MATEI VIȘNIEC - "Se întâmplă ceva cu sufletul meu..."

"Am descoperit că sensul plecării e întoarcerea"

- D-le Matei Vișniec, la finalul anului 2018, vă aflați într-un paradox fericit: trăiți în Franța, dar sunteți dramaturgul cel mai jucat din România. Și veniți mai des acasă decât înainte...

- Din 1987, de când trăiesc în Franța, anul aces­ta cred că am venit mai des în România decât ori­când. Cred că se întâmplă ceva în sufletul meu, dar se întâmplă ceva și cu România. În ceea ce mă pri­vește, cred că odată cu înaintarea în vârstă (anul vii­tor, în ianuarie, împlinesc 63 de ani) descopăr că sen­sul plecării e... întoarcerea. După ce m-am luptat cu Occidentul (și am făcut-o serios, dintr-o dorință viscerală de a obține recunoaștere), acum mi se pare că nu mai am nimic de de­monstrat în Vest. Ceea ce-mi doresc cel mai mult e să pot face ceva pentru România, pentru recu­noaș­te­rea culturii și a crea­ti­vității ro­mânești în străi­nătate. Spu­neam că se în­tâm­plă ceva cu mine, dar și cu România se întâmplă ce­va: ceva extrem de im­por­tant, în materie de literatură și de teatru. Anul acesta am venit în România în luna mai, la "Festivalul Interna­țional de Poezie", or­ganizat de Muzeul Lite­ra­tu­rii din București, apoi m-am dus la Suceava, unde eu în­sumi sunt implicat în or­ga­nizarea unui festival de tea­tru. În iunie, m-am dus la "Festi­va­lul Internațional de Teatru" de la Sibiu, care e unul din­tre cele mai inte­re­sante din Europa și din lume și unde merg de 20 de ani. În oc­tom­brie, m-am dus la "Festivalul Interna­țional de Teatru pentru pu­bli­cul tânăr", organizat de Teatrul Luceafărul din Iași, apoi la un festival internațional axat pe dramaturgia de limbă română, organizat de "Teatrul Satiricus" din Chișinău, apoi la "Întâlnirile Internaționale de la Cluj", organizate de Teatrul Național de acolo, și, evident, nu puteam rata "Festivalul Național de Teatru" de la București, care anul acesta a fost mai in­teresant decât oricând. Enumăr toate aceste fes­tivaluri pentru a spune că în România există o admi­rabilă febrilitate teatrală. Practic, fiecare mare oraș, dar și cele de talie mijlo­cie, încearcă să-și forjeze o identitate culturală, încearcă să atragă atenția. Sunt nenumărați oamenii pasionați care fac să trăiască toate aceste eveni­mente, iar eu îi apreciez și ca dra­maturg, dar și ca jurnalist, la "Radio France Inter­nationale". Pentru a trage o concluzie, aș spune că în România se în­tâmplă multe lucruri regretabile și criticabile, dar, în materie de cre­ativitate teatrală, ea poate da lecții altora.

"Omul de zăpadă care dorea să întâlnească soarele"

- Să îndrăznesc să vă spun că sunteți navetist între două țări?

- Da, am devenit un veritabil navetist între Franța și România. Lu­crez în Paris cam trei săptămâni pe lună, și o săp­tămână o ofer Ro­mâniei. Însă fac asta cu o imensă plăcere. Cu atât mai mult cu cât, în România, am un public al meu, adult, dar și unul de adolescenți și de copii. În ultimii ani, una dintre satisfacțiile mele cele mai mari a fost să văd suc­cesul pe care îl are la publicul foarte, foarte tânăr piesa mea "Omul de zăpadă care dorea să întâl­nească soarele", mon­tată la Teatrul Țăndărică. Nu pot să vă povestesc ce sentiment ai, ca autor, când îi vezi pe copii par­ticipând din tot sufletul la deru­larea poveștii, co­men­tând pe parcurs momentele esențiale, dialogând cu actorii (care îi și provoacă, de altfel, cu extrem de multă inteligență) și cântând, la sfârșit, împreună cu toate personajele. Sunt veritabile momente de satisfacție culturală, când îmi spun că viața mea nu a fost inutilă. Copiii repre­zintă un public foarte sincer și direct. Copiii nu "mint" la un spec­ta­col, nu au mo­tive să menajeze pe nimeni, dacă nu le place ce se pe­tre­ce pe scenă, în­cep să caște sau să se joace între ei. Or, eu, la piesa mea, am vă­zut copii cărora le scli­pesc ochi­șorii, gân­­din­du-se că o întâl­nire în­tre un om de zăpadă și domnul Soa­re nu e, poate, fără pri­mejdii, pentru primul dintre ei.
O mare satisfacție e, pen­tru mine, și crearea teatrului din Suceava. Eu sunt născut în Bucovina, la Rădăuți, și am admirat întotdeauna tra­dițiile culturale din aceas­tă regiune, pe care o compar cu Toscana, cu An­da­luzia, cu Pro­vența. E o regiune magică, un spa­țiu plin de straturi de isto­rie și de bunătate uma­nă. Suceava avea însă nevoie și de un pol de mo­der­nitate teatrală, ceea ce s-a în­tâmplat, datorită unor oameni pasionați, dar și datorită celor care, având responsabilități politice, au înțeles perfect ce rol enorm are teatrul în ziua de azi. Într-o lume în care industria de divertisment se infiltrează peste tot, în manualele școlare și în teh­no­logiile utilizate în mod curent, în rețelele de so­cializare și în so­cie­tatea de consum, copiii și tinerii sunt primele victime ale spălării pe creier. E atât de important ca în orice oraș să existe o alternativă la televizor și la Facebook... Or, teatrul e acest loc în care se în­tâmplă altceva, în care "neso­cializăm" prin reflecție și prin emoție colectivă, în care se forjează spiritul critic. Când primarul Su­cevei, domnul Ion Lungu, mi-a propus ca teatrul muni­cipal să-mi poarte nu­mele, am avut, bi­neîn­țeles, o ezitare. Autoce­le­brarea e poate lucrul pe care-l detest cel mai mult. În același timp, mi-am spus că prin experiența mea aș putea să dau o mână de ajutor acestei noi ins­ti­tuții, poate și un plus de vizibilitate. În prezent, Tea­trul din Suceava func­țio­nează la turație maximă, con­dus de poeta Carmen Veronica Steiciuc și având o echipă de actori anga­jați, care sunt nespus de ta­len­tați. Teatrul din Sucea­va propune un număr im­por­tant de spectacole în repertoriu, de o mare diver­si­tate, face turnee în țară, își asumă o misiune pe­da­gogică, invită regizori con­sacrați, dar și alții, ti­neri, să monteze acolo... În a doua jumătate a lunii mai, aici s-a celebrat Marea Unire prin teatru, in­vitați de onoare fiind trei teatre naționale din Repu­blica Moldova.

- Totuși, dramaturgul Matei Vișniec nu are montată nicio piesă la Teatrul "Matei Vișniec"!

- Nu asta era urgența. Dar anul viitor va fi montată și una dintre piesele mele recente: "Ex­tra­terestrul care își dorea ca amintire o pijama". E o piesă despre ceea ce aș spune că e o tragedie na­țională: faptul că mulți români pleacă să lucreze în străinătate (între 3 și 4 milioane), dar își lasă uneori copiii de izbeliște (cu vecinii, cu bunicii, cu alte rude, chiar și cu străini). Acești copii sunt trau­ma­ti­zați afectiv, relația lor normală cu părinții e pertur­bată, iar urmele pot fi uneori adânci. Am abordat subiectul fiind impresionat de unele mărturii în le­gătură cu frustrările resimțite de acești copii, veșnic în așteptarea venirii părinților. Care se întorc, în ge­ne­ral, cam o dată pe an, în august. De mulți ani ur­măresc acest fenomen chiar în Bucovina, unde au­gust e luna revenirii în masă. În micul oraș Rădăuți nu mai ai unde să te garezi, dentiștii lucrează zi-lumină, notarii sunt debordați, localurile pentru nunți sunt închiriate cu câțiva ani înainte, iar mall-urile sunt pline de consumatori dezlănțuiți. În restul anului, însă, casele goale plâng tăcute, iar copiii ră­mași pe la diverse rude plâng, la rândul lor, în somn.

Țăranii cosmici

- Știu că Bucovina e un punct fix din calen­darul dumneavoastră și cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Se simt ele mai intens și mai cu miez acolo, decât la Paris?

- Există o legătură cu sacralitatea pe care o simt plenar numai în Bucovina. Sigur, în cursul vieții mele m-am simțit emoționat și de măreția cate­dra­lelor gotice, și de memoria îndurerată a sinagogilor, și de misterul generos al templelor șintoiste. Cu Bucovina se întâmplă însă altceva. De fapt, sacra­litatea e o sursă a iubirii mele pentru teatru. Când eram copil, m-au impresionat profund nunțile, bo­tezurile și înmormântările din satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic. Toate acele ceremonii mă sur­prindeau prin rigoarea lor: nimic nu era întâm­plător, fiecare ceremonie presupunea un anume comportament, era acompaniată cu anume cântece sau cu bocete, în cazul înmormântărilor. Cum de puteau deveni acei țărani, pe care, în general, îi vedeam spetindu-se la muncă, atât de frumoși, atît de "cosmici", în momentele de sărbătoare? Eu în­sumi am fost pentru prima dată "actor" colindând îm­preună cu verii mei, în seara de Crăciun, și mer­gând cu uratul, în seara de Anul Nou. Erau mo­mente când mă simțeam de două ori îmbogățit. În primul rând, mă simțeam îmbogățit sufletește, fără să știu prea bine de ce. Dar acele momente rezonau în mine ca și cum mi-ar fi transmis un mesaj de genul "Vezi, universul are reguli, are ritmuri de viață, nimic nu e întâmplător în univers, prin sărbători, prin cântece și prin poeme, haosul se transformă, de fapt, în cosmos, adică lumea fără sens și fără reguli se transformă într-una cu sens și cu reguli." Sigur, eu povestesc azi, cu cuvinte pe care le stăpânesc acum, ceea ce simțeam atunci. Dar emoția interioară nu minte, ea s-a con­servat în mine. Atunci am învățat că nu trebuie să mă tem de nimic, dacă păstrez în mine sensul conferit de toate acele ceremonii, ritualuri și cântece. Spu­neam că acele momente mă "îm­bogățeau" sufletește, dar și material. Măr­turisesc un lucru: niciodată nu m-am simțit în viața mea mai bogat decât atunci când, la 7, la 8 sau la 9 ani, mă întorceam după 2-3 ore de colindat, cu nasul înghețat, și îmi număram "co­moa­ra": merele, nucile și monezile "câștigate" în urma periplului meu pe la vecini și rude. Când am început să iubesc teatrul, aveam deja această fascinație pentru momentele sacre, de comunicare cu misterul cosmic. Istoric vorbind, în Grecia antică, teatrul s-a născut din sa­cralitate și chiar și azi e o prelungire a ei.

"Rădăcinile nu-ți dau chiar totul"

- Credeți în teoria conform căreia rădăcinile unui om își păstrează importanța pe tot parcursul existenței lui, indiferent pe unde l-ar purta pașii? Sau avem de-a face doar cu o metaforă vetust-sentimentală?

- La mine e clar: rădăcinile îmi sunt profund ro­mânești, cu un accent bucovinean în ele. Ceea ce nu înseamnă însă că nu mă simt și european, prin ceea ce mi-a dat cultura europeană. Ori de câte ori am fost întrebat în străinătate cum mă definesc, am spus "scriitor român, uneori fran­cofon". Problema e că ră­dăcinile, oricât de profunde, nu-ți dau chiar totul. Rădă­ci­nile nu-ți dau nici chei pentru a deschide uși, nici aripi ca să-ți iei zborul, când vrei să te afirmi. Iar România am im­pre­sia că se numără printre acele țări abun­dente în rădăcini și să­race în aripi. Ar trebui să lan­săm o reflecție națională în jurul acestui fapt. De ce tre­buie să plece din țară milioane de români, ca să-și găsească aripile realizării în altă parte?

- Luând obârșia ca punct de reper și adăugându-i ex­periența unei vieți împlinite: care sunt valo­rile în care cre­deți acum?

- Cred în omenie, în cinste, în ge­ne­rozitate, în ospitalitate, în demo­crație, în cultură. Am ob­servat că foarte mulți străini care vin în Ro­mâ­nia descoperă aici ceva ce îi fascinează și vor apoi să revină. Am stat de vorbă cu mulți dintre ei și am încercat să înțe­leg ce le place cel mai mult la noi. Ei bine, le place, în primul rând, faptul că românii sunt spontani și au inima des­chisă, că românii nu s-au "globalizat" încă de tot, că societatea de con­sum nu i-a "standar­di­ficat" to­tal.

- În afara obârșiei, simțită drept "casă", există și o casă a scri­itorului, de pildă, o casă a dramaturgului Matei Vișniec?

- Am avut mereu o "casă" portabilă, care au fost mașinile mele de scris. Când aveam cu mine mașina de scris, parcă aveam deja un acoperiș deasupra capului. În Bucu­rești, unde pe vremea studenției și chiar mai târziu, mă mutam des, aveam o mașină de scris "Erika". Ea a fost adevărata casă a spiritului meu. Ajuns în Franța, mi-am luat o mașină de scris elec­trică, și ea a fost o vreme domiciliul meu cosmic. Apoi am trecut la un computer de birou, din prima generație: "Amstrad". Apoi mi-am luat un computer portabil: "Compaq". Apoi am ținut pasul cu tehnologia și am continuat să am cu mine, în orice moment al zilei și al nopții, câte o astfel de unealtă ușoară și ma­niabilă, fără de care m-aș simți "dat afară din casă". Unealta mea de lucru cred că e ade­vărata mea casă, când e vorba de scriitorul din mine. Une­ori el se mulțumește însă și numai cu un caiet și cu un creion. Important e să am pe ce așterne cuvinte.

- Există o zonă preferată din care vă extrageți substanța creației dumneavoastră?

- În ultimii ani, m-am inspirat mult din expe­riența mea de jurnalist. Mi-au ajuns în fața ochilor atâtea povești macabre, atâtea informații incre­di­bile! Am scris o piesă despre imigrație, fiind hrănit de actualitate, de fenomenul migratoriu, dar și de dez­baterea din jurul lui. Războiul din Bos­nia m-a marcat atât de mult, încât am scris trei piese legate de el, iar una dintre ele, "Femeia ca un câmp de luptă", s-a jucat în peste zece țări. Am scris însă o piesă și despre mediile de informare, ca formă de delir. Pentru că există, în viața mea de jurnalist, și această curiozitate: examinez cum infor­ma­ția devine uneori sursă pură de adre­nalină, cum jurnaliștii își trădează mi­siu­nea inițială, inclusiv aceea de a fi o formă de contra-putere în stat, și devin slujitori docili ai informației ca spectacol, ai hol­lywoodizării informației.

De treizeci de ani, Andra

- Ați pomenit anterior "dorința vis­cerală" de a obține recunoaștere. Ea v-a decis, în 1987, când ați plecat în Fran­­ța, să vă asumați postura de azilant politic, deci să părăsiți România?

- Cred că am plecat din dorința de a mă întâlni cu mine însumi și în condiții de libertate. Și mai ales de a gusta condiția com­pe­tiției reale, când nu depinde decât de tine și de ta­lentul tău ca să reușești. Eu am mai fost însă marcat de ce­va: de complexul de marginalizare al cul­turii ro­mâ­ne. Noi, românii, deseori am fost obli­gați să ne "de­monstrăm valoarea" în străinătate, pentru a fi apoi recunoscuți în interior. Sper că în prezent această boală copilărească dispare, încetul cu încetul.

- D-le Vișniec, în încheiere vă pun o întrebare indiscretă: cum arată fericirea personală în Fran­ța? Este ea diferită de aceea din România?

- Eu am avut întotdeauna norocul de a avea prieteni buni. Și în România, și în Franța. Nu știu dacă există o rețetă în acest sens. Dar am simpatizat cu oameni de talent și de calitate. Am un cerc de prieteni care formează familia mea spirituală. Iar treptat, mi-am dat seama că pot avea enorme lucruri în comun cu creatori de teatru japonezi, brazilieni, americani sau iranieni. Familia mea spirituală s-a extins, pe măsură ce a­ven­­tura mea teatrală câștiga în in­ten­sitate și în experiențe cultural-geo­grafice. Am, în acest moment, pri­eteni buni poate în peste 20 de țări. Iar alături de mine o am, de 30 de ani, pe Andra. Și ea face parte din mis­terul cosmic, pentru că ne-am în­tâlnit într-o sală de teatru, când, în Ro­mânia, mi se monta prima piesă, în 1990, iar Andra, abia ieșită din școala de scenografie, semna deco­ru­rile și costumele la respec­ti­vul spectacol. Și, din acea sea­ră, nu ne-am mai despărțit. Iar de 22 de ani o avem ală­turi de noi și pe Joèla, stu­­den­tă acum la Gra­fi­că, Design și Arte Vizuale.