ȘTEFAN BĂNICĂ - "Mă rog la Dumnezeu să fiu sănătos și să fac toate lucrurile cu aceeași bucurie"

Ines Hristea
"În Canada, am avut un public extraordinar"

- Ștefane, vuiește lumea de succesul turneului tău, pe care l-ai susținut în Canada, la nivel de "first class". Ce te-a determinat să accepți invi­ta­ția? Nu ești tocmai ușor de prins...

- Acest mini-turneu din Canada, din luna no­iem­brie, a venit, într-adevăr, du­pă mulți ani de soli­citări de a cânta în afara țării, pentru diaspora ro­mână nu doar din Canada, ci mai ales din Sta­tele Unite. Însă toate discuțiile se o­preau, de fie­care dată, la nivelul de or­ganizare. La întrebarea "Unde cân­tăm?", răs­pun­­surile erau vagi și îmi dă­deam seama că nu pu­team risca să mer­gem până acolo fără să avem condițiile normale de desfășurare a unui spec­ta­col. În ceea ce mă pri­vește, nu era vorba de o problemă financiară - în România câștig mai bine pentru un spectacol decât în genul ăsta de turnee. Dacă e să cânt pentru diasporă, merg cu toată dragostea și doar ca să ofer un spectacol pus la punct, care să mă re­prezinte și să-i facă pe oameni să se simtă bine. Până la urmă, e o pro­blemă de conștiință față de profesia mea și față de publicul de acolo, fiindcă eu consider că românii plecați în străi­nătate merită un concert așa cum sunt și cele pe ca­re le fac în țară: adică într-o sală adevărată, cu o anume desfășurare, cu o anume amplitudine. N-am nimic cu cântările din restaurante, din licee sau din biserici, cu sarmale și cu voie bună, că și ele au rostul lor, dar concertele mele nu se încadrează în acest gen și nu se potrivesc cu aceste locații. Nu ce­ream neapărat o Sala Palatului, dar ceream o sală normală, cu cel puțin 7-800 de locuri. Ei, până la urmă, Escu TV și-a asumat riscul de a organiza ge­nul ăsta de spectacole și de concerte de anvergură. Dis­­cu­țiile noastre au durat aproape 9 luni, până când am pus totul la punct, am fost mulțumit și-am pornit la drum. Mai întâi către Montreal, unde inițial am avut pro­gra­mat un singur con­cert, dar cererea a fost atât de mare, în­cât l-am mai organizat și pe doilea. Evident că reacția asta a oa­menilor m-a bucurat enorm! În plus, am avut o sală superbă, "Jean Gri­maldi", din cadrul Théâtre Desjardins, un loc ideal pentru ceea ce am pregătit eu și trupa mea, pen­tru con­certul "Ăs­ta-s eu". Apoi au urmat câte un con­cert în Toronto și în Calgary, unde, la fel, am avut niște săli su­perbe, din punct de vedere arhitec­tu­ral. Peste tot, publicul a fost mult peste așteptări! A fost un public extraordinar, dor­nic de un astfel de con­cert, inte­ligent, extrem de cald și, spre sur­prin­de­rea mea, cunoscător al aproape tutu­ror melodiilor. Pe de altă parte, mergând acolo, mi-am dat seama cât de impor­tant a fost pentru această parte a pu­bli­cului meu arcul peste timp pe care l-am făcut cu concertul ăsta. În sensul că am legat niște generații: pe cei care au plecat în Canada încă dinainte de '89 sau imediat după și pe puștii care erau foarte mici când au părăsit România sau chiar s-au născut în Canada și nu sunt foarte la curent cu ceea ce se întâmplă aici. După cum ți-am zis, concertul s-a intitulat, sugestiv, "Ăs­ta-s eu" - am cântat toate piesele mele im­por­tante, din cursul anilor și am punctat cu niște mo­mente care mă definesc ca artist și ca om. Iar reacțiile au fost fantastice! Să te uiți doar pe Face­book, pe Instagram și pe restul rețelelor de so­cializare, unde oamenii mi-au scris! Ei au fost fe­riciți și noi, la rândul nostru, eu și trupa, am fost fericiți, am uitat cu totul de distanțele enorme par­curse, de oboseală, de tot! Plus că am cunoscut o gră­madă de oameni și o mulțime de povești de viață: du­pă concerte, la fel ca în țară, am stat mult timp la po­ze și la autografe, la discuții cu oamenii. Deci, una peste alta, a fost o experiență fericită și extrem de interesantă.

- Și tot "una peste alta", anul ăsta ți-a fost mai ușor sau mai greu decât anii trecuți?

- Anul ăsta a fost extrem de aglomerat pro­fesional, fiindcă s-au adu­nat o mulțime de lucruri: am făcut un serial de co­medie, de televiziune, pen­tru care am filmat o lună de zile, am avut turneul ăsta din Canada, am avut concertele de Ziua Femeii, am emisiunea "X Factor", am fost la mai multe fes­tivaluri de teatru, am avut și multe deplasări prin țară, cu piesele de teatru în care joc, am avut și filmări de clip, urmează concer­te­le de Crăciun... S-au adu­nat foarte multe, dar nu mă plâng. Mă rog la Dum­nezeu doar să fiu sănătos și să fac toate lucrurile cu aceeași bucurie. Pentru că, în momentul în care nu voi mai simți bucurie, o să mă retrag. Îmi dau seama că fără bucuria asta nu se poate - eu nu pot să "mă duc la ser­viciu"! Când o să simt că "mă duc la ser­viciu", va însemna că a venit timpul să pun ghetele în cui.

"Ce-ar fi fost dacă rămâneam doar băiatul lui Ștefan Bănică?"

- Deocamdată funcționezi la turație maximă. Și asta, de ani de zile! Există un secret al acestei efervescențe și al succesului?

- Probabil consecvența și dragostea pentru ceea ce fac. Dar sigur am avut și noroc - norocul face par­te din reușită în majoritatea cazurilor. Gândește-te ce-ar fi fost dacă rămâneam doar "băiatu' lu' Ștefan Bă­nică" și nu apărea un "boom" ca "Liceenii". Cât timp ar fi trebuit să mă lupt cu titulatura de "băiatu' lu' Ștefan Bănică" până să-mi croiesc un drum în ac­torie, în muzică și în televiziune! În rest, cred că în proporție de 99%, secretul îl reprezintă preocuparea - care te duce apoi spre detalii, pentru că, adesea, de­taliile fac diferența. Important cred că e și să în­veți din propriile greșeli. Se spune că un om inteligent nu greșește de două ori la fel, pentru c-ar însemna că n-a învățat nimic din greșeala anterioară. Dar totul are un preț, pe care eu îl simt din ce în ce mai acut: timpul dedicat mie, ca om, care, de fapt, nu e doar al meu, ci aparține și fami­liei mele și oa­menilor dragi. Mereu încerc să împac și capra și varza și asta e ceva foarte greu! Uite, de pil­dă, fiica mea, Violeta, e născută pe 15 de­cem­brie, iar acum împlinește 11 ani, în vreme ce cu show-urile de Crăciun am ajuns la seria cu numărul 17. Ce înseamnă asta? Că nu cred că a existat vreun an în care să fi putut să stau cu ea toată ziua, pe 15 decembrie. Ceea ce, pentru mine, ca părinte, e un preț foarte mare. Și apropo de secretul succesului, mai sunt două lucruri, pe care mi le-a spus tai­că-miu. Primul se referă la meseria mea, de actor: "Actoria înseamnă fixare și măsură." Târziu am înțeles cât de pline sunt aceste două cuvinte, câtă greutate au și cât adevăr conțin. Iar al doilea e că "succesul e ușor de obținut, dar mai greu de menținut". Și aici tata a avut perfectă dreptate! Aceste două "maxime" le-am preluat și eu și le spun copiilor mei, iar dacă printre cititorii "For­mulei As" se află tineri care ar vrea s-o ia și ei pe ace­lași drum ca mine, atunci astea sunt cele două lucruri pe care le-aș recomanda de la bun început să le țină minte.

"E important ca la maturitate să nu pierzi copilul din tine"

- Te-ai și maturizat între timp. Se simte la tine un plus de înțelepciune foarte bine venit...

- Maturitatea înseamnă că ajungi să-ți dai seama de esențe și de nuanțe. În­seamnă că, de mul­te ori, nu te mai agiți din orice motiv, pentru că știi ce e im­portant, de fapt. Pe de altă parte, matu­ri­tatea are valoare atât timp cât nu-ți pierzi exu­beranța, bucu­ria, explozia emo­țio­nală, care vin din pros­pe­țimea copilăriei, a adolescenței. Eu tot timpul le spun spec­tatorilor mei sau celor care mă com­pli­mentează pentru cum arăt: tinerețea nu constă în felul în care arăți, ci constă în felul în care gândești, simți și te raportezi la ceea ce ți se întâmplă. De-asta - vezi! - cântecul "Ani de liceu" - al lui Florin Bogardo, pe care îl cân­tăm și noi în concerte, într-o variantă reorchestrată de mine - n-o să moară niciodată, pentru că el cu­prin­de acel spirit tânăr, pe care l-a creat filmul. Și poa­te tu o să zici: "Mă, Ște­fane, da' nu ești prea bă­trân să-l mai cânți și-acu', la 51 de ani?! Cum să mai cânți «Ani de liceu»?!" Păi, îl cânt, pentru că ener­gia pe care o degajă acest cântec e ceea ce con­tează. Eu spun mereu: ado­lescența e cea mai fru­moasă pe­rioadă din viața unui om, e perioada în care te des­chizi, când visezi, când ai senzația că absolut toate posibilitățile sunt în mâinile tale. E important deci ca și la maturitate să lași să existe în continuare copilul din tine.

"Ca la 20 de ani, fără griji și fără bani!"

- Psihologii afirmă că, în zilele noastre, feri­ci­rea începe după 50 de ani. Confirmi?

- (râde) Vorba cântecului lu' Voltaj: "Ca la 20 de ani, fără griji și fără bani!" La 20 de ani, nu ai griji legate de ziua de mâine: vrei să-ți termini școa­la, să te îndrăgostești... Asta e frumusețea vârstei, pe care trebuie s-o trăiești atunci: nici mai devreme, nici mai târziu. Din păcate, unele generații vor să facă lucrurile astea mult mai devreme, ceea ce nu e în regulă. Iar maturitatea asta și înseamnă: să-ți dai seama că unele lucruri sunt potrivite la timpul lor. Dacă încerci să le devansezi, strici echilibrul. Dacă le întârzii, parcă nu e așa de rău. Un exemplu, în sen­sul ăsta, sunt chiar eu, care mă consider un "în­târziat". (râde) Dar chestia asta pe mine mă bucură, că, într-un fel, mă ține în priză. Până la urmă, cred că fiecare perioadă, fiecare vârs­tă are frumusețea ei. La tinerețe, ai și spaime, și visuri mari, îți spui "nu am posibilități, da' dac-aș putea", "las' că văd eu" și uneori te ajută adre­nalina sau curajul ăla adesea in­conștient. Apoi, la maturitate, începi să-ți dai seama cum stau lucrurile, începi să ai așteptări realiste, dar nici atunci nu e bine să fii atât de "pro­gramat": totul e o chestie de echi­libru emoțional. În fond, jocul cu viața e ca jocul de-a v-ați ascunselea: niciodată nu știi cine și când vine să-ți zică "Un, doi, trei, te-am scui­pat!". Și-am mai observat ceva: lu­crurile impor­tante din viață vin, de obicei, pe neașteptate, nu sunt neapărat alea pe care le-ai gân­dit îndelung și le-ai așteptat. Adică soco­teala de-aca­să nu se potrivește întotdea­una cu cea din târg.

- Ștefane, să vorbim și despre teatru. Cu toate că muzica îți definește viața, nu renunți la actorie. Cum arată agenda ta?

- Agenda mea cuprinde în momentul de față "Jake și femeile lui", piesa lui Neil Simon, pe care o joc la Teatrul Metropolis, dar cu care am mers și merg în continuare prin toată țara. Anul ăsta cred că am avut 15-20 de reprezentații în mai multe orașe, pe lângă cele din București. E un spectacol care are deja doi ani și probabil că va fi longeviv, pen­tru că textul e excelent, iar distribuția, la fel. Mi-ar plăcea să aibă și el aceeași "viață" ca "Desculț în parc", pe care l-am jucat 20 de ani! Prin comparație, "Jake" e încă boboc. (râde) Iar la Teatrul de Co­medie, continui să joc "Puricele/La Pulce", de Georges Feydeau, unde fac un dublu rol. E un alt spectacol foarte cerut și pe care, tot așa, în limita tim­pului, îl jucăm și în țară. Ceea ce mie îmi face foarte bine, în sensul că simt nevoia să împart bucu­ria acestor spectacole cu cât mai mulți oameni. Gân­dește-te că sala mare de la Teatrul Me­tropolis are 150 de locuri, iar dacă joc "Jake" de patru ori pe lună, ori două­sprezece luni... fă și tu un calcul! Și cam la fel stau lu­cru­rile și în cazul spectacolului "La Pulce", Teatrul de Comedie având 300 de locuri. De-asta zic că mă simt privilegiat să pot mer­ge cât mai mult în țară cu aceste spectacole și să le îm­părtășesc cu cât mai mulți oameni. E im­portant pentru mine.

"O să fie multă însuflețire la concertele de Crăciun"

- Luna decembrie a sosit și urmează mult aș­teptatele tale concerte de Crăciun. Care este programul lor?

- În București, la Sala Pala­tu­lui, plă­nui­serăm inițial trei con­cer­te, pe 14, 15 și 16 de­cembrie, dar datorită cererii, am mai adăugat unul, pe 13 decem­brie, iar pe 19 decembrie, du­cem concertul de Crăciun și la Cluj, la Sala Poli­valentă, pentru al treilea an con­se­cutiv.

- Ce ai pregătit pentru anul aces­ta?

- Va fi, în primul rând, întâl­nirea cu publicul nostru. Plus invi­tații-surpriză, despre care, evident, nu pot să-ți spun prea multe, c-aș strica sur­priza. O să fie multă bucurie, o să cân­tăm cântece pe care le-am lansat în con­certele de Cră­ciun de-a lungul ani­lor, o să fie in­vi­tați din generații dife­rite, unii total ne­aș­tep­tați și, peste toa­te, o să fie acea stare uni­că, pe care n-o regăsim decât în con­cer­tele de Cră­­ciun, acea energie ca într-o ma­­re fa­mi­lie reunită în apro­pie­rea Cră­ciu­nului! E ceva incredibil! Și hai să-ți mai dau un indiciu: Sala Palatului e a do­ua mea casă. Ei, anul acesta, Sala Palatului va fi "pro­babil" trans­­formată într-o casă! Gata! Altele nu-ți mai zic! (râde)

"Miezul tradiției e bucuria de a fi împreună"

- Încet, încet, concertele tale s-au încrustat în marea sărbătoare a Crăciunului, devenind, și ele, tradiție. Un sentiment de "durată" reconfortant. Nu ți se pare tradiția depășită, înapoiată?

- Cred că această grabă permanentă pe care o trăim, acest ritm de viață, mereu contracronometru, ne fac pe mulți dintre noi să uităm niște lucruri esen­țiale. Tradiția nu înseamnă, de pildă, ca toată lu­mea să se așeze la masă, ca în 1900, când capul fa­miliei spu­nea o rugăciune și ceilalți stăteau cu frun­țile plecate. Poți să procedezi și acum așa, dar numai dacă simți. Dacă nu simți, nu e obligatoriu. În schimb, ceea ce tre­buie păstrat e mie­zul aces­tei tradiții: bucu­ria de a fi îm­preună, res­pectul re­ci­proc, bucuria de a îm­părtăși lucruri. Avem senzația că facem asta prin Instagram sau Facebook, prin rețelele de socializare. E doar o senzație, realist vorbind! Crăciunul e cea mai fru­moasă sărbătoare creș­tină, al cărei rost chiar acesta e: să ne reamin­tească valoarea familiei și să ne unească pe unii cu ceilalți. Dar e foarte important să realizezi asta tu însuți, altfel te uiți în luna de­cem­brie la reclamele făcute de niște agenții de publi­citate, care te învață cât de importante sunt familia și tradițiile, doar că acolo e vorba doar de marketing, pentru vânzarea produselor.

"De la «amant» la «Trabant»"

- Majoritatea oamenilor au ajuns să săr­bă­torească Crăciunul comercial, fără "tai­na" care îl face cea mai frumoasă sărbă­toare din an. Cum îți explici desprinderea de trăirea spiritua­lă, de "Cră­ciunul datinilor", zidit în copilăria fiecăruia dintre noi?

- Eu, unul, ca să nu vorbesc despre alții, știu că în niciun an, până acum, nu am lipsit de-acasă în sea­ra de Ajun. Pentru că vreau să fiu cu familia mea. Nu mă duc nicăieri, indiferent cine m-ar che­ma și de ce. O zi pe an, măcar, să fiu și eu cu ai mei, de di­­mi­neață până seara! Asta, într-o me­serie în care, cre­de-mă, pentru Crăciun, solici­tă­rile curg pe bandă ru­lantă, și mai ales la mine! Le refuz însă pe toate, pen­tru că numai așa pot să păstrez miezul ăla de uni­ta­te a familiei, despre care am vorbit. Ce face X și ce face Y nu contea­ză. X și Y trebuie să se uite la ei în casă și să vadă dacă simt bucuria asta, de a sta în sâ­­nul familiei. Nu e vorba că judec pe cineva, dar aud adesea dialoguri de genul următor, purtate de ti­neri: "Ce faci de Crăciun?" "A, păi, mă duc la club!" Pen­tru mulți, sărbătoarea Crăciunului e doar un mo­tiv de distracție. E trist! Iar asta vine dintr-o lipsă de edu­­cație, poate dintr-o lipsă de atenție a părinților față de copiii lor, din necultivarea acestei tradiții, ca­re, din­colo de religiozitate, e un lucru extrem de fru­mos, de omenesc. Acum, tableta și telefonul sunt in­dis­pensabile pentru mulți dintre noi, dar mai ales pen­tru cei foarte tineri. Pentru unii, ele au devenit chiar un drog: sunt convins că dacă s-ar da o lege prin care aparatele astea ne-ar fi confiscate, mulți ar intra în sevraj. Informațiile care vin din mediul on-line sunt extrem de rapide și de necesare, dar, de multe ori, sunt laconice și superficiale. Tradiții­le, în esența lor, se uită din cauza lipsei de infor­mare reală și a lip­sei de căutare reală. E ca în jocul ăla din copilăria noas­tră: telefonul fără fir. Unul spu­ne "amant", ur­mă­torul îi șoptește la ureche ce­lui­lalt "galant" și, pâ­nă la urmă, de la "amant" ajun­gem la "Trabant". Înțelegi? Se pierde sensul inițial al cuvântului.

"Viața e scurtă și merită să fie trăită frumos"

- Ștefane, și cum arată Cră­ciu­nul tău?

- Sincer, fac tot ce ține de mine ca pe 24 de­cem­brie să fiu acasă. Că - uite! - pe 23, până la ora 1:00 noaptea, o să fiu în direct, la tele­vizor, că așa e programul: e finala "X Factor". Au fost și ani în care, între 23 și 24 de­cembrie n-am dor­­mit deloc: am venit acasă pe la 6-7 di­mi­nea­ța, di­­rect de la montajul TV al concertului de Cră­ciun. Și-am trecut la treabă, la împodobit bra­du'. Uneori, probabil, nu împodobeam chiar bra­du', dar, la obo­seala aia, cine știe pe cine îm­po­­dobeam! (râde). În unii ani, nici nu am apu­cat să-l împodobesc cu totul - dar, sigur, mă­car un glob tot am pus și eu acolo. Și uite-așa mă simt acasă! Ziua asta, de 24 decem­brie, e sfân­tă: am pierdut și avioane și pe 24 tot am ajuns acasă! Sigur, ai putea să spui: "Mă, da' de­geaba ești acasă, dacă ești zombi!" Ei, nu-i așa! Când îi văd pe toți ai mei că sunt la masă sau așa, prin casă, când ne adunăm cu toții la un loc, e... ceva mai presus de oboseală și de hăi­tuială și de griji, e ceva care "mă face bine" ca prin farmec. Știi, pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că mo­men­­tele astea sunt din ce în ce mai valoroase.

- Să presupunem că suntem în seara de 24 decembrie, la tine acasă, alături de familia ta, și cititorii "Formulei AS" vin la colindat. Ce le spui?

- Crăciun fericit! Să fie sănătoși, să se bucu­re de ai lor, să se bucure de viață și să nu uite să fie liberi aici - și arăt cu degetul la tâmplă - și aici - și arăt cu degetul la inimă! Să trăiască așa cum vor și cu cine vor! Viața e scurtă și merită să fie trăită frumos!