Biblia uitată
Mi s-a vorbit mult despre Poieni. Cu atâta patos, încât mai să-mi vină a crede că e un loc care nici măcar nu există, o plăsmuire aidoma multora dintre cele din poveștile de demult. Cei din zonă îndreptau degetul arătător către cer, mai sus de culmile munților dimprejur: "Uite, acolo e Poieni!", îmi spuneau. Poienile Vidrii. Comuna Vidra, județul Alba. Iar într-o zi m-am încumetat să urc și eu către cer și-am ajuns. Și de-acolo am văzut că raiul nu e deasupra, cum credem, ci pe pământ.
*
În Țara Moților, razele soarelui de octombrie se-mpleticesc printre trunchiurile fagilor înalți și drepți. Ici-colo, pâlcuri de mesteceni își lasă frunzele să fie transformate în aur pur. Pe lângă câte-o șură părăginită, pruni bătrâni, cu fructele neculese. Și, printre toate, drumul. Fără de contur și fără de semne.
Primul popas, școala din Poieni. Sau ce a mai rămas din ea. Lângă zidurile surpate mai bine de jumătate, câteva bârne mai amintesc - celor care știu - de locul unei alte școli, mai vechi, din lemn. Școală de clasele I-VIII, ani la rând, tot cu câte două clase paralele, pentru puzderia de copii ai poienarilor. Acum... "Mesteacăn"? Prezent! "Cireș"? Prezent! "Măceși"? Prezenți! "Fag"? Prezent! "Treceți în bancă!" Sau, mai bine, nu mai treceți nicăieri. Rămâneți aici. Măcar voi. Ultimele semne de alungat pustiul.
Câteva grajduri huluite, cu cușmele de paie căzute într-o rână, țin de urât pietrelor și cărămizilor ce vor fi fost cândva ziduri de case. Cele rămase încă în picioare sunt case micuțe, cu ferestrele mari, să intre în ele lumina și cerul și viața. Doar că, acum, doar vântul își mai odihnește zbaterea prin odăile pustii, cu ușile date larg de perete.
Într-o casă, pe o laviță șchioapă, câteva pagini zdrențuite din ce-a fost cândva o Biblie. Psalmul 10 al lui David: «Domnul mi-i nădejdea! Cum de ziceți sufletului meu: "Sboară, suflete, la munți?"». Le iau cu grijă în mâini și nu-mi vine-a crede. Ce semn va să fie acesta? Cuvintele psalmistului adună-n ele tot ceea ce trebuie să fi însemnat, odinioară, acest sat pentru cei care l-au locuit. Munții. Sufletul. Și zborul.
Cinci degete, cinci copii
Cândva, când răul lumii va fi fost mai rău, moții s-au ascuns aici, unde prea puțini oameni se-ncumetă, până și-acum, s-ajungă. Nu se poate să nu fi știut ei, care le știau pe-atunci pe toate, că aici e casa cerului cel mare, raiul Dumnezeului celui Bun. În cele patru zări se vor fi închinat poienarii, împânzind apoi locul cu case și cu livezi și cu grajduri pentru animale.
O vreme, le va fi fost bine. Au căutat să împlinească porunca: "Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul!". Au făcut de la trei copii în sus, în fiecare familie. Cel mai adesea, câte cinci, cât degetele de la o mână. Mare semn de rușine era câte unul singur sau doi.
Dar vezi că răul, când fugi de el, nici nu te uită, nici nu te iartă. Și nici creștin de-al nostru nu-i. După câteva sute de ani, s-a-ntors. Cu alt chip. De la o zi la alta, de la un anotimp la altul, viața poienarilor devenea tot mai grea. Nu era în sat curent electric. Apa o scoteau din fântâni săpate-adânc, în piatră, la zeci de metri. Drumul spre alte sate, neamenajat și din ce în ce mai greu de străbătut. Pruncii poienarilor creșteau și mici le rămâneau și casele, și satul, și munții, și pădurile. Prin anii `70, i-au trimis la școli la oraș, poienarii. Să-nvețe carte sau meserie, să ducă un trai mai bun. A plecat unul, încă unul și apoi toți. Rând pe rând, frați, surori, verișori, prieteni și vecini au curs de vale ca apele, s-au făcut orășeni și pașii li s-au întors tot mai rar înapoi, în casele lor acoperite cu paie. Ca o ironie a sorții, la începutul anilor 2000, curentul electric a ajuns și în Poieni. În sat, mai erau trei familii. Prea târziu, să mai fi aprins cineva lumina...
"Locurile unde cătam de vaci"
La Vidra, cunoscusem o poienăriță, Elena Furdui, căsătorită David. De îndată ce-i pomenesc de Poieni, ochii i se umplu de lacrimi. Și așa rămân, minute bune, cât stăm de vorbă la un pahar de apă de izvor. Viața a-ncercat-o la fiecare pas, de pare mult mai în vârstă decât este. Are doar 49 de ani și e fata cea mare, din cele trei, dintr-o familie de cinci copii.
"Și noaptea visez locurile copilăriei! N-am mai fost de mult timp pe-acolo, așa s-o-ntâmplat, dar știu exact unde erau locurile în care ne jucam, unde cătam de vaci, unde cătam de oi... Tot acolo mi-i gândul și, nu știu cum să vă spun, parcă mă stâmpăr când revăd în minte tot ce-a fost. Cele mai mari probleme în Poieni au fost lipsa apei și drumurile pline de gropi. În rest, nu vă pot spune cât de mândru era! Eram în clasa a VIII-a când s-a născut sora mea cea mai mică, de care-o trebuit să grijesc în locul mamei, când ea era plecată cu treburi. Copil cu copil, cam așa eram. Dar nu mi se părea greu, că era armonie multă în casa noastră.
Cel mai frumos era în a doua zi de Paști, când ne jucam cu mingea pe un șes, în cătunul Băi, unde stăteam noi. Atunci, părinții și bunicii se adunau pe niște lavițe, pe margine, și se uitau la noi. Povesteau. Tare fericiți mai eram! Iarna, la fel, era un peisaj ca din povești, când vedeai din hornurile căsuțelor mici ieșind fumul și tot aerul mirosea a cozonaci și a sarmale. Mergeam unii la alții, ne colindam, eram ca o familie mai mare.
Noi, copiii, am plecat primii. Pe la școli, pe la lucru, ne-am căsătorit. În 2000, și părinții mei s-au mutat la Valea Viilor, în județul Sibiu, unde se stabiliseră deja un frate și o soră. Dar n-au rezistat acolo, i-a omorât ruptura de pământul lor. Tata a murit la mai puțin de un an, iar mama după trei. Mereu îi spunea tata mamei: «Vai, femeie, da' greu o mai fi de cine rămâne ultimul aici!» Când au plecat ei, în sat mai rămăseseră doar trei familii din cele aproximativ 150, cât număra în vremurile bune. Sigur, era mai greu pe-atunci, cum să nu fie, dar era mult, mult mai frumos!", povestește Elena David.
Greul copilăriei avea să-l ducă cu ea și mai departe, lipsit însă de orice parte de frumos: în 2010, sora pe care o crescuse ca o a doua mamă a pierit într-un accident de mașină și, doar câteva luni mai târziu, și-a pierdut și soțul, în urma unui cancer ce-l chinuise aproape zece ani. I-a mai rămas doar refugiul în amintirile din Poieni.
"Ne ducem ca și când n-am fi fost"
Trecem o culme, și încă una, și încă una. Toate, dar absolut toate, împânzite de grămezi de piatră, ca niște mușuroaie uriașe și sterpe. Printre jnepeni crescuți de-a valma și măceși roșii dați în pârg stau ascunse mormane de frunze îngălbenite. Pietrele se cheamă grohote, mi se spune. Și-au fost clădite de mâinile moților de-aici, din Poienile Vidrii. Au adunat poienarii piatră lângă piatră, durând niște munți mai mici, doar ca să înduplece muntele lor cel mare, să le mai lase o fărâmă de pământ bun de cultivat. Când îl primeau, după trudă și rugăciune multă, îl încălzeau cu suflarea gurii, îngenuncheați, pe el ca-n biserică, și ascunzând înăuntru bob curat de grâu. Da, grâu... În creierii Munților Apuseni.
"Aici se făcea un grâu, așa, ca la țară, cu spicul cât palma, domnucă dragă! Erau cartofi, erau de toate. Și acum se fac, că pământu-i bun și hodinit, dar degeaba, că nu mai ai cu cine lucra", îmi spune Maria Goia. E singurul suflet de om pe care l-am întâlnit aici, în Poienile Vidrii. Are 73 de ani și sunt optsprezece ani de când s-a mutat la Avram Iancu, la unul din cei patru copii. "Mai urc doar vara, cu animalele, și mai stau aici până ține vremea, că acolo, la Avram Iancu, e pământ puțin și oamenii au tăt garduri, nu-i ca aici, lumea liberă. Aici e altfel. Întotdeauna o fost altfel. Și o fost bine, chiar dacă o fost greu. Eram mulți, meream unul la altul și era mult mai bine ca acum. Dar, dintr-o vreme, oamenii au plecat, după ce le-or plecat copiii la școli, au plecat după ei. Dacă se făcea drumul, rămâneau. Nu le place că au plecat, dar și-au făcut în vale rost nou. Eu am rămas ca puiul cucului. Nu mi-i urât, dar nici drag nu mi-i. Nu de oameni mi-i frică, că ăia răi nu vin pe-aici. D-apăi, n-ai ce face, cauți să fie cum îi. Că timpul tace și trece, noi îmbătrânim și ne ducem ca și când n-am fi fost...". Maria Goia se bucură că mai are cu cine schimba o vorbă, din când în când, lângă firul de curent ce ține mistreții departe de gospodăria ei. Vulpea, însă, vicleană cum îi, vine până-n ogradă, ziua în amiaza mare, doar-doar o găsi vreo găină cu care să-și potolească foamea. "Nici gând!", zice Maria Goia. "Vara asta, n-am adus cu mine găinile. Doar nu le-oi crește să hrănesc vulpile cu ele!".
Icoana din fereastră
O altă casă, cu ușile larg deschise, așteaptă pe cine niciodată nu mai are să vină. În hol, un peretar cusut stângaci, cu o sirenă albastră - "fata mării". În cele două camere, paturile sunt gata făcute, cu saltelele umplute cu otavă, ascunse sub cearceafuri cu dantela prăfuită. În fiecare cameră, după ușă, câte un credenț. Tacâmuri ruginite, stinghere, prin sertarele goale. O farfurie adâncă, cu lingura de supă uitată în ea. Lada de lemne, plină-ochi cu butuci numai buni de băgat în soba care nu mai există. În locul ei, o bucată de burlan stă atârnată de tavan ca o spânzurătoare. Pe jos, un ghem de lână, așteptând încă mâini dibace să-l rostuiască în ceva ce va să țină cuiva de cald. Sub ferestrele mici, cu pânze de păianjen în loc de perdele, două lavițe. În cămară, două putini de lemn mai păstrează miros de smântână și de unt. Dar, chiar dacă pare, casa asta nu e goală. În fereastra dinspre răsărit, o icoană înnegrită încă mai lasă să se vadă chipul plin de lumină al lui Iisus. Poate, totuși, din când în când, sătul de toate cele ale lumii, și Dumnezeu mai trece pe-aici, coborând în casele pustii ale poienarilor.
*
Biserica din Poieni. Micuță și albă, pe-o culme aproape golașă, în mijlocul altora, tăiate de cărărui ce vin dinspre toate cele patru cătune ale Poieniului: Hoancă, Băi, Hărăști și Bordești.
Îmi amintesc ce știu despre biserică: a fost ridicată între anii 1612-1615, ani scobiți în lemn în masa altarului, fiind una dintre cele mai vechi biserici românești din regiunea Munților Apuseni. În ciuda curmezișurilor istoriei, inexplicabil aproape, biserica din Poieni a fost construită din piatră, pe temelie din piatră, deși Țara Moților e împânzită de biserici de lemn. Ca semn că, așa cum spune o vorbă de-a moților, "Nu-i cum vrea omul, îi cum vrea Domnul!". Și-mi spun vorba asta și moții cei faini, cu ajutorul cărora am ajuns aici, Ioan Alexandru Resiga, primarul comunei Vidra, și Alexandra, fiica sa. Încercăm să descuiem ușa bisericii. O ușă nouă, de lemn, parte a renovării recente căreia biserica i-a fost supusă, la inițiativa fiilor satului. Cheia, însă, refuză să se-nvârtă-n broască. Mai facem o încercare. Zadarnic. Poate că micul locaș de cult nu e încă pregătit să ne primească. Poate, atinși de omenești păcate, noi nu suntem vrednici a-i trece pragul. Sau, poate, povestea ei trebuie spusă și scrisă pe-ndelete, descifrată cu smerenie și răbdare, într-o altă zi, la capătul unui alt drum. "Unul asfaltat", îmi spune domnul primar, așa cum va fi, în mai puțin de-un an, cel ce ajunge-aici pe o altă parte a muntelui decât cea pe care venisem. Un drum pentru moții care au plecat...