CHRIS SIMION-MERCURIAN - "Cancerul mi-a amintit să trăiesc în prezent. Veșnicia e acum"

Regizoarea Chris Simion-Mercurian es­te unul dintre cei mai prolifici cre­a­tori de teatru. Spectacolele ei pot fi vă­zute în tot Bucureștiul, pe scene consacrate și în spații neconvenționale. Dorește chiar să constru­ias­că un teatru nou, împreună cu spectatorii. Nu cu multă vreme în urmă, Chris a fost diag­nos­ticată cu cancer la sân. Despre cum luptă cu aceas­tă boală crâncenă având ca arme credința în Dum­nezeu și dragostea celor din jur ne-a mărturisit în interviul pe care vi-l prezentăm.

- Chris, aș vrea mai întâi să ne povestești despre "Copilul lui Noe", spectacolul prezentat de tine în cadrul Festivalului Național de Teatru.

- "Copilul lui Noe" este o nouă filă în cariera mea. Fără să contest ce am făcut până acum, am in­trat în altă etapă, în altă ex­pri­ma­re. Mai sim­plificată, mai esen­ția­li­zată, fără ne­voia de a mai de­mons­tra cui­va ceva. Poate se numește matu­ri­za­re, așezare, în­cre­dere, sens, habar n-am. Dar e cu multă bucurie și lumină.

- Ai montat mai multe spec­tacole având ca sursă de inspirație tex­tele lui Eric-Emmanuel Schmitt. Ce te atrage la cărțile acestui scri­i­tor?

- Tematica. Și faptul că nu îmi dă bătăi prea mari de cap atunci când le dramatizez pentru scenă.

- În scrierile lui se vorbește mult despre credință, el însuși fi­ind un om religios. Ce reprezintă cre­dința pen­tru tine?

- Una dintre valorile fără de care nu aș putea să trăiesc. Credința îmi dă sen­sul metafizic al trecerii mele pe aici. 

- În spectacolul tău "Oscar și tan­ti Roz", per­sonaj principal este un băiețel bolnav de cancer, ca­re îi trimite scrisori lui Dum­ne­zeu. De curând, din nefericire, și tu ai fost diag­nos­ticată cu această ma­ladie. Te simți un pic pre­cum Oscar? Simți ne­voia să îi scrii lui Dumnezeu?

- Pentru mine cancerul a fost un dar. Mi-a rea­mintit ceea ce este esențial.  Nu m-am întrebat nicio secundă "De ce eu?", pentru că am credința că nimic nu e de­gea­ba. Când s-a confirmat diagnosticul, i-am zis doar atât lui Dumnezeu: "Tu m-ai bagat în po­ves­tea asta, Tu să mă scoți". Și am mers de mână neîncetat. 

- Ești un om extrem de puternic și de senin. De unde îți tragi puterea? Care este izvorul tău de energie și de seninătate?

- Puterea și seninătatea se exersează. Dacă îți dorești să fii așa, la un moment dat, devii. Răutatea este o expresie a frustrărilor noastre, a slăbiciunii noastre. Să fii rău e simplu și comod. Totul pleacă de la cum vrei să treci prin viața asta și care e lupta existențială pe care o duci. În groapă nu iei nimic cu tine, nici măcar ce-ai obținut prin răutate.

- Ce hotărâri ai luat când ai aflat de boala ta?

- Am acționat. Nu m-a surprins. Mă așteptam. Can­cerul e mai "popular" decât gripa. Și nu m-am pa­ni­cat, pentru că tot ce vine, vine de la Dumnezeu. Eu așa cred și așa mă raportez la viață. 

- Socotești această întâmplare ca pe o pe­deap­să?

- Pentru mine a fost un dar, nu o pedeapsă. A fost frâna de mână pentru a putea să trec prin viața asta cu sens. Trăim mult în trecut și în viitor. Cancerul meu mi-a reamintit să trăiesc în prezent. Veșnicia e acum.

- Știu că ai o relație specială cu părintele Va­lerian de la Mânăstirea Pătrunsa, fostul ac­tor Dragoș Pâslaru, care a ales calea mo­na­hală. Anul trecut în "Formula AS", s-a publicat un mare interviu cu el, pentru care redactorii noș­tri au urcat până în vârful muntelui Buila, ca să-l găsească. E un om special?

- Eu am încredere totală în tot ceea ce mă ajută să văd și să înțeleg și în felul său de a mă determina să îmi răspund la dileme. Fără dânsul aș fi năucă. Ne ajută să ne menținem în adevăr, în curățenie, în ceea ce e real.

- Ce ți-a spus părintele când a auzit de boala ta?

- Mi-a confirmat ceea ce știam. Că Dumnezeu îți dă ce îți trebuie. Și niciodată nu îți dă mai mult decât poți duce. Să nu deznădăjduiesc.

"Nu știu cum ar fi fost toate astea fără Dumnezeu"

- Ai scris și o carte despre experința ta legată de boală. De ce ai simțit nevoia să scrii?

- Am vrut să îi inspire pe oamenii care trec prin ace­leași încercări. Aș fi ipocrită să spun despre cancer că e ușor de traversat. Este iad. Dar durerea, suferința pot ajunge într-un plan secundar, dacă vrei să vezi mai departe de ele. Cancerul e o încercare cruntă, reală, în care moartea nu mai e doar un concept, este ceva con­cret, cu care mergi de mână, și tocmai pentru că es­te așa, încercarea asta capătă sens și valoare. E o ex­periență totală, trăită din plin pe toate planurile: fi­zic, emoțional, psihic. Nu știu cum ar fi fost toate as­tea fără Dumnezeu. Cu El am trecut mai ușor peste toate.

- Ai publicat chiar și un album foto cu tine în perioada tratamentului. De unde ți-a venit această idee?

- "Care dintre noi" este un album foto-text, pornit de la ideea Cătălinei Flămînzeanu, prietena mea, fotograf. Am vrut să împărtășesc și altora cum poți vedea partea plină a paharului, chiar și atunci când paharul e gol. Albumul a apărut la Editura Trei. Se găsește în librării și va fi lansat și la Târgul de Carte "Gaudeamus". 

- Ce sfaturi ai pentru femeile care au de făcut față unei boli grele?

- La un moment dat, toți murim. E important cum. Să se gândească la asta. Să ierte! Pentru mine a fost perioadă în care am simțit cel mai mult iubirea oamenilor, rugăciunile lor, gândurile pozitive. Ne definim prin ceea ce facem. Am un soț care mi-a ară­tat cât mă iubește, a trecut cu mine prin toate în­cer­că­rile necondiționat. N-au fost mulți cei care au ști­ut: mama, copiii, familia apropiată, prietenii, colegii cu care am lucrat în perioada tratamentului. Am spus tuturor când am terminat tratamentul, pen­tru a se în­țelege de ce am dispărut aproape un an. Pen­tru mine a fost mai bine să trec prin asta ca un om sănătos, să fiu activă, să nu mă lamentez, să nu aștept milă. Pu­terea mi-a venit și din atitudinea celor care mi-au fost în preajmă. Mi-au dat ce aveam nevoie: nor­ma­litate. 

- Care sunt armele tale în lupta cu boala?

- Răbdarea și credința.

- La ce lucrezi acum și ce mai pregătești?

- Reiau proiectul Grivița 53 sau G 53 - primul teatru construit împreună cu publicul. Am dat start cam­paniei "Vindem cărămizi pentru teatru". O cărămidă = 53 euro și o poți cumpăra de pe site-ul www.grivita53.ro La anul, în vară, vrem să îi dăm drumul într-o fază intermediară. Cu cât vom strânge mai multe cărămizi, cu atât faza intermediară va fi mai aproape de proiectul final. Nu ne grăbim. Pentru că nu construim doar o clădire, construim un spirit, o comunitate. Fiecare cărămidă înseamnă că vrei să intri în această echipă și să susții această poveste. Verbul care definește această poveste este "a cons­trui". Dacă tot ai decis să nu pleci din țara asta, lasă ceva în urma ta. G53. Și spune-le și prietenilor.

- Unde poate vedea publicul spec­tacolele tale?

- La Teatrul Metropolis ("Copilul lui Noe", "Ibra­him și florile din Co­ran"), la Tea­trul Bulandra ("Os­car și tanti Roz", "Me­canica ini­mii"), "Mai­treyi" se joa­că la Tea­trul Ti­ne­retului, "Dybuk", la Tea­trul Evreiesc, "Cea mai frumoasă floare din lume" la Tea­trul Excelsior, iar la Godot Café Teatru puteți vedea "Dragostea du­rează trei ani", "Ce ne spu­nem când nu ne vor­bim", "Te iu­besc! Te iu­besc?", "3 de A sau A.A.A". Să ve­dem unde vom juca tex­tul lui Pas­cal Bruckner, scris special pentru Gri­vița 53, cu Maia Mor­gens­tern, Rodica Man­dache și cu mine ca actriță de­bu­tan­tă. Cum G 53 încă nu are sediu, jucăm "cu cortul". Deo­cam­dată, se va juca pe 22 noiembrie la Tea­trul Me­tro­polis, Sala Gloria. După aceea, încă nu știu. Dar veniți pe 22 no­iembrie, să mă vedeți de data asta în fața spec­ta­torilor, nu în spa­tele scenei. A fost ideea doamnei Maia Mor­gens­tern, susținută de doam­na Rodica Man­da­che. Sper să nu le deza­mă­­gesc. Ini­țial, am zis că încerc o dată la re­pe­tiții și, dacă sunt un dezastru, re­nunț. Ade­­vă­rul e că nu știu cum sunt ca actriță. O să îmi spuneți voi, după ce mă vedeți. Mă joc, nu mă iau în serios, parcă nici nu e adevărat, e multă bucurie.

Foto: CĂTĂLINA FLĂMÎNZEANU