Un țăran făcător de minuni - "Moșu"

Cristian Curte
- Ne-am învățat să căutăm minunile la capătul lumii, învăluite în mistere, deși, adesea, ele se află foarte aproape de noi. În familie, la rude, la prieteni... Drumul spre povestea pe care v-o spun mi-a fost deschis de teologul și scriitorul MIHAIL NEAMȚU, în familia căruia, în urmă cu un secol, a existat un "sfânt": MOȘU, un țăran simplu, dar cu o credință așa de puternică, încât l-a văzut, aievea, pe Dumnezeu -

Un om simplu, cu sufletul cât pita

Călăuză prin viața lui de roman mi-a fost însă Gheorghe Neamțu (tatăl lui Mihail Neamțu), stră­ne­­potul lui Moșu, care a stat pe lângă el până la 14 ani. Când l-am întrebat pentru prima dată des­pre minunile străbunicului său, a început să plân­gă. "Moș Ilie a fost pentru mine ca o icoană. Cu el am crescut, de copil mic. Un om simplu, cu su­fletul cât pita, cum se zice la noi, în Ardeal. A su­ferit toată viața, a avut multe necazuri și a fost un neînțeles. Cred că de înțeles l-am înțeles doar noi, copiii, și frații lui din Oastea Domnului, împreună cu care se ruga. Până s-o întors cu totul către Dum­nezeu, în urma unei mari minuni. S-a născut în 1885 și a trăit toată viața în satul Târnova, din județul Arad. În Primul Război Mondial s-a înro­lat ca voluntar și a luptat în regimentul Horea, pen­tru «dezrobirea Ardealului». Așa zicea de fie­care dată. Nu zicea «pentru Unire», ci pentru «dez­robirea Ardealului». Cu gândul ăsta a luptat, dar nu numai el, ca el au fost mulți, o generație în­treagă, generația care a făcut România Mare".

- Ați pomenit de o minune care i-a schimbat viața. Ce s-a întâmplat, de fapt?

- Moșu s-a îmbolnăvit grav, de a trebuit să îi taie piciorul ca să nu moară. Dar nu a vrut să audă de amputare și s-o pus pe rugăciune, iar Dum­ne­zeu l-a vindecat printr-un miracol. Minunea a descris-o apoi într-un jurnal, pe care l-a ținut până spre moarte. Această vindecare i-a schimbat viața. El era credincios și înainte, dar după aceea avea o dragoste, aș spune, doar pentru Dumnezeu. Umbla desculț prin sate și se ruga pe la casele oamenilor bolnavi, iar tata îl certa că e desculț și râd oamenii de el, dar lui puțin îi păsa ce crede lumea. Desigur, nu se ruga doar el. Creștinii din Oastea Domnului obișnuiau să se adune la căpătâiul câte unui bolnav și să se roage împreună cu el. Îmi aduc aminte că, pe când eram copil, găseam prin cameră câte o carte poștală (așa se comunica pe atunci), pe care scria: «Vino, frate Ilie, că sora Lena îi pă pat, bo­leaște. Vino și te roagă pentru ea!». Și oamenii se vindecau! Dar despre toate astea, greu am scos de la el câte ceva, pentru că tare se ferea de laude. Minte nu am avut să păstrez ce spunea pe de rost. Mi-au rămas doar caietele lui, două la număr, un fel de jurnal, în care Moșu și-a notat tot drumul său către Dumnezeu. Le-am găsit într-un fioc (ser­tar) vechi, și acum vi le încredințez spre lectură.

"M-am pus în post și rugăciune, din toată inima, către Domnul"

"Însemnare. Luna august, anul 1931. Am avut o durere în piciorul stâng și m-am dus la Cuța lui Simion se-mi facă leacuri. Am probat cu felurite doctorii, numa la medic n-am fost, și durerile erau tot mai grele, mi se părea că eșa foc din picior, ear piciorul se umfla și eșea câte o beșicuță mică, apoi se spărgea beșicuța și eșea din ea venin galben subțire. Me rugam Domnului și postiam, căci am ajuns de nu mai puteam nici mân­ca de durere. Dar durerea tot mai rău s-a fă­cut, după ce a trecut Nașterea Domnului. Prin Ia­nuar, am ajuns de zece nopți n-am mai putut dormi și în tótă noaptea trebuia femeia mea se me lege cu zăpadă la picior, iar când se topea neaua, se me deslege și se pună altă neauă. Și nu mai aveam stare, de durerile ce am avut am fost gata să mor.
A venit într-o zi la mine fratele meu, Nica, și m-a dus la Arad, la medicul Capdebou, de mi-au făcut vizită. Și mi-a zis medicul că aiasta este o bólă fórte periculósă, care nu se póte vindeca nici de un doctor. Doctor nu este pe pământ se me pótă vindeca! Numai așé se póte vindeca, dacă îmi taie picioru din genunchi. O zis se me aleg: or se me taie piciorul, or voi muri în cele mai grele chi­nuri. Eu am zis căci, totuș, să-mi dea ceva me­di­cină, el însă răs­punde: «Pot să-ți dau, dar aceasta nu-ți va ajuta la nimica, și nici un doc­tor, fără nu­mai singur Dum­nezeu. Dumnezeu póte da vinde­ca­re, da doctoru nu!», așe mi-o zâs. Iar când mi-o pome­nit de Dum­nezeu, a­tunci mi se păru că intră un cuțit la mine în inimă. Am venit acasă, căci eram într-o zi de vineri sea­ra. Am pus lea­curi sâmbătă și Duminecă și luni nu mai pu­team de durere și lea­curile nu pu­tea nicio clipă să-mi ușureze durerea. Apoi marți am țâpat tóte docto­riile și legăturile de la picior și m-am pus în post și rugăciune, din tótă inima, cătră Domnul Dum­ne­zeu. Că numai El póte da vindecare și scăpare de la mórte. L-am rugat să mă ajute și m-am făgă­duit că voi asculta cuvântul Lui și tot ce se cere de la mine voi face cu bucurie și oriunde voi fi tri­mis voi merge, la orice lucrare în numele Lui. M-am făgăduit că voi fi întru totul cu Domnul. După terminarea acestei făgăduințe și după ce mi-am făcut rugăciunea de seară, m-am culcat și am adormit ca mort, nemaiputând dormi până atunci atâta vreme. Și nu m-am putut trezi până miercuri dimineața la orele 10. Soția mi-a venit la mine și-mi grăiește: «Te-ai sculat?». «Da», zic. «Vai», zice, «bine că ai dormit și ne-am putut odihni și noi». Și-mi zice: «Nu te mai doare picio­rul?» «Nu!», i-am răspuns eu. «Apoi să-ți pun să prânzești», și-mi puse să mănânc fasole și, mân­când, i-am spus să-mi caute opincile să merg. Ea se sfădește cu mine zicându-mi să las să se obici­nu­iască piciorul și să nu mă încălțăsc ca să ies afară. Eu m-am încălțat și am eșit afară și am rânit la vite și am tăiat lemne nemaiavând nicio durere, măcar că era cam frig și neauă. Piciorul nu mai m-a durut nicicum și nu mă mai doare nici astăzi".

Caietul cu minuni

Jurnalul cu mi­nuni al lui Moșu este un caiet simplu, dic­tando, de felul celor pe care, în clasele primare, ne scriam te­mele la limba ro­mână. E vechi, nu mai are coperte, au rămas doar paginile cu colțurile răsfrânte. Scrisul este înclinat cuminte, spre dreap­ta. Din când în când, cerneala se diluează, iar literele se înce­țo­șează. Moșu scria fru­mos, cu o cali­gra­fie de copil cuminte și un stil simplu, di­rect, țărănesc. De mul­te ori, un mare mi­racol, care a iz­vo­rât dintr-o adâncă zba­tere a rugăciunii și a credinței sale, este închis într-o sin­gură frază - "Însem­nare. Sfânta Marie, 1952. În ziua de Sfânta Marie, s-a vindecat o fetiță de cinci ani, de la Caransebeș." Sau - "Însem­na­re, 14 septembrie 1952. În ziua de Înălțarea Sfintei Cruci, am făcut rugăciune pentru fratele George Gârboveanu din Zarand și l-a vindecat Domnul, întru acea clipă." "Acea clipă" e mare cât o viață, dar la Moș Ilie se simte tot timpul sfiala de a spune cum se ruga, de a se așeza pe el în față. Arareori, când e vorba de o soră din Oastea Domnului, foar­te apropiată, cutează să îi prevestească ce se va întâmpla cu ea: "Însemnare 29 iunie 1953. Am făcut rugăciune pentru sora Lena de la Cheri. Am fost la ea acasă, că era grav bolnavă de tifus în cap. Dacă m-am sculat de la rugăciune, mă uitai la cias - era două ore fără un sfert. Apoi i-am zis: «Soră Lenă, crezi în Dom­nul că El lucrează?». «Cred!». «Dacă crezi, mâi­ne, la aciastă oră. nu-i mai avea nicio durere». Și în ziua ur­mătoare, după ma­să, s-a trezit că a venit ca un vânt și i-a luat toată durerea ei. Și s-au uitat la cias și au fost fix cât i-am spus când am plecat de la dânsa eri". Alteori, Moșu do­rește să se ascundă, pur și simplu, în spatele adu­nării fraților, pe seama că­reia pune miracolul - "În­sem­nare. Pri­ma duminică după Rusalii, 1952. A venit Floa­rea lu Gheor­ghița lu Sfârlea, cu fata ei, la noi, la adunare. Fata era șchioa­pă, avea atât de gra­vă durere, că nici în cârjă nu pu­tea um­bla, dar mila Dom­nului a fost mai mare ca du­rerea ei. Am fă­cut rugă­ciuni pen­tru ia și a vinde­cat-o". Moș Ilie iese din zgâr­ce­nia cu care își po­me­neș­te mira­co­­lele doar atunci când e vorba de o mi­nune care im­plică toată aduna­rea. Abia a­tunci inima sa se des­chide spre jur­nal - "Însemnare, 20 mai anul 1941. Am rugat pe frați se ne punem în stăru­ință către Dumne­zeu și Domnul, se ne dea ploie ca să putem ara de cucuruz, căci nime n-o putut ara și semăna, de tare ce era pă­mântul. Pământul era dubit ca focul și crăpat, de puteai băga mâna în crăpătură. Și m-au ascultat 22 de frați și surori și în ziua de 20 mai era zi de duminică și ne-am rugat și ne-am supus Domnului laolaltă. Am început rugăciunea la orele două după amiază și am ținut-o până la orele patru, când am încheiat-o, și am auzit, afară, tunând. Iute am tulit-o cătră casă, că s-a ridicat un nor de la vârful muntelui Hodiș. Trei frați mai bătrâni n-am putut fugi mai iute și ne-am băgat la frate-meu. Până am ajuns de la stradă la târnaț, apa nu mai încăpea pe sub portă, așa venea pe uliță. Și a ploat numai în hotarele noastre, în rest niciun strop. Și toată lumea a putut ara și semăna și am avut cea mai bună recoltă de cucuruz de când s-a văzut vreodată și am avut recoltă bună în tote ce­realele, cum n-au fost nicăiri în regiunea Ara­dului".

Fulgerul de lumină

Am lăsat la urmă o "însemnare", cum le spunea Moșu, care redă fidel întâlnirea lui cu Dumnezeu. Astfel de vedenii, spun marii părinți ai bisericii, se arată doar sfinților ajunși pe cea mai înaltă treap­tă a desăvârșirii. Doar ei au sufletul atât de cu­rățit prin rugăciune, încât se pot urca cu el până în adâncul de iubire al Sfintei Treimi.
"Însemnare, anul 1942. Luni după Rusale, noap­te, între orele 12 și 1, am plecat de acasă la gi­nerele meu, George. Când am închis ușa, înainte se ies în uliță, eram cam întristat și am gândit așa: «Doamne, tu atâtea arătări ai arătat de Rusale, dar eu n-am avut niciuna. Poate m-ai părăsit pen­tru păcatele mele». Când terminai cu gândul, căzu peste mine o strălucire drept din ceri, ca un fulger, și tot amorții, nu mai putui să mișc nimic și așa s-a văzut în jurul meu ca ziua la amaz și lacrimile îmi curgeau șiroi pe obraz. Lumina a ținut cam două minute și peri, iar eu mersei la ginerele Geor­ge, dar lacrimile nu le-am putut opri, până la el acasă. Am zis, «Doamne, iartă-mă, că am greșit naintea Ta! Sunt ca Toma necredin­ciosu!»".

"M-am rugat Domnului se me treacă de aici"

Când au venit anii roșii, Oas­tea Domnului a fost in­ter­zisă. În biserica ortodoxă "fra­ții ostași" erau prea fier­binți, prea activi, prea mi­sio­nari, pentru a putea fi îngă­duiți de regim. Așa că re­gi­mul i-a de­ci­mat. Pentru Mo­șu, obiș­nuit să alerge prin sa­te ori de câte ori un creștin bol­nav avea ne­voie de el, pri­goana a fost foar­te grea. Doi membri ai fa­miliei au fost ares­tați, unul dintre ei nu s-a mai întors nicio­dată din tem­nițele co­mu­niste. Însă firea sa dârză, de luptător, nu s-a plecat. A continuat să umble desculț, prin sate, și să îi vin­dece pe cei săr­mani. Multe dintre tă­mă­duirile sale mi­nu­nate le-a făcut chiar în anii '50. Parcă în po­fida te­ro­rii de afară, sufle­tul său se întărea. Străne­potul său, Gheorghe Neamțu, i-a fost în preaj­mă chiar în anii de dina­inte de tre­cerea la Domnul. Era în pragul adoles­cenței, pă­rinții plecau la lucru, iar el ră­mânea cu Moșu să cu­rețe cucuruz. Încet, bătrânul blând și iu­bitor de Dumnezeu i-a pătruns în suflet. "De câte ori mer­geam în anii aceia la el, cu mân­ca­re, îl găseam în genunchi. Adesea l-am aflat chiar plân­gând la rugăciune. A trăit o viață de mâ­­năs­tire, izolat în casa lui cu patru odăi și lipită pe jos cu pământ. Niciodată nu a vrut să se mute la noi, cu familia, să îl îngrijim, chiar dacă ajun­sese deja la o vârstă înaintată. Voia să aibă liniște pen­tru rugăciune. Uneori, îl găseam cântându-I lui Dum­nezeu și atunci mă ruga să cântăm îm­preună. Cred că am fost printre puținii care l-au înțeles".
Din ultimele însemnări ale jurnalului răzbate o durere adâncă, de moarte. Vifornița comunistă îi zăgăzuiește lucrarea, iar Moșul ar vrea să plece spre lumina din ceruri - "Însemnare, 20 mai 1955. Am fost în stăruință și m-am rugat Domnului se me treacă de aici, căci de toți suntem prigoniți și nu mai avem drept nici se ne rugăm în adunare căci suntem urmăriți. Domnul, noaptea în vis mi-a dat respuns, căci peste 83 de zile vom fi li­beri...". Zece ani mai târziu, în 1965, Domnul avea să îl ia la el. Moșu a murit așa cum a trăit, cu rugăciunea pe buze.




"A fost un om excepțional. Un om care a avut cunoașterea directă a lui Dumnezeu"

Mihail Neamțu, cunoscutul scriitor și teo­log ortodox (i-ați întâlnit de multe ori numele în "Formula AS"), fiul domnului Gheorghe Neamțu și stră-străne­potul lui Ilie Neamțu, a crescut cu portretul Mo­șului, aflat la loc de cin­ste în casa bunicilor, și crede că ceea ce este acum i se datorează și stră-străbunicului său, căruia i-a închinat o par­te din volumul Visul Ro­mâniei Mari, un volum dedicat Marii Uniri.
"Aveam în casă un portret al lui Moș Ilie în care purta o decorație dată de rege - un om înalt, frumos, cu doi ochi albaștri pătrunzători. Asta m-a marcat la acea fotografie - privirea blândă, dar pătrun­ză­toare, intensă, opusul privirii împrăștiate a omului de astăzi. Era privirea unui om care își dorea un singur lucru - pe Dumnezeu! Cei din familie îmi spuneau că era mereu zâmbitor și că umbla numai în alb, în straiul lui național, încins cu un chimir. Eu aveam cam 10 ani pe atunci, exact când ai nevoie de modele, iar ai mei mi-au vorbit despre el ca despre un erou, un re­prezentant al armatei regelui Ferdinand Între­gitorul, așa o numeau în familie. Moșu lup­tase în armata aceasta, condusă de gene­ralul Gheor­ghe Mădărăscu, trecuse cu ea Tisa și luptase cu comuniștii lui Bela Kun, pe care, îmi spuneau tot ai mei, «i-o bătut de s-or căcat pe ei!». Figura lui eroică m-a marcat. Era un om născut în 1885, un reprezentant al gene­rației de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care își păstrase limba română și credința ortodoxă cu prețul unor mari jertfe. Ei bine, omul aces­ta, care avusese o pasiune politică ardentă în prima parte a vieții, nu numai că luptase ca voluntar pe front, dar fusese și un membru activ al Par­tidului Național al lui Iuliu Maniu, acest om a suferit, la un moment dat, o schim­bare lăuntrică radicală, în urma unei tămăduiri miraculoase, primită de la Dumnezeu. După această vindecare, el începe să facă misiune în popor, alături de frații lui din Oastea Dom­nului, iar Hristos îi dă puterea de a tămădui el însuși, prin rugăciune, felurite boli. Toate acestea și le-a notat în jurnal, un document excepțional, care pe mine m-a dus cu gândul, când l-am citit, la scrierile altor doi mari sfinți ai ortodoxiei - Simeon Noul Teolog și Siluan Athonitul, ultimul chiar din generația lui Moș Ilie. Stră-străbunicul meu a fost un om excep­țional, un om care a avut cunoașterea directă a lui Dumnezeu. Astăzi, noi ne așteptăm să vedem toate darurile cu care Mântuitorul ne-a înzestrat, numai la preoți și la monahi. În rea­litate, dacă citim Patericul, vom găsi în­tâm­plări în care pustnicii din deșert vin la oameni simpli, cu familie, pentru a primi un cuvânt de folos. Și să știți că așa era și Moș Ilie. La el veneau nu pustnici, dar țărani din împrejurimi, ca să ceară sfat în multe privințe, pentru că știau că rugăciunile sale aveau putere. Și cred că tot ceea ce fac eu astăzi și ceea sunt este și rodul rugăciunilor acestui mare om. Un om din generația celor care au făcut România Mare.