Mă adresez ție ca unui prieten așteptat cu nerăbdare, săptămână de săptămână. Citesc cu interes toate articolele, mai ales pe cele referitoare la sănătate, spiritualitate, cultură și lumea necuvântătoarelor. Am observat că sunt foarte mulți iubitori de animale și plante, am citit multe articole scrise cu sensibilitate. Mi-am petrecut mult timp printre copaci, mă simt foarte atașată de pădure și, pentru că nu am mai citit nimic despre un copac, m-am gândit să scriu eu câteva rânduri. Merită și copacii să fie iubiți. Avem nevoie de ei.
Te căutam de fiecare dată când bunica mă lua cu ea în pădure, adică aproape zilnic. Când iarna își strângea ultimele petice de zăpadă, învinsă de primii ghiocei, mă întrebam de ce ei, atât de fragili, sunt totuși mai îndrăzneți decât tine. Ție nu-ți era frig, nu tremurai ca bieții ghiocei, erai atât de sigur de veșnicia ta. Și totuși, mugurii tăi abia se ghiceau, îi priveam zilnic și așteptam să se transforme. Lungă așteptare.
Te strângeam în brațele mele mici, îți dădeam din căldura mea, te rugam să te faci verde. Și, de Sfântul Gheorghe, mă răsplăteai. Așa cum este tradiția în satul nostru de munte, sărbătoarea Sfântului Gheorghe trebuia să găsească fiecare poartă împodobită cu crengi înfrunzite de fag. Te priveam și nu-mi venea să te las; erai verde, așa cum numai tu puteai fi, ca și cum soarele, pământul și vântul luaseră forma frunzelor tale.
Apoi soarele se îndepărta puțin câte puțin, vântul devenea din ce în ce mai rece, frunzele se întristau. Nu te rugasem să te faci galben-ruginiu și totuși erai așa de măreț în tristețea ta... și a mea.
Te-am văzut, și când erai alb-strălucitor, solitar și stăpân în împărăția ta. Ți-am lăsat din căldura mea ca să-ți ajungă până la primăvară. Am luat și eu ceva din seva ta, uneori nu mai știu dacă sunt eu sau tu, nu știu dacă tu mă chemi sau eu te caut.
Mi-e teamă în fiecare primăvară că nu o să te mai găsesc, că nu o să te mai faci verde. Erau în jurul tău o pădure de fagi puternici, neînvinși de crivăț, de ger și furtuni; păreau veșnici, ca și tine. Și totuși, au dispărut, pe rând, sub loviturile toporului.
Mă rog să te găsesc la primăvară, să-mi regăsesc rădăcinile, să înfrunzesc și să simt vântul și soarele odihnindu-se pe frunzele mele.
NINA P. - Câmpulung Muscel