Moara din Țarină, Îndărătnica, Podu Ilochii, Băniana, Vlăgioanea, Brușoanea, Lăiața, Micloșoanea, Maxinoanea, Vamulea, Hămbăroanea, Prundulea, Firiz, Pățoanea, Bățolea, Roșoanea... nu sunt, așa cum s-ar crede, porecle cu umor bănățean, ci numele unor mori vechi de apă, care au supraviețuit până astăzi în Rudăria, un sat din Munții Almăjului. Dar roțile lor învârt nu doar apa strălucitoare precum argintul, ci învârt și timpul, uneori înainte, alteori înapoi, întorcându-le oamenilor tinerețea dusă, și ea, pe apa morii.
"Îndărătnica"
Iarna era aproape venită. Se apropiase de sat, o puteai vedea albă și scânteietoare pe crestele munților Almăjului. Îi simțeai mirosul aspru și geros în aerul dimineții. Toată lumea din Rudăria își măcinase porumbul și grâul, sacii cu făină pentru oameni și animale erau puși la adăpost. Doar trei bătrâni din sat, vecini de uliță și singuri pe lume, nu făcuseră nimic. Se simțeau prea sleiți de puteri că să mai poată duce sacii la moară, la măcinat. Nu mai aveau mălai nici pentru o coleașă (mămăligă), și doar o minune a lui Dumnezeu putea să îi mai treacă iarna, să mai vadă primăvara, pomii înfloriți și păsările cântând. Dar într-una din zile, unul dintre bătrâni își adună câte puteri mai avea, își chemă vecinii și le spuse așa: "Mâne noapte am rând la moara me. Tu hadă carul și tu hadă seul de opaiț. Om umple sacii mai pe sfert, îi punem în car, și merem la geal (deal) să măcinăm". Și așa au făcut. A doua zi, au pornit pe drumul îngust, săpat între stâncile muntelui, pe lângă râul Rudărica. Oamenii întâlniți în cale râdeau, văzând trei bătrâni cu carul plin de saci, dar umpluți doar pe sfert, iar fetele tinere, pornite și ele spre pădure, la cules de ciuperci, făceau glume în urma lor: "He, moșule, să venim să-mpinjem caru, că mulți saci ați pus! Te-ajutăm la măcinat dacă ni-i hori la primăvară, sus, în strungă!". Din zecile de mori ridicate în urmă cu o sută de ani, pe cursul râului Rudărica, bătrânii aveau rânduit măcinișul la cea numită Îndărătnica. O lege veche a satului le rânduia familiilor dreptul la moară și ea nu fusese niciodată încălcată, sute de ani.
Micuță, acoperită cu șindrilă, ascunsă în spatele unei stânci aproape cât ea de mare, ca să o țină la adăpost de vreo viitură, Îndărătnica fusese construită de-a dreapta râului, și roata ei (minune nemaivăzută!) nu se învârtea ca la celelalte mori, după cum era lovită de apă, ci invers, de la dreapta la stânga. Era aproape miezul nopții când cei trei bătrâni au terminat cu descărcatul sacilor, și cel ce adusese în straiță seul aprinse în moară un opaiț cu flacăra cât mai mică, să le ajungă dramul de lumină până dimineața. Puseră apoi porumbul la măcinat și se așezară pe lavița de lângă perete, să își tragă sufletul. Bătrânul care avea, prin datină, rând la moară, începu să povestească: "Rândul la moara asta l-am moștenit de la bunii mei, care or ridicat-o. Între ai noștri, se zicea că moara-i "îndărătnică", pentru că mergând roata și piatra ei tăt de-a-ndoaselea, și timpul ar pucea să îl macine și să îl dea înapoie. Hei, vai, ge-ar măcina moara timpul și l-ar întoarce, să mai fim și noi cineri, să mai dăm ge bine, ce zâceți? Doamne, de te-ai îndura de noi, să mai fim iară cum am fost, în anii dintâi ai vieții". În lumina palidă și pâlpâitoare a opaițului, învăluiți de mirosul mălaiului proaspăt, obosiți și înfrigurați, bătrânii tăcură și se pierdură în visul amintirilor tinereții. Hei, vai! În huruitul pietrelor ce măcinau neîntrerupt și în șipotul apei ce curgea pe sub ei, învârtind invers roata morii, în cele din urmă, moșii au ațipit, cu căciulile trase adânc peste ochi. Doar câte unul ofta la răstimpuri, spunând prin somn vorbe ne-nțelese. I-a trezit în zori scrâșnetul pietrelor de moară ce mergeau în gol, fără boabe. Făina cursese de mult în saci. Opaițul era stins. Prin scândurile ușii intra lumina de afară în fâșii lungi, semn că soarele era deja sus. Au sărit în picioare, scuturându-se de somnul greu în care fuseseră trași. Dar ce vedeau părea vis! Întineriseră toți, transformați în flăcăi frumoși și făloși. Cale înapoi nu era. Se urcară în căruță și porniră înapoi, către sat.
Ajunși acasă, au oprit căruța în drum și au început să ducă sacii în ogradă, ridicându-i pe câte un umăr, de parcă erau umpluți cu paie, nu cu făină deasă de cucuruz. Fetele de pe uliță au ieșit fuga în drum, și uitându-se lung la cei trei flăcăi, au început să-și potrivească năframele înflorate. Cine să fi fost? De unde să fi venit? Numai o bătrânică, sprijinită de-o poartă mare, bănățenească, își făcea cruce îngăimând speriată: "Doamne, nu ne lăsa! Oamenii ceștia or fo și-or măcinat timpul înapoie, la Îndărătnica.... S-or dus moși și s-or întors ficiori...".
Moș Lazăr și vâlva băii
În satul Rudăria, rebotezat Eftimie Murgu, mai sunt astăzi 22 de mori de apă. Au fost mai multe, dar viiturile le-au luat, le-au dezrădăcinat și le-au risipit pe apele furioase ale râului. Căsuțe mici, din lemn, parcă plutind pe apele râului Rudărica, fiecare dintre aceste mori are câte o poveste. M-am întrebat ce le face să fie atât de speciale? Sunt incluse în patrimoniul UNESCO, dar zecile de mii de turiști care vin să le vadă și să le asculte șopotele, în fiecare an, mărturisesc deschis că sunt atrași și de altceva decât de plăcuța onorifică cu care au fost distinse sau de modul lor rudimentar de a funcționa. Este ceva magic în felul în care apele râului se desfac cu bunăvoință, îngăduind acestor căsuțe de lemn să supraviețuiască în mijlocul vâltorilor de munte. Are ceva de poveste valea aceasta cu mori furișată printre stâncile foarte înalte și cenușii, un defileu adânc, cu un drum subțire, cât să te strecori pe lângă ape. Încercând să deslușesc taina lor, am ajuns la Moș Lazăr, ultimul meșter constructor de mori din sat. Stătea în curte, pe un scaun, cu ambele mâini pe baston, ca un rege sprijinit pe sceptru. Are aproape 90 de ani. Aude rău, vede și mai rău. Dar mintea îi este întreagă și memoria nu l-a lăsat. De-asta, de câte ori e nevoie de reparații la câte o moară din sat, oamenii îl aduc pe el. Nu mai poate să lucreze, dar le spune exact ce este de făcut. Și oamenii tac, îl ascultă și fac după cum spune el. I-am ascultat și eu vocea tremurată, încercând să ghicesc secretul morilor.
"Taina morilor? Dragu mieu, există scris că la 1245, satul ăsta, cu morile lui, era deja aici. Când Mihai Viteazu a venit să ia oșteni de la noi din sat, morile erau aici. Bătrânii mei și eu așa le-am apucat, pe apa asta. Cine mai poate să știe o taină legată de atâtea sute de ani? În tot timpul ăsta, îți pot spune cum s-au făcut. Oamenii s-au adunat, câte 6-7 familii, se ortășeau cum zicem noi, că deveneau ortaci, și hai să facă moară. Mergeau la pădure, alegeau lemnul și îl tăiau iarna, că să poată să îi dea drumul pe apa înghețată. Din el făceau obadă, adică peretele. Așa îi ziceam noi, mocănește. Și iaz făceau, că să ridice apa. Ăi bătrâni cam toți știau să facă, dar pietrele erau problema. Pietrele de măcinat, care se aduceau de pe clisura Dunării, și era lucru migălos, lucru fin, nu oricine știa. Erau anumiți meșteri din Clisură care știau să aleagă piatra, știau să pună mâna pe ea, să vorbească cu ea și să o îmblânzească. Când ridici o moară între ape, trebuie să fie ferită puțân, să nu vină ape mari, că dacă luau apele casa nu era nacaz mare, dar pietrele erau de mare valoare. Piatra era inima morii, și când o pierdeai pe aceea, era sămn rău. Eu am învățat să fac mori, că mă lua taica ăl bătrân și cu tată-meu la moară. Și eu mă duceam și mă uitam ce fac ei, cum strică coșu cu postăvița, cum pun piedică, cum așează fusu, și așa am știut și nu m-am abătut de la ce am văzut. Nu că au vrut ei anume să mă învețe, da mă uitam. Da eu copil fiind, știți de ce mergeam cu ei? Era boala mea să merg pe râu și să prind pește, mai prindeam câte un păstrăv. Era păstrăv de-ăla cu puncte roșii pe el, nu creștea așa mare, ca ăla curcubeu, de-i zice american. Acuma... povești despre mori, de care vreți să aflați dvs., sunt multe... Cugetu te face de parcă vezi ce nu vezi, lucruri petrecute deasupra noastră, cugetu îți face ochii să vadă dincolo de ce-i de văzut. Da cugetu îi legat de suflet și dacă sufletul nu îi liniștit... de-aici încep tăte... Eu pot să îți spun din familia mea. Erau ăi bătrâni la pădure, și duminică dimineața coborau pe un ogaș să culeagă urzici, că se ortășea lumea și la lucru ăsta. Și acolo au auzit o fată cântând. Da frumooos! Ei s-au pitulat între niște brusturi mari, au văzut-o și ea a trecut mai departe. Aia o fost zâna! Eu nu am crezut de la început. Da într-o zi a venit de la București un domn care cercetează treburi de-astea. Și când a auzit povestea, numa m-a întrebat: «Da nu cumva a fost mină acolo, încotro s-a dus ea?». Da, era o mină veche chiar acolo, unde a coborât zâna. Au lucrat la azbest, și englezi, și francezi, și după aia și ai noștri. Atunci am înțeles că zâna noastră, de aici, era vâlva băii, zâna minelor cum s-ar zice. Și-atunci am crezut".
Moara cu tunel
Nu se știe dacă a fost aceeași zână a minelor și sus, la Moara cu tunel, însă poveștile oamenilor din satul Rudăria vorbesc despre ea. Moara cu tunel este ultima moară de pe râu, cea mai în munte și la care se ajunge cel mai greu. Acolo a văzut vâlva apelor un bărbat care ar fi necinstit și ucis o fată. L-a blestemat pe loc să se transforme în vârcolac, să sape cu ghearele stânca pe care se afla, dintr-un capăt în altul, și să nu aibă niciodată liniște. Așa se spune că a apărut tunelul de sub moară. Am mers acolo și, într-adevăr, înalt cât un stat de om, lat cât să întinzi mâinile între cei doi pereți, tunelul este săpat în stâncă, pe o lungime considerabilă. Pe la jumătatea lui era beznă totală și susurul apei parcă începea să se transforme în voci care șușoteau la picioarele mele, ca mai apoi ecoul lor să se prelingă ca un scâncet peste pereții umezi de piatră. Mi-am aprins lanterna și am grăbit pasul. La ieșirea din tunel, am tras în piept o gură de aer curat și am stat nemișcat, ca soarele să mă spele de șoaptele nedeslușite. Am aflat mai apoi că nu sunt singurul care am avut senzații stranii acolo. Într-o zi, câțiva țărani din Rudăria, veniți la moară, au auzit din întunecimile tunelului zgomote ciudate - râsete groase și subțiri, amestecându-se, zbierete printre muzici, tânguiri și voci bolborosite. Altă dată, cineva și-a pierdut patru capre în aceeași zonă. Le-a găsit după cinci zile în tunel, întregi și sătule. Din acel moment, nimeni din sat nu a vrut să mai macine la Moara cu tunel. A fost chemat preotul, care a venit și a făcut slujbă la moară, dar nici asta nu le-a dat mai mult curaj oamenilor. Mult timp moara cu tunel a rămas abandonată. În cele din urmă, din "motive turistice", rândul la Moara cu tunel și l-au împărțit angajații primăriei, care nu moșteniseră, din familie, rândul la măcinat. În felul ăsta, cheia morii are astăzi un țiitor și moara are un calendar al celor ce pot măcina acolo. Însă nici cei de la primărie nu se înghesuie să vină la ultima moară de pe râu, acolo pe unde toți cei din sat grăbesc pasul și își fac repede o cruce, trecând cu privirea în pământ.
Lelea Florentina și vrăjile
Lelea Florentina mă trage la marginea uliței și vorbește șoptit, cu mâna la gură, deși nu e nici țipenie de om pe drum. Îmi spune că s-au făcut și se fac descântece la mori, dar nimeni nu are curaj să recunoască sau să dea nume, deși în sat se știe cine și ce face. Cea mai mare grozăvie care s-a întâmplat la una dintre mori a fost cu Sântoaderii, feciorii jumătate cal-jumătate om, care în prima săptămână de post coboară pe pământ. Au fost două surori care s-au dus la măcinat, și una dintre ele și-a luat și lână de tors cu ea, ca să nu piardă timpul. N-au mai ținut cont de Sântoaderi, că era la sfârșitul săptămânii, și au gândit că era ca și trecut pericolul. Numai că fratele mare, Sântoaderul cel șchiop, nu plecase, el merge greu și poate de asta e și cel mai neîndurător. De Sântoaderi scapi greu, cu "vrăji de întors" și cu toate oalele puse în casă cu gura în jos, că să nu poată vorbi nimeni, darămite să te găsească, femeie, cu lucru în mână... Când una dintre cele două surori s-a dus acasă după alt porumb pentru măcinat, cealaltă, rămasă cu furca la moară, a fost prinsă de ultimul Sântoader și pedepsită amar. Când femeia plecată a ajuns cu sacul de porumb la moară, și-a găsit sora spânzurată, cu ițele de lână din fus, prinse în roata morii ce se învârtea. Cu aceeași voce șoptită, privind când la mine, când de-a lungul drumului, lelea Floarea îmi mai spune: "La Moara Îndărătnică se aude că fac muierile tăt felu de vrăji, ba că să aducă bărbații la ele, ba că să îl afle care o să fie alesu', nu știu să vă spun ezact, da știu că așa se vorbește prin sat, că descântă muierile în pielea goală acolo. Au și un sul, așe, și umblă cu el, așe, prin apă. Și la Moara de la Părete, care-i lipită de munte, se zice că se făceau vrăji. Păi știe-le buna ce făceau! Făceau cu draci și cu răle... Se puneau pe jgheabu morii, făceau minuni și vrăji. Dădeau cu jorz pră apă, o nuială lungă, și băteau cu ea pre apa aia, că să vină dracii și să facă rău la lume. Aveau nuiele de salcă. Ziceau că cum se întoarce apa în moară, așa să se întoarcă și lucrurile lumii. Mergeau noaptea, în puterea nopții. La lună plină nu prea puteau să facă, că le vedea lumea și umblau numa când nu era lună, de era întunericu mai gros. Când nu era nime, atunci puteau ele să meargă să facă. Așa face Satana răle și Dumnezeu îl lasă să facă cât vrea el. Da și după aia, vine El și ne face binele și fiecare își ia plata, maică", zice lelea și își face repede trei cruci.
Sus la strungă, cu Dumnezeu
Bătrâna Livia Dancea mă ascultă privind pe fereastră. Îi spun ce am auzit în sat despre vrăjitori și magie și ea dă din cap, fără să spună nimic. Apoi își întoarce privirea albastră-albastră către mine și începe să îmi spună povestea morilor, așa cum o știe ea. Morile au fost aici dintotdeauna și au fost mai multe decât sunt astăzi. Dar oamenii ajungeau la ele numai la sfârșit de an. Până atunci, urcau sus, cu oile în strungă, la Suroni, la Brânzei și la alte stâne, câte mai erau pe dealuri. Munceau toată ziua la câmp sau la pădure, sau urcau pe poteci înguste în munte să aibă grijă de animale. Copiii mergeau cu vacile pe dealuri și, câteodată, se întorceau plângând, că au fugit vitele pe coclauri și nu le-au putut prinde și aduce înapoi, acasă. Toată primăvara și toată vara munceau oamenii că să aibă ce duce la moară: "Era frumos atuncia, heeeei... Toamna merjeam să fașem la moară tuluși cu tărâță și fănină și urui cu sare că să aibă alt gust la animale. Trăiam tăți împreună și era bine. În piele de vițel tăbăcită duceam bobii la moară și pruncu adormea legănat de cum se hâțâna moara. Mi-e dor să merg sus, în strungă, măcar să văd cum mai arată acolo. Da eu nu mai pot merje nici să îmi iau pita. Nu ne era frică de nimic nici atunci, nu ne este frică nici acum, că Dumnezeu îi cu noi. Câtă vreme noi fașem și respectăm ce-a zâs El, n-are ce să fie rău. Vârcolaci și zâne, descântătoare și alte lucruri slabe au fost și mai sunt, așa e lumea de când îi ea. Îs făpturi ca și noi. Trăiesc alăciurea de noi. Nu le vezi, da le înțăleji. Dacă din copilărie și pân' la moarte, te duci pe aceeași cărare de munte, într-o bună zi sâmți cum fagul pe lângă care treci pe potecă, de atâta vreme, se îndoaie cumva spre cine, îți face sămn cu o ramură sau o frunză că urmează să se întâmple ceva. Cu vremea, sămnele astea le-nțăleji tot mai bine. Că-s flori, că-i vântu', că-s norii pe cer... Toate îs vii câte ne înconjoară, numa' că lumea de azi îi grăbită și nu le poate vedea. Rău destul! Știi dumneata cât de faină îi viața noastră, lărjită cu aia de dincolo? Așa a rânduit Dumnezeu și-așa îi bine, să trăiești în bună vecinătate cu tot ce vezi și nu vezi.". Apoi bătrâna mi-a descris, mai bine de o oră, drumul ei către strungă. De la drumul satului care se îngusta în pădure, devenind potecuță, până la pârâul pe care trebuia să îl sară, călcând pe o piatră albă, așezată în mijlocul lui. Cei trei stejari din marginea poienii, poiana cu flori, apoi mesteacănul singuratic în care stătea în fiecare dimineață și cânta o mierlă, dealul golaș cu cele cinci pietre pe o coastă, iarba măruntă cu cimbrișor albastru care mirosea a rai... Toate și le amintea bătrâna, pas cu pas. Ce taină a morilor să mai caut? Am înțeles că misterul oamenilor din Rudăria era chiar viața lor, nedespărțită de lumea din jur, prezența, în același spațiu și rost, de la naștere și până la sfârșit.