Pr. VIOREL ROJA - "Tovarăși, cheile seminarului teologic sunt la tovarășul Ceaușescu. Vă rog să-i spuneți lui să-l închidă, că eu nu-l pot opri pe pruncul meu să meargă pe calea asta!"

- Parohia Ortodoxă Grădiște, Arad -

- În cartierul Grădiște din municipiul Arad se află, de doar trei ani, o biserică nouă, având hramul "Intrarea Domnului în Ierusa­lim". Cel sub grija căruia s-au desfășurat lucrările este preotul-paroh Viorel Roja, care administrează, din punct de vede­re spiri­tual și duhov­nicesc, și Centrul Medical de Permanență care funcționează în imediata apropiere a lăca­șului de cult -

Într-o fotografie aeriană, pe care am văzut-o îna­inte de a ajunge în Arad, biserica "Intra­rea Domnului în Ierusalim", din cartierul Gră­diște, își înalță semeață turlele spre cer. Cea mai înaltă clădire, într-un cartier exclusiv de case. Și, totuși, căutând-o, mai apoi, la fața locului, n-a fost atât de simplu s-o găsesc. Părea să se ascundă, să nu se lase aflată prea ușor, deși ghidul meu arădean mai fusese de nenumărate ori aici. Am ră­tăcit minu­te bune pe străzi cu nume de munți și de dealuri, spe­rând, la fiecare răscruce, că am ajuns. Dar dru­mu­rile se desfăceau, iar și iar, ca într-un labirint fără de noimă și fără de capăt. Ca și când, până la dum­ne­zeire ar mai fi câte ceva de făcut, de căutat, de găsit.
De ajuns, știam că vom ajunge, căci e zi de săr­bătoare - 21 noiembrie, Intrarea în biserică a Mai­cii Domnului. La sărbătoarea "căzută" în mij­lo­cul săptămânii, la slujbă sunt doar câteva zeci de oa­meni. Stau tăcuți, aproape pierduți în scaunele cu sculptură aleasă, din lemn masiv. Părintele Vasile Roja, preotul paroh al bisericii, e în altar, săvârșind Sfânta Liturghie. Le vorbește oamenilor, în predică, despre Sfânta Fecioară, și cuvintele se așează cu­minți în sufletul fiecăruia dintre cei prezenți. Și, când preotul își sfârșește rostirea în strană, cântăreții încep să colinde. Primul colind din an. E cald în biserica neterminată și e bine. Și, mai ales, va fi...

Biserica din grajd

E în biserică de dimineață. Sunt vreo patru ceasuri de a­tunci, dar părintele Roja e în­că plin de energie. Are câte-o vor­bă bună pentru fiecare eno­riaș, în timp ce le întipărește pe frunte parfum de mir. Abia când ultimul dintre ei a plecat spre casă, părintele are timp de interviu. Deschide o ușă, și încă una, vorbindu-mi despre biserică, despre Centrul de Permanență Medicală apar­ți­nător bisericii, despre piedici ce nu l-au întors din drum, des­pre minuni și despre Dum­nezeul cel bun al tuturor. Nu e arădean părintele Roja, ci dintr-un sat sătmărean, din apropiere de Carei. A ajuns în Arad la 16 ani. "Părinții erau oameni săraci și au lăsat satul în urmă, ca să vină să lucreze la uzina de vagoane, cea pe care-o plânge Aradul întreg", îmi spune. "În colțul străzii unde locuiam, aici, în Arad, era un grajd, pe care preotul de vrednică memorie Traian Tătaru îl trans­formase într-o capelă. Bunica și părinții fiind cre­dincioși, era obligatoriu ca duminicile noastre să fie un popas în acea capelă mică și săracă, în nasul securității arădene. Dar preotul Tătaru a reușit, în anii '65-'68, să adune acolo, cât de des se putea, 60 de copii, cu care făcea ore de religie. Nu-i păsa că ar putea păți ceva, soția îi murise și creștea singur doi prunci. Dar era preot de vocație. A se­mănat în noi dragostea de Dumnezeu și o disciplină a liturghiei care, ulterior, a rodit".
A știut încă de la 14 ani că preoția e calea pe care vrea s-o urmeze. Fusese elev eminent, și profesorii își puseseră mari speranțe în el. Au fost, însă, foarte scandalizați să afle că decizia sa e de a urma Semi­narul Teologic de la Caransebeș. Au încercat să-l înduplece să se răzgândească, dar a rămas neclintit. L-a ajutat, poate, și sprijinul părinților, care i-au respectat decizia și l-au susținut. "În sufle­tul meu de copil n-am putut să ucid acest gând de a merge spre altar, spre biserică. Școlile teologice își înce­peau cursurile la 1 octombrie, când toate școlile comuniste erau deja în bănci. La Seminar, au fost 360 candidați pe 60 de locuri, majoritatea copii din mediul rural, unde elementul religios era mai bine cultivat. Am intrat primul", își amintește părintele Viorel Roja.

- Părinții n-au în­cercat să vă împie­dice?

- Tata a fost un om de-o bunătate rară și mi-a respectat dorin­ța. Pentru originea sa sănătoasă, fiind sărac lipit pământului, a fost ales secretar de partid într-una din secțiile uzinei de va­goane. Decizia mea de a merge la seminar a fost dis­cutată într-o ședință de partid. Și-au arătat cu toții dezaprobarea pentru acest coleg al lor, al cărui copil eminent vrea să meargă spre teologie, tocmai când comunismul părea să aibă izbânzi remarcabile în cu totul altă direcție. Tatei i s-a dat cuvântul la sfâr­șitul ședinței și le-a spus așa: "Tovarăși, cheile seminarului teologic sunt la tovarășul Ceaușescu. Vă rog să-i spuneți lui să-l închidă, că eu nu-l pot opri pe pruncul meu să meargă pe calea asta!". Am ales conștient această cale, iar azi îi mulțumesc lui Dum­nezeu pentru ce mi se întâmplă.

Biserică născută dintr-o minune

E ceva ciudat la biserica asta, privită pe dinafară. Poate cupola impresionantă sau turnurile înalte și drepte, cu acoperișuri rotunjite ca niște scufii cu cruce în vârf. "E un proiect futurist, pentru că pro­iectantul a gândit clopotnița separată de corpul bisericii, cu un coridor de legătură, mai puțin întâl­nit în spațiul ortodox românesc, care, în ciuda con­troverselor, a surprins plăcut lumea arădeană și nu numai, la fel ca și icoana din mozaic, aflată pe frontispiciul bisericii", spune părintele Roja.
Interiorul bisericii nu e gata încă. Poate că va trebui să mai treacă vămi, până ce Dumnezeu să-și lase sfinții să se așeze și în icoane, nu doar în su­fletele enoriașilor. De fapt, însăși construcția acestui lăcaș e pusă, atât de părintele Roja, cât și de arădeni, pe seama unei minunate întâmplări dumne­zeiești.
"Slujeam de ani buni în cealaltă biserică din cartierul Grădiște, dar dorința de a ridica o bise­rică mă încercase demult. Am început să primim donații în acest scop, încă de la începutul anilor 2000, fără să știm exact unde își va găsi loc un astfel de lăcaș. Când a-nceput criza economică, în anul 2008, aveam strânși deja aproape trei miliarde de lei, în bani vechi, dar mi-am dat seama că nu vor fi nici pe departe suficienți. Întâmplarea a făcut să aflăm de această parcelă aparținând Consiliului Local Arad. Sunt 4700 de metri pătrați, care fuse­seră utilizați ca teren agricol. Prin bunăvoința pri­ma­rului și a consilierilor locali, ni s-a atribuit această parcelă, astfel încât, în august 2012 am pus piatra de temelie a bisericii", își amintește părintele Roja. Nu e o biserică mică, de aceea, pare incredibil ca, acum, în noiembrie 2018, să-i mai lipsească doar pictura interioară.

"I-am căutat pe oamenii cu dare de mână în casele lor"

- Cum a fost posibil, părinte, să fie finalizată atât de rapid construcția?

- De fapt, construcția a fost finalizată în anul 2015. Nici eu nu pot spune cum de s-a întâmplat, nu pot decât să cred c-a fost o minune dumneze­ias­că. Am primit un sprijin esențial din partea autori­tăților locale, iar jumătate din sumă am pus-o noi. Nu le-am cerut oamenilor bani în biserică, pentru că Grădiște e un cartier de oameni simpli, nu foarte bogați. I-am căutat pe oamenii cu dare de mână în casele lor și la sediul firmelor lor și așa am reușit să adun mai mult de 16 miliarde lei vechi. Am fost respins, am fost amânat, dar apoi au fost făcute danii substanțiale, mai ales după august 2012, când oamenii au văzut că se construiește, se zidește cu adevărat și nu sunt doar vise. Și, lângă toate aceste donații consistente, din partea unor familii și firme cu potențial financiar, s-a așezat și "bănuțul vădu­vei", banii oamenilor din cartier.

- Pare simplu, cumva, când vă ascult poves­tind. N-ați avut deloc piedici, după ce ați pus pia­tra de temelie?

- O, ba da! Au fost piedici de tot felul, dacă n-ar fi să amintesc decât de falimentul firmei căreia îi plătisem integral cărămida, noi văzându-ne ne­voiți să ne ocupăm de arderea cărămizilor și de trans­portul lor până aici. Dar Dumnezeu și-a pus mila și am trecut cu bine peste toate. Și tot Dum­nezeu ne-a întărit, ne-a legat, deși nimeni nu credea că aici se va face ceva, toți ne priveau cu suspi­ciune.

- Aveți mulți enoriași în parohie?

- Cartierul acesta e unul muncitoresc, pentru că aici au primit terenuri pentru case oameni veniți din satele din împrejurimi, când s-a făcut industria­li­zarea Aradului. Sunt peste 1000 de familii, cu apro­ximativ 3200 de persoane, oameni harnici, cu frică de Dumnezeu. Când sărbătorile cad în cursul săp­tămânii, cum a fost astăzi, se adună 140-150 de per­soane, dar duminicile și de sărbătorile mari, biserica e efectiv neîncăpătoare. E un spectacol minunat ce ni s-a întâmplat prin grația lui Dumnezeu și cu aju­torul Maicii Domnului, nesperat de nimeni, ani la rând, prin câte peri­peții ne-a fost dat să trecem.

Un loc de mângâiere

Lângă biserică, se află o altă clă­dire nouă, care adăpostește Centrul Medical de Permanență "Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului".
- Acest cartier e unul pe ori­zontală, așa cum vă spuneam, sunt doar case fără etaj. Oamenii de-aici sunt săraci, majoritatea pensionari, oameni în vârstă. Când construcția bisericii a fost gata, mi-am dat sea­ma că acești oameni au nevoie nu numai de medici pentru suflet, ci și pentru trup. Așa am gândit înființa­rea acestui centru, la care să aibă ac­ces nu numai creștinii ortodocși, ci absolut oricine are nevoie. Și de această dată, ne-am bucurat de spri­jinul autorităților locale, al Direc­ției de Sănătate Publică Arad și al ca­dre­lor medicale din oraș. În 2017 am sfințit biserica, iar la începutul acestui an, acest așezământ medical.

- Ce înseamnă, de fapt, acest centru de permanență?

- După câte mi s-a spus, în țară mai există doar patru astfel de așezăminte, administrate de biserici parohiale. Cel de aici, de la Arad, este receptat ca un loc de mare mângâiere pentru locui­torii cartierului de diverse confesiuni și naționalități. Avem cabinete medicale dotate pentru cardiologie, medicină internă, ORL, oftalmologie, dermato­logie, obstetrică-ginecologie, recupe­rare medicală, psihiatrie, neurologie, alergologie, endocrinologie, diabet, nu­triție și boli metabolice. Cadrele me­dicale care lucrează în acest centru, șap­te medici și cinci asistenți medicali, sunt remunerate de către Ministerul Să­nătății. De asistența medicală oferită de aceștia poate beneficia oricine are nevoie, indiferent dacă are sau nu do­miciliul în Arad, inclusiv persoane dezavantajate din punct de vedere so­cial. Faptul că acest centru se numește "de perma­nență" exact asta înseamnă: în permanență, inclusiv noaptea, aici pot fi găsiți un medic și o asistentă, pre­gătiți să ofere ajutor oricui are nevoie. Iar dum­neavoastră vă mulțumim că ne-ați căl­cat pragul și că faceți cu­noscut acest așe­ză­mânt, care, și după ce noi ne vom așeza sub glie, va rămâne să gră­iască des­pre dra­gostea unei ge­nerații pentru cele ce vin!
În aceeași clădire cu Cen­trul de Permanență, în­tr-o în­căpere mare, zu­gră­vită în alb, cu doi pereți de sticlă și un tavan susți­nut de bârne groa­se, de lemn, se des­fășoa­ră, la sfâr­­șit de săptămână și în va­can­țe, activități cu co­piii. Coor­­donatorii aces­to­ra sunt pro­fesori dedicați, titulari la licee de elită din Arad.
"Cel mai căutat este ate­lie­rul de creație, unde copiii în­va­ță pictură, mo­delaj, fac di­verse decora­țiuni din cele mai inedite materiale. De ase­me­nea, avem cursuri de limbi străi­­­ne, germană, en­gleză și franceză, dar și de IT. Iar doamna preoteasă, pro­fe­soară fiind, se ocupă de sce­nete re­ligioase, avân­du-i drept actori pe copii. Aceste scenete, foar­te bine primite de credincioși, îi animă pe copii și-i atrag către biserică, îi ajută să lege mai ușor prie­tenii. Tot pentru copii, am fă­cut deja demersuri ca în spatele bisericii, pe o su­prafață de teren rămasă nefolosită, să construim, cu fonduri europene, și o grădiniță, deoarece car­tierul se extinde, în zonă începând să se mute tot mai multe familii tinere".

"Libertatea a fost transformată în libertinaj"

- Părinte Viorel Roja, copilul care-ați fost, la 14 ani, când ați decis să de­veniți preot, a visat vreo­­dată să trăiască și astfel de vremuri?

- Nimeni nu spera atunci că ciuma roșie va dispărea, că Hristos ne va lăsa liberi să mer­gem spre El. Dar nici nu bănuia cineva că această libertate va fi transformată în liber­tinaj. Uitați-vă cât de aple­cați spre consu­mism au ajuns oamenii, cât de aplecați spre egoismul lor, uitând să mulțumească lui Dum­nezeu pentru tot ceea ce au. Își pierd existența în plăceri, mor înainte de vreme, se pierd în con­veniențe, în realitatea aceasta dureroasă pe care o trăim, în timp ce biserica e luată iarăși în răspăr, și atacată, și lovită pentru toate împlinirile ei, pe care le arată lumii întregi.
Dumnezeu ne-a binecuvântat cu libertate și mă bucur să fi atins această vârstă, să văd că biserica a renăscut și renaște, cu tot oprobriul de ultimă oră, îndreptat împotriva ei.
Noi rămânem cu speranța și credința în Dumnezeu și că, atâția câți suntem, câți slujim liturghia și îl slăvim pe Dumnezeu cu ade­vărat, fiecare după puterile lui, cu păcatele lui, cu căderile lui, vom fi, pentru cei ce vor urma după noi, o sămânță ce va rodi la timp. Căci nu e în regulă ce se-ntâmplă cu lumea aceasta. Noi, românii, la vre­me, am stat la Dunăre, în opinci, și am ținut piept Semilunii să nu treacă mai departe. Azi, Se­miluna a pătruns în inima Occi­dentului, aducând o altă religie, plină de fanatism, departe de cre­dința noastră creș­tină, care e fundamental le­gată de iubire.