O răceală puternică mă țintuise la pat câteva săptămâni. Și, în timp ce în jurul meu era numai tristețe, dintr-odată, o mare bucurie avea să risipească totul. Unei rude îndepărtate, dintr-un sat vecin, îi venise ideea - o idee care nu avea nicio legătură cu boala mea - să-mi trimită în dar o jucărie vie - cea mai frumoasă jucărie pe care am primit-o vreodată: o mieluță brumărie, cu o fundă mare, roz, la gât. Am luat-o în brațe, m-am încălzit la blănița ei moale. Ea m-a privit cu blândețe, și cu botișorul catifelat și umed mi-a atins fața palidă de suferință, în semn de sărut. Ca prin farmec, m-am făcut sănătoasă tun. De-atunci, nu s-a mai dezlipit de mine decât noaptea, când era obligată să doarmă afară. I-am spus Mica. Îi plăcea s-o chem, să mergem împreună în grădina casei, să pască iarbă verde, proaspătă, să bea apă din izvor, să zburde, să alergăm împreună până la pierderea respirației. Așa era Mica, draga mea mieluță.
Mergeam împreună peste tot. Mă trimitea mama să cumpăr ceva de la magazin, Mica era cu mine. Când mă pierdea pentru puțină vreme, zbiera de nu se mai înțelegea nimeni cu ea.
A venit toamna, a început școala. Ce să fac, mieluța nu mă părăsea o clipă?! Părinții erau necăjiți, începuse să-i deranjeze dependența totală a mieluței de mine. În prima zi de școală, Mica a stat închisă într-o încăpere, unde, deși avea cele trebuincioase traiului, n-a pus gura pe nimic. O ținea într-un zbierat continuu de dorul meu. Am hotărât s-o iau și pe ea la școală. Să fi văzut atunci bucurie! Toți copiii, care mai de care, voiau să o ia în brațe, s-o mângâie, să-și lipească obrazul de blana ei, să alerge împreună, să se ascundă și s-o determine pe Mica să-i caute. Dar ea dorea mai mult prezența mea. Când intra domnul învățător în clasă, Mica stătea cuminte afară, până la următoarea recreație. A venit vacanța! Se făcuse mare; ca s-o obișnuiască cu modul ei de viață firesc și natural, părinții au hotărât să o dea la o stână să stea printre oi. Numai că biata mieluță, care - deși devenise mioară - continua să poarte funda roz, era altfel crescută: cu mângâieri, cu alintări, cu dragoste. Așa că a fugit de la stâna de oi, unde fusese surghiunită, la vreo 8 km de casă. A fugit o dată, de două ori, până când, în urma bătăilor primite de la ciobani, a înțeles biata de ea că trebuie să rămână acolo. A stat până toamna târziu, până a venit bruma, apoi zăpada. Ciobanii au plecat cu turma la iernat, iar Mica a venit acasă. Credeam că m-a uitat. Da' de unde? În momentul când am ieșit din casă și mi-a auzit glasul, a venit lângă mine, s-a culcat la picioarele mele și nu mă lăsa să plec de lângă ea. Am mângâiat-o, am sărutat-o pe cap, pe botișorul ei frumos. M-a privit în ochi, dar privirea ei nu mai era cea de altădată. Părea resemnată, împăcată cu noua ei situație. La plecarea la școală, mă conducea doar cu o uitătură tristă, melancolică. Așa ne despărțeam zi de zi, fără să bănuiesc cât de mare era durerea care o cuprinsese.
În primăvară, până să dea colțul ierbii, Mica s-a îmbolnăvit. Nu se mai bucura așa de mult când ne revedeam, iar la despărțire, părea indiferentă. N-am să uit niciodată ziua aceea, când am venit de la școală acasă și Mica, culcată pe un mal de iarbă, mi-a aruncat acea privire tristă, ultima, în semn de rămas bun.
MARIANA B. - București (Antologie AS)