006 și 2007).

Pe prag de seară, la Mânăstirea Bârsana

- Te-ai gândit vreodată cât din zestrea ta din Maramureș pui în cântec?

- Poate spiritul acesta liber care este ca acolo, și o fărâmă de magie, ceva aproape de basm, de mitologie, de niște trăsături foarte profunde ale identității noastre. Asta găsesc în cântecele de sorginte folclorică, dar și în colindele vechi pe care le cânt. Așa că, tributar tot acestui spirit este și ul­timul meu album de colinde, lansat anul trecut și inti­tulat "Crăciunul meu". Pentru a-l face, m-am hotărât să merg la maicile de la Mânăstirea Bârsana din Maramureș, pe care le ascultasem cântând niște colinde cum nu mai auzisem niciodată, și doară crescusem la bunicul meu în biserică. Aproape o lună de zile, în septembrie, anul trecut, am stat acolo, lucrând ziua alături de ele și repetând colinde serile, pe prispa chiliei maicii starețe. Iar până la începutul lui decembrie, albumul era gata. Eu eram foarte pregătită să mi-l produc singură, pentru că auzisem de la alți colegi că pe nimeni nu interesează să scoată un disc cu colinde, că noi, ăștia care cân­tăm așa ceva suntem "expirați", și alte povești de genul acesta. Însă, cei de la casa de discuri "Uni­versal Media Pro Music" au fost foarte interesați de materialul meu și mi-au făcut o ofertă chiar înainte să îl asculte. Asta a fost minunat! Dar, Doamne, ce mi-a plăcut să stau la mânăstire la Bârsana! Ți-am zis că eu am vrut să mă călugăresc pe când eram o puștoaică? Ei bine, eram în liceu și așa am simțit eu, că am chemarea asta și m-am dus în audiență la episcopul din Baia Mare, parcă era ÎPS Andrei Andreicuț, pe vremea aceea. Preasfințitul m-a privit cu un aer blând și înțelegător și m-a întrebat: "No, care-i baiul?". "Păi, eu vreau să mă călugăresc!", i-am spus. "Bravo! Foarte bine!", mi-a zis. Apoi a adăugat: "Dar sunt femei care sunt făcute să nască prunci și să fie mame foarte bune! Și poate că tu ești una dintre ele! Și, sunt femei care sunt făcute să fie soții foarte bune, iar poate că tu ești și una din­tr-acele! Și mai sunt și femei care sunt făcute să îl slujească pe Dumnezeu... dar nu cred că ești una dintre ele!" Eu m-am simțit ușor ofensată: adică, de unde știa preasfințitul că eu nu sunt dintr-aces­tea?!?... Oricum, neavând încă 18 ani, mi-a zis că trebuie să-mi semneze părinții un acord că-mi dau voie să plec la mânăstire. "Păi, mama o murit!", i-am zis. "Atunci, taică-tău!" M-am dus la tata cu hârtia aia, s-a uitat el lung la mine, singura lui fată între trei băieți, și mi-a zis doar atât: "Du-te de-ți vezi de treabă! Eu nu-ți semnez nimic, nu te neno­ro­cesc cu mâna mea!". M-am ne­că­jit foar­te și mi-am zis în sinea mea: "Lasă, aștept să fac 18 ani și apoi mă duc sin­gură, fără voia ni­mărui!" Dar după câteva luni s-au întâmplat alte lu­cruri, care m-au abă­tut de la ho­tă­rârea mea. Câș­ti­gând concursul de interpretare "Ur­su­lețul de Aur", mi s-au propus mai multe oferte de im­presariere și spon­sorizare pentru a fa­ce studiile în Bucu­rești și așa am ajuns la facultatea de mu­sic hall, a Uni­ver­sității Ecologice, singura pe vremea aceea care te putea pregăti pentru o carieră pe scenă, ca interpret de muzică pop și nu numai. Tot între timp, am început să cânt și cu Mircea Rusu Band, iar piesele etno-music, atunci în mare vogă, gen "Iarba verde de acasă", au început să curgă una după alta. Apoi a venit "Cerbul de Aur" și con­sacrarea pe care, premiul trei la interpretare, luat atunci, mi-a oferit-o. De acolo înainte, lucrurile au fost clare în ceea ce privește direcția mea profe­sională. Încheind această paranteză, ocazia de a sta la Mânăstirea Bârsana a fost foarte utilă și pentru că m-a convins, după atâția ani, că o viață exclusiv de rugăciune și de ascultare n-ar fi fost o alegere bună pentru mine. Greutatea nu ar fi fost să-mi închid viața lumească între ziduri, și nici nu vedeam asta ca pe o jertfire a tinereții și a feminității (nici mai­cile de acolo nu văd așa viața la mânăstire!), ci ceea ce cred că n-aș fi putut duce ar fi fost ascultarea! Asta n-aș fi putut să o fac, nu e în firea mea: eu am făcut mereu doar ceea ce m-a tăiat capul!

- Finlandezii țin la tradițiile lor, le păstrează? Găsești locuri comune în cultura lor tradițională și în cea din Maramureș, în natura care te în­con­joară acolo?

- Da, să știi că da. Atmosfera în orașul în care trăiesc acum, Joensuu, este precum cea care era în Baia Mare pe când eram eu copil. Adică, lume mai puțină, mai puține mașini și un peisaj natural care seamănă mult cu zona dinspre Baia Mare spre Maramureșul istoric. Atâta doar că pe aici nu sunt munți, ca pe la noi, ci păduri. Mai în nordul Fin­landei, spre Laponia, se păstrează mai mult tra­di­țiile, iar cântecele lor mi se pare că seamănă cu ale noastre, că sunt un fel de țâpurituri, așa ca la noi, în Maramureș și în Oaș. Locuiesc în provincia Ka­relia, foarte aproape de mânăstirea ortodoxă "Noul Valaam" (la "Vechiul Valaam" a viețuit aproape 20 de ani Cuviosul Antipa de la Calapodești, ale cărui moaște se păstrează în vechea lavră, luată de ruși acum, deodată cu jumătate din Karelia). Iar când merg la mânăstire, văd că femeile sunt aproape toate îmbrăcate în port popular, în culori la fel de aprinse ca cele din portul nostru maramureșean. Eu mi-am adus de acasă o cămeșă lungă, de nuntă, pe ca­re mi-am făcut-o anume acum șapte ani, o că­meșă de fată și un cămeșoi mai vechi, de o sută de ani, splendid cusut, pe care l-am purtat când eram gravidă cu Daria, fiica mea, și dădeam concerte împreună cu marea actriță Leopoldina Bălănuță, la Teatrul "Ion Creangă". Păstrez și acum cămeșa, cu mare sfințenie.

Cântec de dragoste pentru Daria

- Cum e viața ta acolo? Te simți împlinită?

- Sunt un om calm și echilibrat, cred în soartă, și nu mă dau de ceasul morții dacă plănuiesc ceva și îmi iese altceva, ci merg înainte. Îs mulțumită și bucuroasă că Daria e sănătoasă și că își urmează pasiunile legate de artă și fotografie: la anul, vrea să se înscrie la Universitatea "Aalto" din Helsinki, care e una dintre cele mai bine cotate uni­ver­sități de artă din lume. Daria are acum 20 de ani și e frumoasă, bună, caldă, empatică și in­tui­tivă! Trăiește o poveste de dragoste foarte fru­moa­să cu iubitul ei - ea îl vede ca pe Luceafăr, el se uită la ea ca la soa­re, iar pe mine, pri­ve­liștea lor mă încântă și mă înduioșează deo­potrivă, căci constat cât de frumoși sunt oamenii când iubesc! Îmi reprim cu greu dorința de a pu­ne mâna pe telefon și de a o suna zilnic, de trei ori pe zi, pentru a vorbi cu ea despre câte în lu­nă și în stele, așa cum fă­ceam când stătea aca­să, dar nu vreau să o sufoc. O las să mă caute ea și sunt mulțumită când o simt că e atât de fericită, din tonul vocii, din ritmul în care îmi povestește. Îi spun me­reu cât de norocoși sunt că s-au întâlnit atât de repede ca suflete-pereche, și nu după căutări care du­­rează o viață. Iar asta, deja, mi se pare o foarte ma­re realizare, pentru care nu contenesc să îi mul­țu­mesc lui Dumnezeu.

- Ce a însemnat pentru tine participarea la ediția aniversară de anul acesta a "Cerbului de Aur"? Cum au fost zilele petrecute la Brașov?

- Au fost un prilej de întâlniri cu colegi și prieteni vechi, de depănat amintiri și de făcut haz. Toată lumea a fost cu o energie foarte bună, am fost foarte entuziaști și bucuroși să ne revedem, colegi de scenă, compozitori, instrumentiști de prestigiu din orchestra dirijată de Ionel Tudor. Am împărțit aceeași cabină cu Paula Seling. Noi suntem prie­te­ne încă de când eram în Baia Mare, iar asta a fost în­că o ocazie de a sta mai mult de vorbă iar organi­zatorii mai tineri din televiziune m-au întrebat dacă nu mă deranjează să ne repartizeze așa, ca și cum nu ar fi fost posibil să stăm împreună și am fi ajuns să ne păruim ori să ne scoatem ochii.

- Tu ai chiar o vocație a prieteniei, destul de rară în lumea artiștilor. Prietenii tăi pot da măr­tu­rie că ești mereu alături de ei, cu sfaturi de tot fe­lul, de la îndrăgostiri și divorțuri, la rețete de bu­cătărie ori chestiuni de filosofie existențială bi­ne documentate din cărți și din propria viață. De unde-ți vine această disponbilitate de a împăr­tăși, de a ajuta?

- Pentru mine e simplu: sunt directă și-i spun omului în față ce gândesc, fără cuvinte alese, ca să fiu sigură că se leagă prietenia. Dacă acela poate să o ducă, sigur ne împrietenim foarte repede, iar dacă nu, asta e, lăsăm o distanță respectuoasă între noi și cam atât. Eu mă înțeleg bine cu toată lumea, in­di­ferent de vârstă sau de generație - de la Baniciu și Vintilă, până la Amy -, și nu am cu nimeni niciun fel de conflict!

- Nici măcar cu cei cu care ai format un cu­plu, cândva, medicul și chitaristul Daniel Crăciun și bluesman-ul Rareș Totu?

- Ha, ha, cu ei mă înțeleg chiar cel mai bine și nu avem niciun fel de resentimente. Aceste două relații au fost singurele pe le-am avut înainte de 35 de ani, când m-am căsătorit cu Veikko, și fiecare a avut rostul și frumusețea ei. Dar așa e viața, atât am putut fiecare dintre noi: la ce te puteai aștepta de la niște oameni atât de tineri și atât de naivi cum eram noi pe atunci?!?...

- Păstrezi și acum în suflet și în privire o se­ni­nătate de copil... așa păcălești anii care trec?

- Hmmm... știi ce pot eu să socotesc? Nu anii, ci kilogramele - în plus! Ha, ha! De aceea, hainele pe care le port pe scenă sunt mereu o mare pro­vo­care pentru mine. Ținutele pe care le-am îmbrăcat anul acesta la "Cerbul de Aur" pe scenă, dar și în afa­ra ei, mi le-a făcut, la atelierul ei de modă, actrița Tania Popa, cu care am fost colegă la "Ferma Ve­de­telor" (și care a și câștigat, de altfel, ediția din acest an a show-ului). Mă amuză acum să îmi amin­­tesc că la gala de premiere a "Cerbului de Aur" din 1997 am fost îmbrăcată cu o superbă ro­chie lungă, de un albastru imperial, făcută de Ca­tin­ca Roman, care mi-a împrumutat și pantofii ei per­sonali, pen­tru că eu nu aveam pantofi cu toc: pur­tam numai bo­canci pe vremea aia și mă îm­bră­cam în blugi și că­măși denim. De data aceasta, când voi veni prima dată în țară, voi ateriza la București și mă voi opri în­tâi la atelierul Taniei Popa, pentru că vreau să dis­cutăm despre modelele pentru ținu­tele de iarnă, pe care le voi purta la concertele de co­linde din de­cem­brie. Mă bucur foarte tare că am gă­sit-o pe Ta­nia și că e disponibilă pentru mine și cu prietenia ei, dar și cu talentul acesta al ei extraordinar.