În călătoria din toamna aceasta a "Formulei AS" la Viena, în fosta capitală a Imperiului Austro-Ungar, am descoperit o poveste prea puțin cunoscută din istoria noastră, o poveste fascinantă, fără de care, Unirea de la 1 decembrie 1918 nu ar fi fost posibilă. Cu doar o lună înaintea marelui eveniment de la Alba Iulia, când Europa era cuprinsă de haos și nesiguranță, Iuliu Maniu a plecat la Viena cu misiunea de a-i strânge pe soldații ardeleni trimiși de Imperiu pe fronturile Primului Război Mondial și de a-i organiza într-o mare armată română a Transilvaniei. Formată din 70.000 de oameni întorși de pe front, armata lui Maniu a fost stăpână peste Viena, pe care a salvat-o de distrugerile și de haosul sfârșitului de război. Apoi, cu arma în mână, cei 70.000 de ostași au apărat Marea Adunare de la Alba Iulia, garantând împlinirea unirii Transilvaniei cu țara-mamă.
"Cătușele sunt sfărâmate, românul e liber!"
"Fraților soldați! Am venit în mijlocul vostru ca să vă luăm jurământul de credință pentru noul stat românesc, care va înfăptui visul nostru de aur: unirea tuturor românilor! Fraților! Când ați intrat la oaste, ați făcut jurământul unei stăpâniri străine, unei stăpâniri care nu numai că ne-a asuprit, dar pentru care ați luptat și v-a silit să vă vărsați sângele pentru interese ce au fost dușmane neamului nostru. Cu totul altfel este jurământul ce aveți să depuneți astăzi. Cătușele seculare, ce au apăsat poporul nostru, mai cu seamă în Ardeal și în Ungaria, sunt sfărâmate. Românul a devenit liber și poate să-și croiască soarta sa, ca ori și ce popor liber. Să ne închinăm proniei dumnezeiești și să-i mulțumim din adâncul inimilor noastre că ne-a ajutat să ajungem aceste zile înălțătoare. Dumnezeu însuși a pus soarta în mâinile noastre, însă aceste mâini trebuie să fie puternice și bine înarmate, ca să fim la adăpost împotriva dușmanilor. Iar jurământul vostru de astăzi nu vă leagă mâinile și armele voastre de ungurii ce ne-au asuprit atât de greu, ci vă leagă de neamul vostru, adică de ce aveți voi mai scump pe lumea aceasta, vă leagă de părinții și frații voștri, de nevestele și surorile voastre și de copiii voștri. Subordinațiunea însă, pe care veți făgădui-o, nu este o supunere față de o voință străină, ea nu înseamnă că ungurii vor porunci, iar noi ne vom pleca, ci înseamnă că fiecare din noi va împlini fără preget și clătire gândul și voința românească. Jurământul trebuie deci să-l faceți cu dragă inimă, cu liberă voință și cu însuflețire românească, căci în jurământul vostru, poporul românesc va găsi vointța și viitorul său. Când veți rosti cuvintele de jurământ, noi toți ne vom ruga ca Dumnezeu să ocrotească neamul nostru, pentru care, fiecare își va da și cel din urmă pic de sânge și cea de pe urmă suflare. Trăiască neamul nostru românesc!".
Teofil Simionovici își încheie emoționanta expozițiune în uralele întregii adunări. Tușește de trei ori, cât să-și dreagă glasul, apoi ia în mână "Biblia" și caută bucata de tricolor pusă semn la pagina unde pitise bine hârtiuța cu textul sacru al jurământului. Mai tușește o dată și începe, cu voce groasă, tunătoare, apăsând pe fiecare cuvânt, de parcă l-ar fi dăltuit în piatră, să rămână viu până la sfârșitul veacului. "Jur credință națiunii române! Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi la niciun caz și sub nicio împrejurare. Așa să-mi ajute Dumnezeu!". Rostit sacadat, soldățește, din piepturile a mii de tineri, și amplificat de zidurile înalte ce străjuiesc incinta cazarmei "Franz Ferdinand" din Viena, jurământul răsună ca un strigăt de luptă. Dinaintea unui sobor de "preoți cu crucea-n frunte", deputatul basarabean Teofil Simionovici plânge ca un copil. A fost îngânat de miile de fii ai Ardealului, întorși de pe fronturile Primului Război Mondial. Fuseseră trimiși acolo de Împărăție, la o luptă care nu era a lor; acum, că războiul se terminase, iar Imperiul Austro-Ungar se destrăma, puteau, în sfârșit, cu toții, să se dezbare de jurământul făcut Împăratului și să jure credință, pe veci, tricolorului românesc!
Toată suflarea are lacrimi în ochi. Doamne distinse din societatea vieneză, soțiile ofițerilor de carieră și ale preoților români stabiliți în capitala Imperiului strigă, și ele, jurământul, de parcă mâine s-ar înrola în armată! Sunt înflăcărate cum nu s-a mai pomenit! Au croit, cu mâinile lor, din mătasea cea mai de preț, luată de pe Mariahilferstrasse, minunăția de drapel național pe care-l vor săruta soldații, ca și cocardele tricolore pe care le vor purta de-acum, în piept, pe străzile Vienei. După slujbă, lumea toată e cuprinsă de euforie. Soldații cântă cu patos "Pe-al nostru steag e scris «Unire»". De acum, gata, nu vor mai lupta pentru cauza stăpânilor, de-acum vor lupta numai și numai pentru cauza Ardealului, care e una și aceeași cu cauza tuturor românilor, cum frumos le povestiseră popa Serafim și deputatul Simionovici, înaintea jurământului...
Pe urmele fotografiilor lui Samoilă Mârza
Deputatul Simionovici, generalul Boeriu, căpitanul Popa și preotul Oprean organizaseră ca la carte festivitatea de depunere a jurământului. Era nevoie de un astfel de moment pentru a strânge întreaga suflare românească din Viena! Găsiseră până și un român pasionat de fotografie, întors și el de pe front, și-l tocmiră să vină "să tragă în chip" marele eveniment. Era chiar Samoilă Mârza, cel care avea să fie cunoscut mai apoi drept "Fotograful Marii Unirii"! Doar trei cadre s-au păstrat de la festivitatea de pe Trostgasse. Dar solemnitatea clipei respiră prin fiecare por al hârtiei vechi, îngălbenită de timp. Ofițeri "țifrași" stau în primele rânduri, aliniați ca la careu. În centru sunt preoții și oficialitățile, în vreme ce soldații cei mai hotărâți se cațără pe ce găsesc prin curtea cazarmei ori în brazii din preajmă, pentru a intra și ei în imaginea evenimentului. E 17 noiembrie 1918 și, într-un moment în care lumea întreagă e dată cu totul peste cap, în care imperii stau să se destrăme, iar destinele popoarelor mici sunt suspendate de-un fir de ață, entuziasmul acestor tineri bărbați, reveniți de pe front după ani de lupte crâncene, prevestește împlinirea cea mare ce avea să vină în numai câteva zile...
E toamnă și acum, prin Viena, când merg pe urmele întâmplării de acum o sută de ani. O toamnă cu parfum de primăvară. Port cu mine fotografiile lui Samoilă Mârza și încerc să umplu cu zâmbetele tinerilor ostași încremenite pe ele, curtea pustie a fostei cazarme "Franz Ferdinand". "Uriașa clădire e acum cămin studențesc", îmi explică "ghidul", un simpatic taximetrist austriac de origine libaneză, absorbit la culme de documentarea mea pe urme vechi românești. E ziua într-amiaza mare, totul e pustiu, intru nebăgat în seamă în curtea impresionantă și încerc să cuprind cu ochii, cât amar de soldățime a încăput acolo la jurământul din toamna lui 1918. Mă uit apoi pe fotografii și încerc să identific personajele principale. Îl găsesc pe deputatul Simionovici, îl găsesc și pe impozantul general Boeriu, pe bravul căpitan Popa, pe inimosul preot Oprean. Patrioți unul și unul, pătrunși cu toții de importanța momentului, ca și de importanța misiunii lor. Un singur om lipsește din frumosul tablou al lui Mârza...
Omul care lipsește din poze
Iuliu Maniu a fost omul-cheie în "Operațiunea Viena". Fostul deputat din Parlamentul de la Budapesta, trimis cu forța pe front, pentru că refuzase să jure credință Ungariei, dezertează de la Piave, de cum simte înfrângerea Puterilor Centrale, și fuge să prindă Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania. Reuniți la Arad, într-o ședință-fulger, fruntașii românilor transilvăneni realizează că ambițioasele lor idealuri naționale, despre care unii dintre ei încă vorbeau pe șoptite, n-au nicio șansă de împlinire fără o rapidă organizare militară. Ca să-și poată impune voința, Transilvania românească avea nevoie de o armată a ei, o armată puternică și entuziastă, mai puternică decât cea a lui Horea, mai puternică decât cea a lui Avram Iancu. Iar această armată chiar exista! Românii aveau trei generali în armata Imperiului, ce stătea să se prăbușească, aveau sute de ofițeri de carieră prin Viena, prin Praga, Salzburg, Innsbruck, Villach sau Oderberg, iar peste 400.000 de oșteni români fuseseră trimiși "carne de tun" pe fronturile Primului Război Mondial. Tot ce aveau de făcut fruntașii din Consiliul Național Român era să-i strângă laolată pe toți acești soldați supraviețuitori de pe fronturile pe care luptaseră și să-i aducă acasă ca să fie străjeri cu arma în mână, ai cauzei naționale. Misiunea nu-i putea fi încredințată decât lui Iuliu Maniu. El e responsabilul cu afacerile externe și militare al Consiliului Național Român și tot el e, de altfel, singurul ofițer dintre fruntașii românilor transilvăneni: pedeapsa trimiterii lui de către maghiari pe front avea să se răzbune cu vârf și îndesat!
Maniu pornește în trombă spre Viena, principalul nod feroviar al Imperiului, locul prin care treceau majoritatea convoaielor de soldați care se întorceau de pe front. Încă de la începutul lunii octombrie, zeci de mii de soldați români, originari din Transilvania, Banat și Bucovina, se aflau în preajma Vienei. Acestora li se alăturau, zilnic, alte sute și sute, care părăseau linia frontului, cu trenuri ce duceau spre casă. Nucleul grupării românești din Viena îl constituia Regimentul Cezaro-Crăiesc 64 Infanterie din Orăștie, recrutat din Transilvania, care avea o componență majoritar românească. Obiectivul lui Iuliu Maniu era cât se poate de clar: să preia conducerea regimentelor românești din Viena și Praga, să le organizeze într-o armată puternică, pe care să o trimită cât mai grabnic în Transilvania, pentru a asigura securitatea viitoarei Mari Adunări Naționale de la Alba Iulia și pentru a pune braț înarmat la înfăptuirea Marii Uniri.
Atât de bine au lucrat Iuliu Maniu și oamenii săi de legătură de la Viena, că ungurii n-au bănuit nicio secundă ce puneau la cale românii! În timp ce liderii maghiari încercau să-i amăgească pe românii ardeleni cu promisiuni peste promisiuni, Iuliu Maniu fuge de la Viena ca să dea răspunsul final în cadrul negocierilor de la Arad, cu Iazsi Oszkar, reprezentatul Budapestei. Exasperat de încăpățânarea "Sfinxului" de la Bădăcin, Jaszi Oskar răbufnește. "Până la urmă, ce vor românii?", îl întreabă pe Maniu. "Teljes elszaydas!", răspunde Maniu, apăsat, în maghiara lui impecabilă. "Despărțirea totală de Ungaria! Asta vor românii!". Ungurii sunt stupefiați, își imaginează că Maniu blufează. Dar Maniu nu e omul care să glumească cu istoria: chiar în timp ce dădea răspunsul final Budapestei, zecile de mii de soldați români jurau la Viena, în curtea cazarmei "Franz Ferdinand", credință idealului României Mari. Și-ar fi dorit să fie și el, șeful cel mare al misiunii, acolo, în fotografia lui Samoilă Mârza. Dar cineva trebuia să le spună ungurilor, pe limba lor, că românii și-au luat soarta în propriile mâini și că nimic nu-i mai poate întoarce din drum. "Oastea Unirii" de la Viena era gata să pornească în marș hotărât spre casă. Ceasul Unirii sosise!
"Operațiunea Viena"
Când îl vezi aspru și înțepenit în portretele vechi, nu ți-l poți imagina pe Iuliu Maniu cu abilități de agent secret. Însă ce a reușit el să facă la Viena, în mai puțin de o lună, e demn de un veritabil roman polițist. De cum ajunge "la Capitală", Maniu ia legătura cu entuziastul căpitan Traian Popa, din Regimentul de la Orăștie, și-i cere să se vadă, de urgență, cu toții ofițerii români din Viena. Pentru ditamai căpitanul Popa, ordinul sublocotenentului Maniu nu se discută, se execută! "Nimic mai firesc decât să-l ascult, căci din sublocotenent devenise căpitanul națiunii. Pusei telefonul în sunete de alarmă și apoi o luai la picior căutând și avizând confrații să se înființeze seara, la ora 20, la o consfătuire în localul domnului Weigel din Dreherpark. Apelul a găsit un entuziasm formidabil. Toți care au aflat s-au înființat la consfătuire", își amintea, peste ani, căpitanul. La berăria Weigel, azi dispărută, Maniu le ține un discurs memorabil ofițerilor români. Toți îi jură credință, iar cei mai veseli dintre ei se apucă să recite "Pe-al nostru steag e scris «Unire»". Pentru ca entuziasmul ofițerilor români să nu bată la ochi, următoarele ședințe conduse de Maniu au loc în sala de gimnastică a locuinței căpitanului Traian Popa, de pe Maysendergasse nr. 2. "Locuința mea se transformase într-un atelier de croitorie. Soacră-mea și nevastă-mea confecționau în ruptul capului un drapel în culori naționale și cocarde cu embleme", povestea căpitanul Popa.
Aflat în inima Vienei, în Neuer Markt, Piața Nouă a orașului vechi, am fost curios să descopăr locul unde locuia căpitanul Popa și unde se țineau ședințele de taină conduse de Maniu. La doi pași de Opera de Stat, strada Maysender dă perpendicular pe una dintre cele mai mari artere comerciale ale Vienei. Chiar pe colțul clădirii cu numărul 2, un mare brand de haine de lux ocupă parterul. O ușă impozantă, ca de catedrală, duce spre scara blocului. Patronul unui magazinaș de peste drum mă asigură că sunt apartamente unul și unul, spațioase și înalte, pe stil clasic vienez. Acesta era standardul marilor ofițeri români din armata imperială, care stăteau cantonați, de la începutul războiului, în Viena! Calculul austro-ungarilor fusese unul cât se poate de practic: să nu lase regimentele românești în Ardeal, unde puteau pactiza cu poporul sau puteau conspira cu liderii politici. Așa au ajuns trupele noastre pe la Pola, în Croația, pe la Praga, în Cehia, sau la Viena. Prezența lui Iuliu Maniu în capitala Imperiului avea să dea lovitura finală acestui plan diabolic al austro-ungarilor. După ce îi organizează pe ofițeri și știe că are deja controlul câtorva mii de soldați, Maniu îl ia pe căpitanul Popa și merge direct la Ministerul de Război. Petiția pare și azi absolut nebunească: cere ca toți soldații români să iasă de sub autoritatea imperială și să treacă în subordinea Consiliului Național Român! Toate națiunile din Imperiu plănuiau asta, dar Maniu e primul care se organizează și primul care are curajul să ia pieptiș scările monumentale ale Ministerului de Război. Înălțată pe cinci etaje, plus demisol și mansardă, clădirea Kriegsministerium e una dintre cele mai frumoase și mai cunoscute din Viena, după cum mă asigură Gerhard, șoferul de taxi. Cu vulturul imperial bicefal, negru, agresiv, metalic, aplecat deasupra frontispiciului, cu inscripția "Si vis pacem para bellum" și cu statuile a sute de ofițeri din diverse epoci străjuind încruntate fiecare rând de ferestre, clădirea inspiră teamă și azi, când e sediul unui minister deloc războinic, cel al Regiunilor.
Ura și la gară!
Dar Iuliu Maniu nu se lasă deloc impresionat nici de clădire, nici de cei dinăuntru, unii dintre ei vechi adversari politici prin Parlamentul de la Budapesta sau oameni care l-au trimis ilegal pe frontul de unde tocmai ce dezertase. Se duce direct la noul ministru de război, abia instalat, căpitanul Mayer. Nepoții lui Iuliu Maniu, Ionel Pop și Matei Boilă, povestesc că, în antecamera ministrului de război, Maniu s-ar fi întâlnit cu prințul de Liechtenstein, fost coleg de școală militară, care ar fi cerut arestarea și judecarea lui imediată în fața Curții Marțiale, ca dezertor. Nu se întâmplă asta. Dimpotrivă! Iuliu Maniu iese triumfător de la negocieri. "Sublocotenentul dezertor" era, de-acum, liderul politic al tuturor soldaților români de pe întreg teritoriul Imperiului Austro-Ungar! De la cei zece ofițeri care-i juraseră credință la berăria Weigel, acum avea în spate zeci de mii de soldați! Primise și o cazarmă celebră, în care să-i încartiruiască și să-i organizeze pe soldații care continuau să vină de pe front: "Franz Ferdinand Kazerne"! Ura și la gară! Ofițerii români fug de îndată în gara din Viena, pentru a întâmpina trenurile venite de pe front cu steaguri și cocarde tricolore... Se organizează "echipe de propagandă", cu misiunea de a-i mobiliza pe cei întorși de la război. Prin gări și cazarme, în piet?e și în crâșme, oamenii lui Maniu flutură gălăgios tricolorul, noul steag al românilor ardeleni, țin discursuri pompoase, împart ziare cu vești din Ardeal... E o efervescență nemaipomenită, ziua de 1 decembrie se apropie, iar oastea lui Maniu trebuie să fie pregătită, cu arma în mână, pentru întoarcerea acasă!
Plugarii care au salvat Viena
O singură rugăminte are ministrul Mayer la Maniu: să dea o mână de ajutor autorităților vieneze și să pună capăt, cu trupele sale bine organizate, jafurilor și debandadei generalizate care cuprinsese orașul, după terminarea războiului. Iuliu Maniu nu ezită nicio clipă. Ce răzbunare istorică putea fi mai mare decât ca soldații români, cu cocarde tricolore în piept, să patruleze triumfător prin vechea capitală a Imperiului? "Începuseră jafurile, demolările, devastările. Revoluția bântuia cu înverșunare, cu toate atrocitățile și ferocitățile ei", își amintea căpitanul Traian Popa. Aflat la doctorat la Viena în acele zile istorice, Lucian Blaga surprinde și el tumultul capitalei. "Mânjite de sânge, simbolurile imperiale se năruiau. Studenții, care luptaseră ani de zile pe fronturi, se întorceau la vetrele lor. Pe gangurile Universității apăreau tot mai multe fețe combative, brăzdate de experiența războiului. Sub colonade se vocifera. Alma Mater se înnegrea de funinginea declinului. Rumoarea străzii străbătea prin toate zidurile. Manifestațiile se întețeau. Foi volante, vestind revoluția, se amestecau cu frunzele toamnei. De un roșu înflăcărat erau și manifestele, și frunzele. Nimeni nu mai stăvilea tumultul. Se anunțau vremuri haotice...", scrie Blaga, care pornește spre Ardeal, mânat de speranța Unirii, chiar în ziua în care trupele românești din Viena jurau credință pe tricolorul cusut de soția și de soacra căpitanului Popa.
De cum i se dă în grijă Viena, Regimentul Orăștie repune ordinea pe străzi. "Închipuiți-vă un guvern, pe teritoriul țării sale, să facă apel la noi, la români, pentru menținerea și asigurarea ordinii. Ceva mai înălțător nici nu se putea! În metropola habsburgică, românii chemați să asigure liniștea și avutul cetățenilor!". Maniu își ia foarte în serios misiunea. Cu oamenii lui, timp de trei săptămâni, Maniu domină Viena, o apără de asalturile bolșevice. De cum preia puterea, blochează intrările în Viena. Pune fortificații în centrul orașului, în gară, în piețe, în zonele care puteau fi atacate, în zonele care puteau constitui focare de violență. Sunt atestate numeroase încercări ale unor trenuri cu soldați veniți de pe front de a intra și a ataca Gara din Viena. Maniu blochează orice acces. Astfel salvează Viena de la prăpădul bolșevic, ceea ce nici în Ungaria, nici în Slovacia nu s-a reușit. Mai mult, pe 28 octombrie, cehii își proclamă independența față de Imperiu, cu toate că lângă Praga se aflau unități austro-ungare. În fața unei posibile reacții, cehii apelează la români, bazându-se pe solidaritatea lor. Iar soldații români refuză să tragă în manifestanți și le țin spatele cehilor, până se organizează. Armata lui Maniu salvează nu doar Viena, ci și Praga!
"La arme! Ardealul ne cheamă!"
Copii cu bună creștere, "plugari săraci lipiți pământului, aruncați din cătunele lor liniștite în vâltoarea marelui oraș", blajinii soldații români erau nespus de iubiți de vienezi. Juraseră să nu se dedea, ca soldații din alte neamuri, la "jaf și prădăciune", dar nici să nu se lase jigniți "în sentimentele naționale". Maniu însuși îi învățase asta! Generalul Boeriu, românul cu cel mai înalt grad în armata imperială, îi sfătuise, însă, părintește, să nu afișeze prea la vedere cocardele tricolore într-o țară străină. Dar entuziasmul soldaților noștri e prea mare și nimeni nu îl ascultă pe marele general. "Nu am voit odată cu capul să renunt?ăm la cocarda tricoloră", povestea unul dintre martorii momentului istoric din capitala Imperiului. Tinerii plugari din Regimentul Orăștie bat țanțoș pasul de defilare pe Mariahilferstrasse, cu cocarda tricoloră în piept, răzbunând generații întregi de înaintași veniți la Împărat cu jalba-n proțap și nebăgați de nimeni în seamă. Ce n-ar da să-i vadă bieții lor părinți de acasă, ce n-ar da să-i vadă bunii și străbunii lor, ce n-ar da să-i vadă Horea, Cloșca, Crișan, ce n-ar da să-i vadă bietul Avrămuț, pe ei, copiii amărâți ai Transilvaniei, cântând sunător "La arme, Ardealul ne cheamă!", zile întregi, neîntrerupt, pe străzile Vienei, în așteptarea trenului spre casă...
Drumul cel mai lung
Încet-încet, pe măsură ce ziua de 1 decembrie, ziua Marii Adunări Naționale, se apropie, soldații români de la Viena pornesc spre casă în trenuri special pregătite de autoritățile străine, pe care le serviseră cu atâta devotament. Pentru a evita ciocnirile cu armata maghiară, Iuliu Maniu negociază trimiterea soldaților noștri pe un drum ocolit, prin Balcani. După 4 ani de război, soldații noștri pornesc pe lungul drum spre casă. Cei mai mulți dintre ei s-au înrolat pe dată, în Gărzile Naționale românești, stând de pază la buna desfășurare a Marii Adunări de la Alba Iulia. Pe unii dintre cei pozați de Samoilă Mârza la Cazarma "Franz Ferdinand" îi vedem și în fotografiile făcute de același Samoilă Mârza, cu prilejul Marii Uniri. Tot ei vor apăra, în lunile următoare, satele și avuțiile românilor, de atacurile soldaților unguri. Și tot ei vor lua parte, în 1919, la glorioasa campanie împotriva trupelor bolșevice maghiare, finalizată cu cucerirea Budapestei. Nicicând în istoria noastră, o armată nu s-a acoperit cu atâta glorie ca "Oastea lui Maniu": armata care, în mai puțin de un an, a stăpânit cele mai importante capitale ale Europei Centrale - Praga, Viena și, mai apoi, Budapesta...