ATLETUL CENTENARULUI - ION MĂRGINEANU

Dumitru Badita
- Pe jos, din Basarabia în Ardeal -

Pentru a sărbători o sută de ani de la Ma­rea Unire, la Alba Iulia, orașul în care a fost sem­nat actul unionist și unde au fost încoro­nați regele Ferdinand și regina Maria ca monarhi ai României Mari, zeci de mii de români s-au strâns, anul acesta, la 1 decembrie, din toate colțu­rile țării. Unii s-au străduit să parcurgă dis­tanțele lungi, de sute de kilometri, fie în căruțe, fie în șaua calului, întocmai ca înaintașii lor, cu un veac în urmă. Zurgălăii atârnați de harnașament au clin­chetit vesel pe șosele, în timp ce vizitiii și călăreții și-au îndemnat caii cu vorbe neaoșe din Mara­mureș sau Covasna. Din­tre toți cei sosiți la Alba Iulia, altfel decât așezați comod pe scaunul autotu­rismului sau al autocarului (să recunoaștem că pro­gresul tehnic ne-a unit și mai mult!), superlativul abso­lut îl deține un profesor pen­sionar din Basa­rabia. În vârstă de 77 de ani, Ion Mărgi­neanu a mers pe jos peste 500 de km, din orașul Bălți până la Alba Iulia, pentru a participa la fes­ti­vitățile orga­nizate cu ocazia Centenarului! Trecând prin satele românești, el nu a uitat o clipă că, în urmă cu un secol, basarabenii și bucovinenii, ală­­­turi de tran­silvăneni, s-au unit sub același steag, sperând să trăiască pentru eternitate, ca fii ai ace­luiași popor.

Cetatea primenită

Am pornit și eu spre Alba Iulia, dintr-o autogară bucureșteană aglomerată, pasager al unui microbuz condus de un șofer cu vorbă domoală, ardelenească. Pe Dealul Negru, celebrul deal dintre Pitești și Râm­­nicu Vâlcea, am circulat în lungi coloane, care abia se târau pe serpentine. Când am ieșit din Defileul Oltului, soarele în asfințit aurea colinele transilvane. Era deja noapte, când am urcat scările spre crenelurile cetății din Alba Iulia. Autoritățile locale au transformat cetatea construită cândva de habsburgi într-un obiectiv turistic de toată frumuse­țea: ziduri renovate, unele scoase la lumină prin decopertare, pavaje noi, sistem de iluminat public, statui din bronz etc. Lucrările au fost finan­țate din fonduri europene. În semn de recunoștință, edilii au arborat pe stâlpii bulevardelor steagul Uniunii Eu­ro­pene, alături de tricolorul românesc. În seara dinain­tea zilei aniversare, lumea se plimbă prin tot centrul vechi al orașului, mulți își fac poze, fil­mează, privesc noul monument din marmură albă, operă a sculptorului Mihai Buculei. Într-un sfert de oră, sunt într-un taxi, ca să ajung la 20 de km nord de Alba Iulia, la o pensiune cu meniuri și deco­ruri tradiționale. Aici e cazat și "atletul Centena­rului", cum îmi place să-i spun lui Ion Mărgi­nea­nu, bătrânul basarabean ce urmează să so­seas­că din oraș, unde a dat un interviu la o tele­viziune locală. Apare îmbrăcat cu sacou, că­mașă, cravată, pantaloni de stofă călcați la dun­gă. Îl privesc nedumerit. Aflu că în astfel de haine, nu în costum de sportiv, a parcurs cei peste 500 de km, străduindu-se să onoreze și prin ținută, marele eveniment către care se în­drepta.

Muzica destinului

Pe 1 noiembrie, de dimineață, basarabea­nul Ion Mărgineanu pleacă pe jos, din centrul orașului Bălți, spre Alba Iulia. S-au strâns rude, prieteni, foști elevi. Îl conduc cu toții până la periferie. De aici pleacă de unul singur. Seara se oprește în satul Mărăndeni. Bate la poarta casei unei foste eleve, care îl primește cu drag. A doua zi, pleacă mai de­parte, până în orașul Fălești, unde înnoptează tot la un fost elev.
Dascăl prețuit și iubit, purtător vrednic de sen­timente naționale, Ion Măr­gi­neanu s-a născut în 26 octom­brie 1941, în satul Funduri Vechi. Armata română, aliată cu armata germană, era în Ba­sarabia, dar în 1944 va fi respin­să de armata sovietică, iar provincia româ­nească va fi transformată în republică so­vie­tică. S-a făcut pace, dar după război, o cumplită foa­mete a lovit populația civilă, iar țăranii moldoveni înstăriți au fost deportați în Siberia. Cei rămași acasă, încet-încet, se obiș­nuiau cu noua orânduire. Io­nel crescu­se cât să poată munci la colhoz. "Îmi plăcea să lucrez acolo. Erau și fete multe din sat, nu era chiar rău. Tata m-a îndemnat să merg la Bălți, să dau examen la Institut, dar eu i-am răspuns că nu vreau, că mie îmi place viața la colhoz. Până la urmă, m-a con­vins cu o bătaie zdravănă. Am dat examen și am picat. Am fost opt candidați pentru un loc. Mi-a fost tea­mă să mă întorc acasă. Vreo două luni, am mers la cursuri, deși ofi­cial nu eram stu­dent. Noro­cul meu a fost că doi stu­denți din Bucovina nu s-au mai prezentat la școa­lă și locurile lor au ră­mas libere. M-am rugat de con­ducerea Insti­tu­tului să facă ceva pentru mine. De­ca­nul, om bun, a emis un ordin prin care am fost pri­mit pe unul dintre locurile neocu­pate. Abia după aia m-am întors la părinți și le-am spus că voi fi pro­fe­sor", își amin­tește Ion Măr­gi­neanu întâm­plă­rile ado­lescenței, în timp ce soar­be o înghițitură de țuică ardele­neas­că, plină de arome și jar.

Primire de frați

Pe 5 noiem­brie, cu o bască neagră pe cap, ținând în mâna dreaptă un toiag și în spate un ruc­sac, Ion Măr­gi­neanu ajunge în vama Sculeni. După îndepli­nirea formalităților, băr­batul în vârstă de 77 de ani trece Prutul și calcă pe teritoriul României. La Iași, aflând din presă că basarabeanul e în orașul lor, câțiva locuitori îl așteaptă la statuia lui Mihai Vitea­zu și îi oferă flori. Reporterii îl intervievează și, în scurt timp, toată țara, ba chiar și românii plecați în străinătate, află de planul ambițios al profesorului basarabean. Preoții îl primesc în biserică și-l bine­cuvântează, sătenii îl întâmpină cu pâine și sare, camionagiii îl claxonează, în semn de admirație și respect. În anii de studenție, la Institutul din orașul Bălți, Ion a trimis o scrisoare revistei "Flacăra" din București. Era o perioadă permisivă cultural în ce privește relațiile dintre românii din dreapta și cei din stânga Prutului. Venise la putere Nichita Hrus­ciov, care a dus o politică de destalinizare, și un vânticel cald, de primăvară, pornise să sufle peste iarna stalinistă. Scrisoarea tânărului Ion Mărgi­neanu a produs efec­tul așteptat. Studenții români i-au trimis 1200 de ilustrate, cu vederi din diferite locuri din țară. Le păstrează și azi. Tot în anii aceia, au ajuns în Ba­sarabia cărți în limba română. Aflu că volumele acelea au stat mereu pe raftul întâi al familiei Măr­gineanu, iar copiii din sat veneau să le împrumute, ca de la o bibliotecă publică. Apoi, la putere a urcat Brejnev și punțile s-au rupt iar. A ur­mat o politică de rusificare sistematică, în învăță­mânt, adminis­trație și cultură. Ilustratele cu peisaje și orașe ro­mânești au rămas, însă, acolo, în casă, ca niște fe­restre deschise către țara cea mult iubită, din sufletul lui Ion.

"Sunt fericit de ceea ce fac"

Pe 7 noiembrie, profesorul Mărgineanu ajunge la Războieni, județul Iași. Fiica lui, Violeta, i-a creat pe facebook, încă de la începutul călătoriei, o pagi­nă numită "Ion Mărgineanu și Unirea", unde îi sunt publicate fragmente din jurnal, fotografii și fil­mulețe și unde pri­mește mesaje. Seara, profesorul notează în jurnal: "Dragi prie­teni, compatrioți, cu­noscuți și necunos­cuți. Mă bucur ne­spus de mult pentru faptul că sunteți cu mine, alături de mine, când eu, asumân­du-mi angajamentul să străbat pe jos dis­tanța Bălți - Alba Iulia, de 500 km, sunt în realizarea acestei aventuri. Credeți-mă, sunt mul­țumit, chiar fericit de ceea ce fac. (...) Simt cum îmi obosesc picioarele, dar vă asigur că me­sajele pe care le pri­mesc de la dumnea­voastră mă întăresc și mă încurajează să-mi continuu calea până la sfârșit. Tind să rea­lizez această faptă în numele dragostei de țară, de mamă, de adevăr curat, nepo­li­tizat. Sunt mândru de toți cei care își amin­tesc de mine și îmi scriu cuvinte de încurajare. Ceea ce fac eu nu poartă interese egoiste sau materialiste, ci este un ideal de a promova sfântul adevăr până la realiza­rea lui. Basarabia și România sunt una. Le sunt recunoscător celor care mă înțeleg și celor care vor să mă înțeleagă. Vă sărut pe toți cu dra­goste, Ion Mărgineanu".
Era în aprilie 1989. Anul marilor schimbări în partea aceasta de lume. URSS era con­dusă de Mi­hail Gorbaciov, care a inițiat cunoscuta sa politică de dezgheț social și economic, numită "Peres­troika". Vântul libertății sufla și prin republi­cile sovietice. Popoarele din imperiul comunist erau tot mai animate de un spirit naționalist, dorind să ob­țină independența față de Kremlin. Ion Mărgi­neanu rămăsese același profesor de țară, care preda ele­vilor muzica și limba franceză, iar dacă devenise între timp membru de partid, noul statut nu-l pro­pulsase mai departe, la vreo școală din Chișinău. So­ția lui, Cleopatra Mărginea­nu, înce­puse să acti­veze, însă, în cercuri naționaliste. Într-o neagră zi, soții Măr­gineanu au primit o veste cumplită: Virgil, băiatul lor, a murit într-un accident de mașină. Avea 18 ani. Profe­sorul e convins însă că fiul lor a fost omorât de agenți se­creți, pentru a înfrânge elanul naționalist al mamei. Ochii i se umezesc. "Ca să dea în soția mea, l-au ucis pe Virgil. Nu a fost ni­meni con­damnat. Am ajuns și la procurorul gene­ral. A înăl­țat din umeri, a nepu­tință". Nu-mi vine parcă să cred. Evo­carea acestui mo­ment tragic din viața fa­miliei Măr­gi­­neanu frânge po­vestea care a curs, până acum, liniștit. Tac, în timp ce îl pri­vesc pe bătrân, tot mai obosit, la ca­pătul zilei, la capă­tul unei călă­torii făcute pe jos, din sat în sat, din oraș în oraș, cale de 500 de km. Tace și el, cu gândurile fu­gindu-i preț de câteva clipe, poate pentru a-l întâlni pe fiul mort într-un accident dubios, în aprilie 1989. Un an mai târziu, în 1990, când au fost orga­nizate alegeri poli­tice, profe­sorul, în­demnat de locuitorii satelor care-l cu­noș­teau bine de zeci de ani, a candidat din partea Frontului Plugarilor și l-a în­vins pe candida­tul comunist, obți­nând 78% din vo­turi. Ion Mărgi­neanu a fost ales deputat în par­la­mentul democra­tic al Republicii Mol­do­va. A fost secretarul Co­misiei de Politică Ex­ternă: "Oamenii îmi spun și acum domnule deputat. După mai bine de două­zeci de ani". A semnat, în 27 august 1991, alături de colegii săi, 278 de parla­men­tari, Declarația de Inde­pen­dență a Repu­bli­cii Moldova, actul fon­dator al țării în era post-so­vietică. Ține să con­sem­nez și alt lucru, îm­plinit din inițiativa sa: elevi din Transnistria au ajuns la înce­putul anilor '90 să studieze în școli din Ro­mânia.

Tristețea învingătorului de cursă lungă

Pe 17 noiembrie, profesorul Măr­gineanu intră în Cheile Bica­zului. Coastele munților sunt deja aco­perite cu zăpadă și peste pădu­rile de molid se des­tra­mă lent fu­ioare de ceață. A­juns celebru dato­rită presei și rețelelor de socializare, călătorul e oprit de șo­feri pentru ședințe foto. La Gheor­ghieni, vre­mea s-a înrăutățit, a început să vis­colească. Ace de gheață îi în­țea­pă obrajii, dar nici gând să-și între­ru­pă drumul. Are un singur țel: să ajun­gă, la 1 decembrie, la Alba Iulia! A călcat pentru prima oară în Româ­nia cu ocazia Podului de Flori, când, în pre­mieră după cel de-al Doilea Răz­boi Mondial, românii nu au mai avut nevoie de pașaport și viză ca să treacă Prutul. Apoi, în 1993, când România a aniversat la Alba Iulia 75 de ani de la Marea Unire, profesorul, pe atunci deputat basarabean, a parti­cipat în mod ofi­cial la festivități: "M-am gân­dit încă de atunci că dacă Dumnezeu mă va ajuta să mai trăiesc și să apuc Centenarul, voi veni pe jos până aici. Uite că Dumnezeu m-a ținut în viață, iar eu mi-am respec­tat promisiunea". Acum zece ani, și-a pierdut soția. A fost, după moar­tea băiatului, a doua tragedie din viața lui. Ca să-și mai îm­blân­zească suferința, s-a mutat din nou la țară, după ce trăise și activase o vreme la Chiși­nău, ca profesor universitar. Aceas­tă lungă călă­torie, de sute de km, făcută pe jos, uneori prin ploaie și ninsoare, e un fel de leac al sufe­rințelor lui sufle­tești. Întâlnirea cu frații români a fost dătătoare de viață. A văzut locuri care l-au fas­­cinat și a întâlnit oameni care l-au primit, în sens propriu, cu brațele deschise. A dor­mit în case paro­hiale, în pensiuni turistice, în case par­ticulare, ale unor oa­meni ospitalieri, care i-au pus pe masă toa­te bunătățile. Pri­e­tenii de pe face­book l-au încu­rajat să meargă mai de­par­te. Re­porte­rii l-au aștep­tat în fie­care județ, și seara, la jur­nal, publicul a aflat cum a fost ziua lui Ion Măr­­gineanu, ba­sa­ra­beanul în vârstă de 77 de ani, pornit pe jos din Bălți până la Alba Iulia, cale de 500 de km, ca să participe la fes­tivitățile organizate cu oca­zia Cen­tenaru­lui. Pe 23 noiembrie, la Târnă­veni, călăto­rul e primit de preotul greco-catolic Ste­lian Barbu. Acesta îi vor­bește despre cardi­nalul Iuliu Hossu, care a citit la 1 decem­brie 1918 pro­cla­mația de uni­re a Tran­sil­va­niei cu Regatul Româ­niei. În 29 no­iem­brie, la ora 13:00, profesorul ajun­ge, în sfârșit, la Alba Iulia, rupt de oboseală, dar fericit. Surpriza e însă amară: la intrarea în Cetate nu-l așteaptă niciun oficial. Niciun edil, niciun func­ționar din ad­ministrația ora­șului, niciun parla­mentar nu-i spune la intrarea în oraș: "Bine ați venit!".

"Să fim uniți toți românii"

Poate unii dintre cititorii revistei se întreabă da­că nu cumva profesorul a mai păcălit traseul, par­cur­gând cu mașina distanțele mai anevoioase. Eu, mai sceptic din fire, chiar îl întreb acest lucru, iar profesorul îmi explică: "Dacă am mai avut vreo 5-6 km de mers pe jos până la următorul sat sau oraș și deja era seară și eu obosit, am fost luat cu ma­și­na și dus înapoi, am dormit acolo, apoi am fost adus a doua zi în punctul respectiv și de acolo mi-am continuat traseul, pe picioarele mele". Insist: "Ați acoperit toți acești 500 de km cu tălpile dvs.?" "Toți", îmi răspunde. "Mă iertați că vă întreb așa de direct, dar oare sacrificiul dvs. a meritat? Ce-ați vrut, de fapt, să transmiteți prin încercarea asta, atât de grea?". Mă privește uimit. "Ce-am vrut să trans­mit? Adevărul pe care mulți l-au uitat sau sunt pe cale să-l uite: Basara­bia și Ro­mânia sunt una! Ele trebuie să se unească ne­greșit. Să fim uniți toți ro­mânii, «de la Nistru pâ­nă la Tisa», cum a spus Emi­nescu, și să fim feri­ciți într-o țară a noastră. Simt o mare dra­goste față de patrie, față de poporul român. Am o dragoste apar­te față de România. Am venit la Alba Iulia să spun românilor că și noi, basarabenii, vrem să fim din nou uniți cu Țara-Mamă. Aș mai parcurge o dată pe jos acești 500 de km, dacă românii care trăiesc de o parte și de alta a Prutului s-ar uni. Ăsta e visul cel mare. Să fim la un loc, în hotarele unei singure țări."