Cântecele Văii Teleajenului
O toamnă aurie și blândă stăruie încă peste satele din susul Văii Teleajenului, înveșmântând măgurile dimprejur în nuanțe aprinse galben-roșcate. Anul acesta a fost bogat în roade, și prin curțile gospodarilor stăpânesc grămezi de porumb, stive de dovleci, coșuri cu ciorchini de struguri, coșărci pline, revărsate cu mere, gutui și nuci. Chiotele de nuntă străbat aerul subțire al dimineților fiecărui sfârșit de săptămână, și pe ulițele satelor vin, călări, chemătorii la nuntă, purtând plosca tradițională cu țuică de prună. O tihnă și o mulțumire cuprinde locul, decupându-l, parcă, din haosul lumii dimprejur, și întărind o speranță firavă, că rosturile cele vechi ale satului și sărbătorile lui nu s-au pierdut întru-totul. În Starchiojd, o comună prahoveană străveche, alcătuită din sate și cătune risipite pe măguri străjuite de stei de piatră, lupta aceasta pentru continuitatea tradiției e dusă de MARIANA MUȘA, o tânără și talentată interpretă de muzică populară de pe Valea Teleajenului. Ne-am bucurat să-i aflăm povestea și să v-o spunem și dvs., mergând la fața locului, în comuna Starchiojd, locul din care își trage puterile cântecul său.
"Brâu pe șase și brâu pe opt"
- Mariana, ești apreciată de specialiști drept cea mai cunoscută și talentată interpretă de pe Valea Teleajenului, ba chiar din toată zona prahoveană, iar cântecele tale sunt, cu adevărat, minunate. Le-ai cules de la bătrânii satului? Le-ai moștenit pe linie de familie?
- Eu întâi am învățat a cânta de la mama. Mai am patru frați și, fiind singura fată, când îmi terminam lecțiile pentru școală, mă făceam de ajutor la treburile casei și ale gospodăriei, pentru că mama trebuia să le descurce singură pe toate. Tata lucra în București, la Casa Poporului, care se construia pe atunci, și venea acasă doar de sâmbătă seara până duminică. La început, am ascultat-o pe mama cântând, apoi am început să cânt și eu alături de ea, și mai apoi singură, lucrând prin casă ori prin grădină, ori îngrijind păsările din bătătură și animalele din grajd. Dar și tata cânta la fluier, bunicul meu din partea mamei cânta la vioară, o mătușă de pe tată era o cântăreață vestită pe la nunți, așa că eu și fratele meu mai mic am moștenit din familie dragostea pentru cântecul vechi, având amândoi aplecare și la cântat, și la jucat. Îmi amintesc cum la nunțile din sat priveam din uliță, peste gard, și îi ascultam cu mare admirație pe lăutarii din satele noastre, pe bătrânul Moisică Țeavă, ultimul reprezentant al fluierașilor și cimpoierilor din Starchiojd, pe mai tânărul Neluș Bocan, pe Titi Bughiu cântând din frunză și pe mulți alții. Așa am învățat acest alfabet străvechi al frumoaselor noastre obiceiuri, încercând și pașii de joc la horă, sârbă sau brâu (complicatele dar atât de frumoasele noastre jocuri muntenești - "Brâu pe șase", "Brâu pe opt", "Fedeleșul", "Breaza", "Ofițereasca" sau "Sârba dulgherului"), ori memorând orațiile lungi de nuntă, de la ritualul "îmbrăcatului miresei" și "bărbieritului ginerelui" . Când am mai crescut un pic și am prins curaj, am cântat la serbările de la școală (cântece de-ale Irinei Loghin, auzite la radio), apoi m-am hotărât să merg mai departe, pe drumul cântului popular și m-am înscris la cursurile Școlii Populare de Artă din Ploiești, sub îndrumarea cunoscutei interprete Maria Tănase Marin. Mergând mai apoi la concursuri, mi-am dat seama că trebuie să îmi fac un repertoriu al meu, și de unde să fi adunat cântece, dacă nu de la bătrânii din sat? Așa că am luat-o la pas prin Starchiojd, mergând din poartă în poartă și rugându-i să-și lase o clipă lucrul, ca să își reamintească vechile noastre cântece. Am cules foarte mult de la Lica Diaconu, "Mama Lica", așa cum i se zicea în sat, o bătrână care știa cânta, făcea și poezii în stil popular, și care s-a stins spre vârsta de aproape o sută de ani. O altă parte a repertoriului meu o datorez surorilor Mâzgoi, din satul Bătrâni, a căror mamă, Florica Mâzgoi, cu o foarte frumoasă voce țărănească, fusese o bună informatoare a etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Emilia Comișel. De la bătrâna Florica Mâzgoi am piesa "Mult mi-e drag mie Mărin", "Dragii mei Ion și Gheorghe", ca și cântecul doinit "Greu i-a fost voinicului", unele dintre cele mai frumoase melodii de dragoste de pe Valea Teleajenului. Cântecele au fost remarcate și de către marea specialistă a muzicii tradiționale (regretata dna Emilia Comișel), iar eu spun acum cu mândrie, că în anul 2002, le-am înregistrat cu Orchestra Națională Radio, de la București. Au rămas ca material de referință pentru zona Teleajenului, în arhiva Radiodifuziunii Naționale.
"Cântecele noastre sunt cum ne este viața și cum curge Teleajenul"
- Ai putea descrie în cuvinte tezaurul pe care l-ai adunat?
- Cântecele noastre de pe Chiojduri sunt melodioase, nu sunt foarte ritmate, chiar și sârba, de pildă, care în alte părți e foarte săltăreață, la noi e mai puțin iute. Cântecele sunt așa cum este și viața pe la noi: așezată! Și cum curge Teleajenul, blând și domol. Sunt cântece de dragoste, de dor, de înstrăinare, dar și cântece bătrânești.
- Ai rămas cu povestea cântecelor tale în sat. Cum te-ai făcut cunoscută dincolo de Starchiojd?
- Rampa mea de lansare a fost ediția din 1999 a concursului "Moștenitorii", inițiat anume pentru a descoperi noi talente, de către regretata Marioara Murărescu. Îmi amintesc cu mare emoție că în juriu era chiar dna Emilia Comișel, aflată atunci la o venerabilă vârstă, dar cu o vioiciune a minții incredibilă și un simț mare al valorilor autentice. Despărțea muzica adevărată de "inovații", ca apele de uscat. Apoi, după ce am terminat Facultatea de Pedagogie Muzicală la București, am devenit profesoară la Școala Populară de Artă din Ploiești și profesor de muzică la școala din Măneciu. Am avut mereu visul ăsta: să dau mai departe ce știu. Și m-a ajutat Dumnezeu. Cu toată modestia, vreau să vă spun că, sub îndrumarea mea, copiii au obținut rezultate foarte frumoase la competițiile la care m-am prezentat cu ei. Avem o adevărată colecție de diplome și trofee. Cu soliștii, dar și cu grupul vocal "Mugurelul" din Drajna, adunăm premiile cam de peste tot pe unde ne ducem. Sper ca asta să-i motiveze și să ducă mai departe cântecul din zona montană a Prahovei.
"Mă bucur să le transmit copiilor o bucățică din sufletul românesc"
- Nu ți-ai dorit niciodată să încerci largul lumii, să te desparți de matca ta din Starchiojd?
- Sunt legată de aceste meleaguri pe vecie, și nu am regretat niciodată hotărârea de a rămâne pe locul meu, chiar dacă uneori îmi e mai greu cu drumurile la București, pentru diferite filmări sau înregistrări. Aș putea oricând să mă concentrez doar asupra promovării mele ca interpret de folclor, să fac o carieră pe scena națională, dar nu vreau să renunț la munca de dascăl de muzică. Mi se pare foarte important să nu țin doar pentru mine ceea ce știu, ci să dau mai departe aceste taine ale cântecului vechi popular. Mă bucur să pot împărtăși chiar eu, de pe scenă, frumusețea folclorului, dar la fel mă bucur să le transmit copiilor o părticică din sufletul românesc, să îi învăț să se mândrească cu ceea ce sunt, căci pe parcursul vieții, un om are nevoie să știe care îi sunt rădăcinile, cine îi sunt strămoșii, are nevoie să simtă că vibrează din toată ființa când aude un cântec "de pe la noi"!
- Nu obosești niciodată? De unde îți tragi puterile în toată munca asta a ta?
- În primul rând, mă susține familia. Foarte mult! Am parte de un soț minunat, care m-a înțeles și m-a sprijinit constant. Sunt săptămâni în care plec aproape zi de zi cu spectacole împreună cu copiii și de cele mai multe ori mă însoțește și el. Și mama mă încurajează să merg mai departe. Mama e un munte de răbdare, de bunătate, de generozitate și de iubire pentru noi toți și a muncit foarte mult ca eu și fratele meu mai mic să ne putem alege profesii artistice (fratele meu, Cristian Mușa, e specialist în coreologie, știința dansului tradițional, și e cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor "Constantin Brăiloiu" al Academiei Române, de la București). Am o fetiță de zece ani, căreia îi place, și ei, să cânte, are glas frumos, sper să ducă mai departe cântecul nostru de pe Valea Teleajenului.
Povestea unui nume ciudat: STARCHIOJD
- În vara aceasta, comuna Starchiojd a sărbătorit 600 de ani de atestare documentară și toată suflarea ei s-a adunat spre a-i sărbători vechimea și pentru a se mândri cu cântecul și portul popular. Ce semnificație are numele acesta atât de rezonant, Starchiojd?
- "Starîi" înseamnă "vechi, bătrân" în limba slavă, iar "chiojd" ar putea veni din cuvântul maghiar "kovesd" care înseamnă "pietros, de piatră". "Pietrele Vechi" ar fi sensul etimologic al numelui Starchiojd, iar denumirile locale de Piatra Bogzei, Piatra Rotării, Piatra Lerei date locurilor din împrejurimi sprijină această teorie. Aflat pe valea prahoveană a Teleajenului, la granița cu județul Buzău, Starchiojdul este alcătuit din cinci sate, Chiojdul Bătrân, Brădet, Valea Anei, Rotarea și Benia, ca și micul cătun Zmeurăt. Peste deal, în județul Buzău, se află Chiojdu Mic, întemeiat tot de moșnenii chiojdeni (de Starchiojd ținea pe vremuri și satul Bătrâni, al cărui han vechi este păstrat la Muzeul Civilizației Tradiționale "Astra" din Sibiu. Plăcuța de pe el arată că este un "monument de arhitectură rurală din Starchiojd"). Dacă e să ne luăm după descoperirile arheologice făcute de-a lungul anilor, înțelegem că aici a fost o locuire mult mai veche, căci o cetate dacică de piatră și lemn a fost descoperită la Rotarea, iar mai apoi, la începutul Evului Mediu, aici a fost centrul unui mic stat de genul cnezatelor, căci Iorga numea așezarea "un alt Câmpulung al Munteniei", conferindu-i o importanță similară celei muscelene. Cert e că prima atestare a o avem din 1418, de exact acum șase sute de ani, când domnul Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân, întărește printr-un hrisov dreptul moșnenilor de aici asupra moșiei Chiojdului. Fiind așezat în poarta montană de intrare spre Transilvania, prin Vama Buzăului, din Muntele Călugării, Starchiojdul a fost sat grăniceresc. La Tabla Buții, în apropiere de Starchiojd, era vama ungurească de trecere din Muntenia în Ardeal.
Zile de lucru, zile de târg și zile de sărbătoare
- Cum trăiesc astăzi chiojdenii tăi?
- Viața chiojdenilor mei e legată strâns de așezarea geografică (între munți, favorabilă păstoritului), de ritualurile anotimpurilor și ale ocupațiilor. Și din satele noastre mulți dintre cei tineri au luat calea străinătății pentru a găsi de lucru și nu-i putem învinovăți că au căutat o viață mai înlesnită. Cei rămași continuă să își împartă timpul între mersul la biserică, în zilele de sărbătoare, ocazie cu care își etalează superbele cusături de pe cămășile tradiționale, ori mersul la târgurile de pe satele din jur, în zilele menite a fi "de târg". Iar în zilele de lucru, viața lor se împarte între mersul "la brazde", creșterea animalelor, cultivarea prunelor și făcutul țuicii (o mare tradiție a zonei), cositului și făcutului de fân, umblatului în pășune cu turmele de oi, pe dealurile pe care vechile pietre de hotar încă împart lumile vechi și noi. Mai demult, chiojdenii mergeau și în cărăușie, prin toată țara, cu prune uscate ori cu scândură, șindrilă, obezi pentru roțile căruțelor și alte obiecte făcute de meșteșugari ai lemnului (șindrilari, dogari, dulgheri), dar astăzi, drumurile lungi s-au scurtat, iar toate acestea, ca și brânza și laptele de la vitele lor, ajung la piețele din orașele dimprejur, Vălenii de Munte, Ploiești. Starchiojdul are nu doar nume ciudat, ci și o istorie fascinantă. Că este adevărat ce vă spun o dovedește faptul că un grup de tineri etnologi de la Universitatea din București au făcut cercetări aplicate în sat, concretizate în două volume intitulate "Starchiojd - moștenirea culturală".
"La mulți ani, Chiojd bătrân!"
- Ai urcat cu mare mândrie pe scena din mijlocul satului, pentru a le cânta chiojdenilor tăi, la aniversarea vârstei de 600 de ani a satului. Ce te-a emoționat mai mult în acele momente?
- M-au trecut fiori de bucurie să știu că am răsărit în lume,într-un loc cu o vechime așa de mare. Le-am cântat oamenilor din sat și-am spus în gând "La mulți ani, Chiojd bătrân!". Am privit în jur și am văzut tineri și vârstnici îmbrăcați în port, semeți și mândri, și am simțit că am rămas chiojdeancă până în măduva oaselor că, de fiecare dată, inima îmi bate un pic mai tare când mă aflu între chiojdenii mei.
Scoarța de viață și moarte
- Nu ne putem despărți fără să te întreb despre costumul tău popular, pe care îl porți cu atâta fală, despre iile astea superbe ale zonei, făcute parcă pentru a îmbrăca cu ele regine din povești...
- Costumele mele sunt foarte vechi și le-am cumpărat de la bătrânele din sate. Le port cu grijă, să nu se rupă, dar sunt minunate și îmi sunt foarte dragi. Am avut, desigur, și eu, zestre când m-am măritat, în carul care m-a dus de-acasă, din Starchiojd, la Drajna, unde m-am stabilit după căsătorie, în casa socrilor mei. Mama mi-a pus în lădoi foarte multe cuverturi și scoarțe țesute de ea, ștergare și cămăși. Când m-am cununat, mama a așternut pe jos, în biserică, scoarța ce mi-a dat-o de zestre (o adevărată operă de artă!), pentru ca noi, mirii, să îngenunchem pe ea când primeam sfânta taină a cununiei. Fiecare fată primește această scoarță la măritiș, care nu se mai folosește decât atunci când va fi descusută în cele două foi ale ei, așternută fiecăruia dintre cei doi soți, când vor merge pe drumul cel de pe urmă. Ca și alte mirese, și eu am fost trasă peste prag, alături de mirele meu, de către soacra mare, când am venit după cununie în casa lor, punându-ne la amândoi pe după gât ștergarul de ginere, țesut anume de mama, pentru ca amândoi să tragem în jugul căsătoriei la fel, și nu unul hăis și altul cea. Pe fota țesută în război cu lână neagră și roșie, se coseau flori colorate, ca, mergând la apă, femeia să își ridice colțul fotei pentru a se vedea cusătura poalelor. Pe vremuri, în fiecare casă era un război și răsuna tot satul de bătutul spetelor, dar acum foarte puține femei mai țes piese de port ori cuverturi și ștergare pentru a îmbrăca odăile casei. Modelul nostru este Maria Gioabă, o femeie trecută de 80 de ani, dar sprințară la pas și la minte, căreia îi zicem Orica, și care nu iese duminica la biserică ori la zilele de sărbătoare, fără a fi îmbrăcată în frumosul port de Starchiojd, lucrat de ea însăși.
- Când nu se vor mai găsi cântece din cele vechi la bătrânii satelor, ce fel de cântece vor răsări în loc?
- E prea trist să mă gândesc ce va fi mâine. Mă bucur de ce există acum. În ce mă privește, eu o să merg în continuare pe drumul cântecului vechi, autentic. Rămân, totuși, cu nădejdea și cu credința că spiritualitatea aceasta a satului românesc nu se va stinge niciodată, că lucrurile bune vor rămâne în picioare, semne bune, pentru viitor. Tradiția noastră este tot ce avem mai de preț, chiar și azi.
Foto: ION ȘERBAN (1)