Misterele Basarabilor

- Trăim, adesea, înconjurați de umbre vechi, coborâte din alte vremuri, la întâlnirea dintre istorie și povești. Întâmplările cu regi și regine au totdeauna o aură de mister, pe care realitatea o respinge, dar imaginația populară o confirmă. Marii regi Basarabi, întemeietorii Țărilor Ro­mâ­ne, se numără printre ei. Locurile în care au trăit, au luptat și-au murit, dau naștere, chiar și în zilele noastre, unor scenarii absolut fabu­loa­se, care te seduc, fără să-ți ceară să le și crezi -

Nălucile de la Posada

Nimeni nu știe unde s-a dat exact celebra bătălie de la Posada, în care oastea muntenească a basa­rabilor i-a spulberat pe ungurii lui Carol d'Anjou. Unul din bănuitele locuri se află între Valea Oltului și Curtea de Argeș, în frumoasa și puțin cunoscuta țară a Loviștei, aflată la poalele sudice ale Munților Făgăraș. Acolo, pe fundul unei văi întunecoase și înguste, se întâmplă lucruri ciudate și azi. Totul în­cepe la apusul soa­re­lui, când lumina se strecoară cu greu prin de­fi­leul a­brupt, strâmt și împă­durit. În pâcla în­serării se ivește ceva. La în­ceput, doar o umbră iz­vo­dită de ulti­mele ra­ze de soare, dar căreia i se mai ada­ugă una, și încă una și încă una, până când de­fi­leul îngust și abrupt este străbătut de sute de călăreți cu trupuri de lu­mină, care alu­necă printre stânci... Un vaier în­fricoșător începe să se au­dă și să se adune, răspân­din­du-se prin pădu­rea de brazi. Ilu­zia durează o clipă, pen­tru ca apoi să dispară la fel cum a apărut.

Cronica pictată de la Viena

Se spune că pe aceste locuri sălbatice s-a dat una dintre cele mai teribile bătălii ale românilor: bă­tălia de la Posada. Atunci, la 1330, voievodul mun­tean Basarab I a zdrobit oastea ungară a regelui Carol Robert d'Anjou. Nici până azi nu se știe bine unde s-a dat această faimoasă bătălie, cu Po­­sada ei atât de misterioasă, dar lupta a fost plasată pe rând prin toate trecătorile prin care se putea cir­cula: pe Valea Oltului, în Țara Loviștei sau pe Valea Pra­hovei. Cert este că locul era abrupt și împădurit. O cale foarte îngustă pe care încăpeau doi călăreți, unul lângă celălalt. Prin tot defileul, românii au ata­cat permanent, prăvălind peste dușmani de pe mun­te stânci și pietre uriașe. Oastea ungară a fost zdro­bită cu totul. A fost unul dintre cele mai mari de­zas­tre din istoria Ungariei. Cum povestește și Cro­nica pictată de la Viena: "Regele a ajuns cu toa­tă oastea sa pe o cale cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte, de jur împrejur, și pe unde această cale era mai largă, acolo românii, în mai multe locuri, o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar mulțimea nenumărată a românilor sus, pe râpe, a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți și pietre asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire. Și această tristă întâmplare a ținut patru zile, în care zile soldații se izbeau unii de alții cum se clatină trestiile de vânt. Și a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulțime de ostași, de principi și de nobili și numărul lor nu se poate socoti. Și trupurile tuturora, aco­lo, pe câmpul luptei, așteaptă Vremea de Apoi...".
Dar dezastrul de atunci pare să se repete la nesfârșit. Erupând din neguri și din pământ, duhu­rile fără de odihnă ale cavalerilor unguri căzuți la Posada se arată întruna, în strâmtoarea din de­fileul morții. Umbre nenumărate, călăreți rătăcitori, cu trupuri de lumină. Și, când și când, pes­te toate se arată - un chip cu coroană, chipul regelui Ba­sa­rab Întâi. Și din gura domnului iese un șuier crunt, care spulberă umbrele fan­tomatice ale cavalerilor. Ca un bles­tem impla­cabil pentru cei ce-au poftit și-or pofti vreodată la glia lor...
Negru Vodă, templier?
La Biserica Domnească din Curtea de Argeș, acolo unde este vatra și me­mo­ria Basarabilor, se află fai­mosul mormânt nr. 10, despre care am mai scris. Adevărul său este disputat și as­tăzi și va mai fi multă vreme, pentru că argu­men­tele sunt înlocuite de bă­nu­ieli. Așa cum am mai spus și în alte texte tre­cute, mor­mântul a fost desco­perit în 1920 de arheologul și aca­demicianul Virgil Drăghiceanu, care era însoțit și ajutat de marele istoric Nicolae Iorga. Ascunsă în bi­serică, prin­tre celelalte morminte ale primilor Basarabi, gropnița era greu de gă­sit. Pe les­pedea ei nu sta scris niciun nu­­me; avea doar un desen stra­niu, un Arbore al Vie­ții, încununat de o stea cu 12 colțuri. Pe racla de­func­tului mai erau să­pate două sim­bo­luri care au stârnit și ele uimire și ipoteze: o cruce tem­plieră și o Stea a lui David. Când mor­mântul a fost deschis, de sub les­pede a apărut trupul unui prinț împodobit cu biju­terii fas­tuoase. Inele de aur erau prin­­se pe oasele mâinilor, une­le din­tre ele săpate cu litere, iar la brâu, nobilul din groapă era încins cu o pafta uriașă de aur, cu cap de lebă­dă. Să fi fost Ne­gru Vodă? Majori­ta­tea isto­ri­cilor de azi refuză aceas­tă identitate, deși marele Ior­ga a căzut atunci în ge­nunchi și a început să se roage, înfiorat... După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat re­licvele și au plecat la Bucu­rești. Pe plă­cuța pusă azi pe mor­mântul din Bi­serica Sf. Ni­colae Domnesc scrie că acolo e în­gropat Vla­dis­lav Vlai­cu, cel de-al treilea domn Basarab, ne­potul lui Basarab I Înte­me­­ietorul. Dar Ior­ga rămâne Ior­ga și mulți cred în el: și dacă mă­rețul Cavaler desco­pe­rit la Biserica Nicolae Domnesc, din Curtea de Ar­geș, este Ne­gru Vodă? Se spune, de altfel, că marele istoric i-ar fi zis în­tr-o zi Reginei Maria, care fă­cuse o pasiune pentru mis­te­rioasele inele ale lui Ne­gru Vodă: "Ma­jes­tate, lă­sa­ți-le! Sunt ale Di­nastiei Basa­ra­bilor, nu ale Casei de Ho­henzollern-Sig­ma­rin­gen".
Pe lângă căile stricte ale istoriei, există și alte dru­muri ce duc la mistere. Sim­bolu­rile gravate pe les­pedea mor­mân­tu­lui nr. 10 și cele din interiorul lui au primit și câteva explicații uluitoare. Dintre toți cei care au studiat mormântul nr. 10, poate că scri­itorul Vasile Lovinescu a făcut afirmațiile cele mai șocante și ezoterice. În "Dacia hyperboreană", el are o teorie care se apropie de cele ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densușianu și René Guénon. Întemeierea Țărilor Române a fost făcută de inițiați în vechile mistere, spune Vasile Lovi­nes­cu. Erau mistere moștenite de la daci, pe care și ei le căpătaseră de la civilizațiile cu care veniseră în contact. Până în 1300, când intră în istorie, Basa­ra­bii sunt o castă, nu o familie. "Casta sacerdotală a da­cilor", "purtătorii de căciuli", cum îi numea scri­itorul antic Iordanes. Și care au supraviețuit încă un mileniu după retragerea aureliană, izolați prin munți și pe văile lor.
De ce apare, până la urmă, crucea templieră pe mormântul Prințului Negru de la Curtea de Argeș? În legendele vechi germane, Cavalerul cu lebădă în­fățișat pe paftaua uriașă de aur este chiar Lo­hen­grin. Lohengrin, fiul lui Par­si­fal, și cavaler al Sfân­tului Graal. Un indiciu despre parti­ciparea Regilor Basarabi la or­dinele cavalerești din Occi­dent?

Regele zburător

De această stranie cruce templieră a lui Negru Vodă este legată și întâmplarea care urmează. Totul a pornit după ce trupul domnului fu­sese des­coperit la Curtea de Argeș. Era, deci, prin 1925, atunci când, brusc, Prințul Negru, așa cum este nu­mit în le­gendele populare, a fost văzut în cea­laltă capitală dom­­neas­că, la Câmpulung Muscel. Se nime­rise să fie o seară de vară cu lună mare și luminoasă, când Negru Vo­dă a apărut, din­tr-oda­tă, și a în­ceput să plu­tească încet, pe deasupra ora­șului... Înalt și mândru, a plutit ma­iestuos, cu mantia fluturând peste stele. Pe purpura ei, cru­cea uriașă, templieră, stră­lucea orbitoare, iar diamantele, măr­găritarele și mătă­surile țesute cu fir de aur și de argint - um­pleau și ele cerul de scăpărări. Trecătorii rămași la ora aceea târzie pe străzile centrale ale orașului au mărturisit, mai târ­ziu, că văzuseră "arătarea".
Dar nici nu apucaseră câm­pu­lun­genii să-și potolească ui­mirea și groaza, când altceva, la fel de ciudat, s-a mai în­tâm­plat în noaptea aceea de po­mină. Să­pă­turile aceluiași no­ro­cos și emi­­nent ar­heolog Vir­gil Dră­ghi­­cea­nu tocmai sco­­seseră la lu­mină, adânc îngropată sub biserica Mânăstirii Negru Vodă din Câm­pulung, contu­rul u­nei alte biserici. O biserică domnească, ridicată de însuși Negru Vodă. Când­va, fusese și ea înaltă și fru­moasă, cum o po­me­neau letopi­se­țele, poate că la fel de frumoasă și cu pic­tura la fel de va­loroasă ca sora ei, Biserica Domnească de la Curtea de Argeș. Dar mai puțin no­­ro­coasă, căci vremea și cu­tre­murele o to­piseră de tot, vârând-o în pământ. În noap­tea aceea, săpă­turile lui Dră­ghi­ceanu erau proas­pete și talpa bă­trâ­nei biserici a lui Negru Vodă nu fusese aco­perită la loc. Și tocmai atunci s-a întâmplat. Aproape ime­diat ce făptura lui Ne­gru Vodă s-au arătat pe cerul ora­șului, s-a ridicat în văzduh și umbra străveche a bisericii sale. Um­bra care zăcuse îngropată atâta timp. S-a ridicat și a plutut pe cerul ora­șului bise­rica lui Negru Vodă cu zidurile ei pier­dute, cu tot! De parcă o mână meș­teră și sfântă le-ar fi în­tregit iar, pentru o cli­pă, pentru o noap­­te... Nu mult timp după mi­nunea aceasta, pierduții sfinți care fuseseră pic­tați, cândva, pe pe­reții bisericii dispărute a lui Ne­gru Vodă, au coborât și ei, de nică­ieri, pe ce­rul albastru și plin de stele. Și îm­preună cu bise­rica înviată și cu duhul uriaș al lui Negru Vodă, au încins o horă bi­ne­­cu­vân­tătoare dea­supra orașului, spre groaza și ui­mi­rea lumii ce ie­șise ciopor pe la porți și pe străzi, să vadă minunile ivite pe cer... A doua zi, ziarele nu au mai știut ce să scrie. Mi­ra­colele de peste noapte se ri­sipiseră iute, și odată cu ele, și noi­ma lor, așa de greu de pă­truns.

Flacăra Mânăstirii Vodița

Această ultimă întâmplare poate că este încă un mesaj tri­mis de Basarabi, un mesaj păs­trat în le­gen­dă. Până de curând, mai trăiau, ca să spună povestea așa cum a fost, bătrâni pe Valea râului Vodița, din Mehedinți. Căci acolo s-au petrecut eveni­men­tele ce urmează. Atunci, o cumpănă stranie l-a încercat pe al patrulea voievod Basarab: Radu I, nepotul lui Basarab I. Au fost vremuri grele, când războaiele cu regii angevini ai Ungariei nu mai conteneau. Căci regele Ludovic voia să spele cu sânge dezas­trul de la Posada, din care Carol Robert de Anjou de abia scăpase cu viață. Așa că de ani și ani, oștile ungare călcau fără odihnă pământul Valahiei, bă­tăliile cu Basarabii îndârjiți purtându-se cu sorți schimbători, prin codri, pe dealuri și prin prisăci. Până când, în 1377, vechile cronici vestesc o victo­rie strălucită a ro­mâ­nilor, o victorie obținută într-un loc puțin știut și el, azi, la fel ca Posada. Cum po­vestesc chiar zapisurile ungurești, atunci "oastea maghiară a fost atacată de mulțimea valahilor din pă­duri și din munți, și numeroși bărbați viteji, ostași și nobili de seamă au rămas morți, uciși de valahi". Numai că în acea luptă victorioasă dar grea, a căzut și vo­ievodul de atunci al țării, Vla­dislav Vlaicu, fratele lui Radu I. Și-odată cu el, s-a prăpădit și ctitoria lui, Mânăstirea Vodița, arsă până la temelii de unguri. Atunci a venit cumpăna cea mare în viața princi­pelui Radu I. Era de-acum dom­nul și stăpânul țării, dar în loc să ia frâiele puterii în mâini, a început să rătăcească prin munți. Odată cu fratele mult iubit, își pierduse și pofta de viață. Și tocmai atunci s-a întâlnit Radu Voievod cu ma­rele duhovnic al ace­lor vremuri, Sfân­tul Ni­codim de la Tismana. A fost o întâlnire de­cisivă. Pe lângă tăria duhului, călită îndelung pe muntele Athos, Sfântul Nicodim era și el de os dom­nesc. Se înrudea cu despotul Lazăr al Ser­biei și, prin doamna Ana, fiica despoților sârbi Bran­co­vici și soția lui Nicolae Alexandru Basarab, Sfân­tul Nicodim se înrudea, așa­dar, și cu domnii Țării Ro­mâ­nești. Adi­că chiar cu tatăl lui Radu I. La 54 de ani, călugărul Ni­codim venise în Țara Ro­mâ­neas­că și se așezase pe Valea râului Vodița, unde exista un vechi schit pe care, cu ajutorul dom­ni­to­rilor Basa­rabi, îl trans­for­mase în prima mare și ade­vărată mânăstire a țării, în­tărită cu hri­sov domnesc și după tipic athonit. Era nu departe de vărsa­rea râului Vodița în Dunăre. Când au năvălit iarăși, ungurii au atacat Vodița, prima dintre toate bi­se­ricile ținutului. Iar pe Sfântul Nico­dim au voit să-l dea morții, ca să ră­mână Ța­ra Românească fără marea lu­mină a credinței lui. Așa că l-au prins și l-au în­cuiat în biserica ce tocmai și-o ri­dicase pe malul râului și i-au dat foc, cu tot cu bi­serică!... Ce nu au știut duș­manii unguri de atunci a fost că, toată via­ța, Sfântul Nico­dim făcuse nenu­mă­rate minuni. Putea să izgo­neas­că dia­­volii din oa­meni sau să tămă­du­iască tot soiul de boli și de be­te­șuguri. Dar mai ales, avea puterea să intre și să stea în foc, din care ieșea apoi ne­vă­tămat. Și niciun fir de păr, și nici măcar un petec de haină nu-i erau atinse când ieșea din vâlvătăi. Așa încât, Sfântul a stat liniștit între flăcări, cu pace în suflet și nădejde în ru­gă­ciuni. După care a ieșit și a privit îndurerat dezastrul din jur.
Dar Sfântul Nicodim mai avea un dar aparte: era înaintevăzător. A știut din timp că, în curând, se va întâlni cu domnul cel nou, cu Radu I, care avea să vină la el, fără să știe că vine acolo, coborând plin de obidă de prin codri, cu câțiva oșteni. Când l-a vă­zut pe domnitor în poiana de la Vodița arsă toată și pârjolită, Sfântul Nicodim nu l-a certat. A început să-l îmbărbăteze încetișor, l-a spovedit și împărtășit și i-a adus aminte că e os tare, de Basarabi. "Tu, Doam­ne, te vei lupta cu ungurii, vei învinge și vei ajunge cel mai departe dintre Basarabi" - i-a prezis călugărul Nicodim. După care l-a trimis înapoi, la luptă. Povestea spune că Radu I nu s-a mai lăsat descurajat niciodată de atunci. S-a luptat neînfricat cu ungurii, până i-a învins și i-a alungat cu totul din țară. După asta, sfătuit de duhovnicul său, Sfântul Ni­codim, Radu I s-a apucat să ridice mânăstiri și bi­se­rici. Acelea au fost cele mai importante mâ­năstiri ale Valahiei. Mai întâi, Radu I a reconstruit din temelii Mânăstirea Vodița, care există și azi (după ce a renăscut de câteva ori din propria-i ce­nu­șă). Apoi, Radu I a ctitorit a doua mare mânăstire a Țării Românești, Tismana, și a întemeiat mânăstirile Cot­meana și Cozia, ultima terminată, nu după mult timp, de ultimul mare Basarab, Mircea cel Bătrân.
Cam așa se scria istoria și se făurea legenda pe atunci. Cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, ro­mânii au stat drepți sub vremuri, conduși de niște domni care își mai trimit și astăzi misterul și fas­ci­nația înspre noi.


Mormântul 10

Inelul cu peceți

Se­cre­­tele mor­mân­tului nr. 10 din Bi­­serica Sf. Nicolae Dom­nesc au sporit, după des­co­perirea sa. Așa con­­sideră cel mai nou spe­cia­list în su­biect, Ale­xandru Simon, au­to­rul vo­lu­mului: "Prin­țul Ne­gru al Vla­hiei și vre­mu­rile sale". Se pare că atunci, în 1920, des­co­pe­ri­torul mor­mântului Prințului Negru, ar­heo­logul Virgil Drăghi­cea­nu, a ascuns o parte din ade­văr. Mormântul nr. 10 fusese găsit, de fapt, sub o boltă de zid ce aparținea unei bi­serici mai vechi. Zidurile ei se află sub Sfân­tul Ni­colae Domnesc, și au fost dez­gropate tot de Virgil Drăghiceanu. Biserica era a vo­ievo­dului Seneslau. Asta înseamnă că Prințul Negru era îngropat acolo mult înainte ca Bi­serica Domnească să fi fost ridicată. Ade­vărul lui Negru Vodă ar fi putut ieși mai ușor la lumină, dar, într-un mod straniu, mor­mântul a stat sigilat 50 de ani după desco­perirea lui. Concluzia: Prințul Negru nu e niciunul dintre primii voievozi Basarabi. Dar cine să fie? Nu numai crucea templieră de pe lespedea mormântului său este tulburătoare, ci și inelele găsite pe falangele degetelor. Și, mai ales inelul cel mare, care este identic ca inscripție și ca formă cu cel de la Muzeul Luvru din Paris, al Prințului Negru al An­gliei, Eduard, mare cruciat și cavaler pios. Poate de aceea, pe amândouă inelele, și pe cel englez, și pe cel valah, e gravat un citat în limba latină, din Evanghelie. Iar pe inelul de la Argeș se află, în plus, o camee, o piatră roșie pe care era sculptat un cap de femeie, ce amintește de Sfânta Fe­cioa­ră. Îm­pre­ună, ca­meea și în­scrisul latin e­rau un mesaj. Po­sesorul ine­lului avea o mi­siune de în­de­plinit și o luptă de dus. Ase­me­nea inele cu in­s­­crip­ții devo­țio­nale catolice erau comune pen­tru eli­ta ca­va­le­reas­că apu­seană. Dar o raritate prin păr­țile noas­­tre! Și as­ta nu e tot. Ine­lul de la Ar­geș are și un mar­caj care a dat 100 de ani de fur­că is­toricilor. As­tăzi, se pare că marcajul a fost des­cifrat "AL WA", adică Alexander Wa­yu­voda. Dar mis­terele mormântului nr. 10 con­tinuă. La fel ca și misteriosul domn Negru Vodă.