Veghează, Doamne, asupra părinților noștri, țărani!

Cititor Formula AS
Îi văd rar, o dată sau de două ori pe lună.

Prea rar fa­ță de cât aș vrea și față de cât ar trebui. Aș vrea să merg mai des acasă, să-i ajut mai mult, să-i scap de greutățile care le-au gârbovit umerii. Sunt părinții mei, îmi sunt dragi, pentru mine aproape că au tot vârsta pe care o aveau când eram eu copil, doar din când în când mi se ia vălul de pe față, mi se destramă vraja și văd că timpul a lăsat urme și asupra lor. Mă doare fap­tul că au îmbătrânit, că pasul nu le mai e atât de sprin­ten ca odinioară, și că nu mai pot să mun­­­cească atât cât ar vrea. La 68 de ani, ta­tălui meu îi tremură mâi­nile pe coarnele plugului, iar după o zi de coasă se sim­te istovit.
În tinerețe, când ar fi putut să muncească, a tre­buit să plece pe șantier, să facă naveta, iar mama să se descurce singură cu gos­podăria, cu doi copii și cu norma de la C.A.P. Iar acum, când să-și ducă bă­trâ­nețile în tih­nă, trudesc a­mân­­doi de parcă "ar mai a­vea de însurat ori de mă­ri­tat" (cum zice mama). Dar nu e vorba numai de as­ta. Ci­ne nu a trăit la sat nu în­țelege, dar acolo, în acea co­munitate locală, în­tre acei oameni bătrâni, mai e­xistă competiție, mai exis­tă ambiție și dragoste pentru lucrul bine făcut. Ce aspect anacronic! (veți gândi, pro­ba­bil!). Și to­tuși, el există! Să rămâi în urmă cu semănatul po­rum­bului? Să rămâi în urmă cu tăiatul, arăcitul și legatul viei? Să ai buru­ieni în vie? Să nu ai măcar un cal, o vacă, câteva oi, un porc și câteva cloști cu pui? Să fii de râsul satului? Păi atunci, de ce mai trăiești pe lume? (cum ar zice tata).
De mi-ar sta în puteri, le-aș dărui măcar un an de liniște, un an în care să nu le mai pese că pensia-i prea mică și nevoile-s prea mari. Și cu toate aceste nea­jun­suri, nu ies în stradă și nu fac grevă nicio­dată! Îndură în tăcere, suspină, oftează adânc și-și văd de treaba lor. Din ce în ce mai încet, din ce în ce mai greu. Doar păsările cerului le văd chinul și-i mai în­ve­se­lesc cu trilurile lor în zilele senine de vară. Și ei știu să se bucure de cântecul ciocârliei, al pupezei ori al cu­cu­lui, știu că au fost lăsate de Dumnezeu pen­tru bucu­ria omului. Și mai știu să se bucure de florile câmpului, dar și de mieii, vițeii ori puișorii care le însuflețesc ogra­da primăvara, devreme.
Poate ne văd în ei pe noi, copiii plecați în lume, ca­re de multe ori, prinși în vâltoarea vieții, uităm să le dăm vești, măcar atât, doar atât! Se mulțumesc cu atât de puțin! Ei știu că și noi avem problemele și ne­ca­zurile noastre și nu cer mai mult de la noi.
Sunt pregătiți pentru "marea tre­cere". Încearcă să ne convingă și pe noi de firescul ei: "Să nu ne plân­­geți, că noi sun­tem bătrâni, tre­bu­ie să mu­rim". Iar ei o ac­cep­tă cu seni­nă­tate, vrând parcă să confirme au­ten­ti­citatea mi­tu­lui mioritic: "Și de-o fi să mor,/ Tu să le spui lor/ Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproa­pe/ În stâna de oi,/ Să fiu tot cu voi...".
Și, gândindu-se tot la noi, înstrăinații, copiii lor ple­cați departe, pentru a ne scuti de griji și cheltuieli, au avut tăria de a-și comanda chiar "tronurile" (si­criele) - după ce și-au pregătit hainele și vasele ce se vor da de pomană la moartea lor. Le țin pe prispă, nu-i sperie, le privesc, știind că va veni o zi în care vor ple­ca din această lume, fără nici o altă bogăție.
La început, tata n-a vrut să accepte ideea de a-și ve­dea "tronul", dar încet-încet mama l-a convins: "Nu vezi, omule, că vremurile sunt din ce în ce mai gre­­le, de unde să aibă copiii bani, au și ei chel­tu­ielile lor?!".
Între noi există o comunicare ce nu dă greș nicio­dată. Ei simt de la distanță când sunt veselă, când sunt tristă, ori când hotărăsc să merg acasă. Și acum, când scriu, eu îi simt, îi văd pe câmp, în așteptarea ză­pezii, cu grija mutată în anul viitor: s-o face grâul? Cum o să fie porumbul?
Doamne, veghează asupra lor și fă-le bătrânețile senine, liniștite și lipsite de griji! Ajută-i să-și poarte lu­tul din trupurile bătrâne mai ușor decât fulgii iernii pe care îi așteptăm.

ILEANA CÂRSTEA