Șapte ani fără Mugurel

Cititor Formula AS
Motto: "Cu cât cunosc mai mult oa­me­nii, cu atât iubesc mai mult animalele" - Mark Twain

Întotdeauna am iubit animalele și plantele. Nu întâmplător am absolvit un liceu de sti­in­țele naturii și o facultate care studiază interac­țiunea dintre mediul înconjurător și influența, câteodată fastă, alteori nefastă, a substanțelor chimice asupra acestuia. Nici nu-mi pot ima­gina viața fără plante și animale. Ele sunt su­fle­tul și prietenii mei de nădejde. Cu toate astea, îmi încep trista povestioară cu... "A fost odată".
...A fost odată un cățeluș pechinez im­perial, pe numele lui Mugurel, un mugurel de toamnă-iarnă... L-am primit într-o zi sfântă - 30 noiembrie 2004 - ziua Sfântului Andrei. Era la un an și jumătate de la pier­derea ne­aș­teptată a iubitului meu soț, Cris­tian, și elevii mei, o clasă de copii buni, mărini­moși și mari iubitori de animale (cred că am sădit și eu o mică "sămânță" în acest sens), mi l-au făcut cadou pe Mugurel. Era un puiuț de pe­chi­nez imperial, aproa­pe alb, cu doi ochi­șori mi­cuți, lăptoși, de un al­bastru ireal. Avea doar șase săp­tămâni și-mi încăpea în căușul pal­mei. A de­venit imediat "ve­deta" li­ceului unde profesam. Trecea din mână în mână, spe­riat de fre­ne­zia cu care co­legii mei profesori se minunau de frumu­sețea și fragilitatea lui. L-am dus acasă, vârât în sân, și i-am simțit inimioara bătând alături de inima mea. Toți ai mei l-au întâmpinat cu bucurie și uimire. Tata - puțin nedumerit și depășit de situație, mama - panicată de noua ei preo­cupare "suplimentară" de bunică. Eu - eram în culmea fericirii... Era un puiuț delicat, cu ușoare probleme de imu­ni­tate, pe care le-am rezolvat cu supli­mente alimentare, cu mân­cărică de cea mai bună calitate și, mai ales, cu multă, cu foarte multă dra­goste și grijă. Era cel mai iubit membru al familiei, răsfățat, îmbrăcat, plimbat (de trei ori pe zi) și chiar l-am luat cu noi în vacanțe la mun­te, la Azuga. Se făcuse un cățel frumos, afectuos, deosebit de inteligent. Era mândria noastră.
În februarie 2011 s-a simțit rău. L-am dus imediat la doctor, la Facultatea de Medicină veterinară. Niciunul nu a reușit să-i pună, însă, un diagnostic corect. Am ajuns la alt doctor, care l-a îndopat cu hidrocortizon până l-a adus în insuficiență cardiacă, hepatică și renală. Era atâta suferință și durere în ochii lui, cât și în ochii și sufletele noastre, încât lumea întreagă se prăbușise lângă noi. Plângeam toți în casă și nu ne împăcam niciun minut cu ideea că s-ar putea să-l pierdem pe Mugurel.
În ziua de 27 noiembrie 2011 (la aproape șapte ani de când îl primisem de la elevii mei), Mugurel s-a ridicat ușor pe lăbuțe, a dat ocol întregii case, adulmecând cu nesaț aerul atât de bine cu­nos­cut și s-a prăbușit la pi­cioa­rele noastre, într-un scâncet sfâșietor. Inimioara lui mică și totuși mare, de ființă iubi­toare și loială, încetase să mai bată. Puiuțul meu pufos se trans­formase într-o steluță. O steluță a cărei traiectorie se inter­sectase inevitabil cu dru­mul soțului meu. Știu că a­mân­doi ne veghează de sus, din înaltul văzduhului, și mai știu că la sfârșit ne vom în­tâlni și vom trăi împreună, poate mai fericiți decât aici.
Cu bine, dragul meu cățeluș pufos! Cu bine, suflețel nevinovat, cu bine îngerașul meu necuvântător, Mugurel.
Mugurașul meu ofilit mult prea devreme...

Prof. MAIOR CRISTINA - București


P.S. Dragi cititori, dragi oameni cu suflet bun, iubiți animalele și plantele. Adoptați ani­malele nimănui. Sunt prietenii cei mai de­votați. Acum, în prag de iarnă, aveți grijă de ei... un castronaș cu mâncare, un bol cu apă, un acoperiș cald și primitor și foarte multă dra­goste... Atât de puțin cer aceste animale ne­vinovate, nu treceți nepăsători, construiți punți sufletești...