La gura sobei, cu Buna Ana și Lelea Oprița

Catalin Manole
- De Crăciun, în Munții Orăștiei -

Pe Buna Ana din Orăștioara de sus am găsit-o la fereastră, înflorind o ie cu motive vechi, ro­mânești. Buna Ana tocmai a împlinit 90 de ani. În trosnetul încetișor al focului din sobă, în timp ce afară ningea ca în povești, am stat și eu la fereastră, lângă bătrână, pentru a afla poveștile iernilor de altădată.

Colindătorii din fereastră

- Uite ce ninge afară, Bună Ana! A venit iarna!

- Las să ningă! A venit iarna, că dară n-or mân­cat-o lupii. Numai de nu s-ar stârpi... Că în vre­mu­rile de azi îmi pare că nici iarna nu mai e iarnă și ză­pada se stârpește... Se pune și se ie, se desface. Așa îi vremea acum.

- Dar când erai dumneata tânără, cum era iarna la timpul ăsta?

- Erau zăpezile cât gardurile, de-abia mergeai la vecini. La timpul ăsta se pregăteau oamenii de Cră­ciun. Tăia porcul toată lumea, numa' care era chiar sărac și nu avea pământ cu ce ține, numa ăla nu tăia. Era singura existență pentru țăran, că în copilăria mea, nu aveai de unde să cumperi. Eu nu am văzut în copilărie de vânzare pită sau car­ne, nu exista așa ceva. Fiecare își făcea. Dacă aveam noi grâu de la holda noastră, duceam la moară, făceam făină și din ea pită. Și de săr­bători făceam colaci mari și niște colaci așe, mai micuți, pentru pițărăi. Și pentru colindătorii de la fereastră făceam anume colăcuții din fe­reas­tră, așa le ziceam. Era o colindă și unii veneau și o cântau cu vocea, alții cu fluiera, era bucurie mare. Cântecul Crăciunului! Steteau la fereastră și ți-o cântau și noi toți în casă ne adunam să o ascultăm. Cam așe ziceau oamenii la fereastră: "Doamne, Isuse Cristoasă, Dă-ne nouă zori fru­moasă, și raze prea luminoasă, Că din cer te-ai pogorât, de la Tatăl ți-ai venit, și te-ai dat în chip de rob, că să scapi lumea din foc. Și ți-ai pătimit, Hris­toase, ca fiarele cel setoase, Care co­boară la izvoară, și beau apă și s-adapă. Pe pă­mânt pace să fie și-ntre oameni bucurie". Asta era cântarea din sara Ajunului. Cred că e cea mai veche colindă pe care am știut-o din copilărie. Cântau cei de la fe­reastră, da cântam și noi, cei din casă, cu ei. La sfârșit, le dădeam colăcuțul din fereastră.

Farfuria cu sămânțuri

- Și pițărăii când veneau?

- Pițărăii erau copii și mergeau în dimineața de Ajun. S-adunau toți copiii, cât de mici, mergeau la biserică și după slujbă pleacau prin sat. Ei nu aveau o colindă, mereau și strigau așe: "Ghiiii-roooo! Ghiiii-roooo!". Ce înseamnă nu știu să spui, da așa am apucat strigătura pentru pițărăi și așe să strigă și amu. Intrau prin curțile oamenilor strigând, și oa­menii le dădeau colăcuți. Mama me avea dovlete, bos­tan de la câmp, îi scotea afară de pe unde erau bă­gați, și copiii, dintre pițărăii care erau mai mă­rișori, dădeau cu niște bâte pre ei să îi spargă și tot așe strigau - "Ghiii-rooo!". Mama, ieșită în prag, cu o farfurie cu sămânțuri - toate câte le avea, și de cucu­ruz, și de grâu, și de dovleac sau floare - la sfâr­șit lua câte o mână de sămânțuri amestecate și arunca peste copii, peste pițărăi.  

- Astăzi, oamenii au mai multe bucate pe masă și mai multe daruri sub brad, dar bucuria nu mai este așa de mare ca înainte. Cum făceați să vă bucu­rați, Bună Ana?

- Bucuria cea mare era nașterea Domnului! Cum, oare, ne-am fi dus noi zilele peste an și viața noastră, dacă Isus nu ar fi venit printre noi? Ce bucurie mai mare decât să știi că Dumnezeu a venit pe pământ? De-asta tăt satul mergea la biserică îmbrăcat în alb, în hainele noastre țărănești cele mai bune. Tot postul coseam și țeseam ca să facem ii, cioa­­reci și laibăr. Ăsta era portu nost. Biserica băr­baților, adică partea dinspre altar a bisericii, era tătă cu oameni în cioareci albi și în laibăr alb. Tare mândru era! La priciasna din slujbă ieșeau bărbații în mijloc, toți îmbrăcăți în alb, și cântau o colindă anume: Pe sub dumbra merilor. Adică pe sub um­bra merilor, da colinda așe zice, dumbra. Aia se colindă în biserica noastră de când știu. Și-atunci ne țineam tăți de mâini și cântam împreună. Asta era bucuria noastră: să fim împreună și să îi cântăm lui Dumnezeu o colindă în fața altarului.

Înjerul Crăciunului

- Îl colindați mai întâi pe Dumnezeu și abia apoi se colindau oamenii?

- Ie, așa îi, de când mă știu, rânduiala... Mai la ur­­mă, se colindau oamenii. Când veneau cu co­lin­da, mai întâi intra în casă înjerul. Era un copiluț îm­brăcat în chip de înjer și el spunea cătră gazdă: "Eu sunt înjerul Marelui Sfat, care la dum­nea­voas­tră sunt mânat! De vreți să ascultați o colindă fru­moasă, cu vers și cuvioasă, vă rog, pe ceilalți îi pri­miți în casă?". "Primim, primim", ziceam noi, și co­lindătorii se scuturau de zăpadă, intrau și ziceau colinda potrivită casei - a fetei sau a feciorului sau a plugarului, a ciobanului... după cum era casa.

- De ce vă e dor cel mai mult din acele vre­muri?

- În zilele Crăciunului, mergeam unde știem că-i casă de joc, așe se zicea. Era câte cineva care se făcea gazdă și puteam să mergem acolo să jucăm. Asta era bucuria noastră, că ne puteam aduna și puteam juca și povesti, că altfel, în tim­pul anului, nu aveai vreme. Trăgeam bătute și în­vârtite... Da, vedeți, că erau oamenii mai ome­noși pe atunci, țineam unii cu alții mai mult, se chemau prietenii, neamurile din alte sate, ca să primească împreună colindătorii, să fim laolaltă în bucurie. Asta îmi lipsește - jocul, că piciorul ăsta nu mă mai lasă, și laolalta oamenilor. Da tot e bine, că am familia lângă mine - copii, nepoți și strănepoți, și m-a lăsat Dumnezeu, drăguțu, să mă pot bucura de bucuria lor, până la anii ăștia.

Lelea Oprița

Câteva ulițe mai departe, mai la deal, lo­cuiește Lelea Oprița. E aproape de a­ceeași vârstă cu Buna Ana, doar un pic mai tânără. Am intrat și pe la ea să aflu cum era Crăciunul de altădată, mai ales că i s-a dus vestea că știe cele mai frumoase și mai vechi colinde din Munții Orăștiei. Am gă­sit-o în bucătărioara ei mică, fierbind o oală cu "zamă" pe plita sobei.

În ie nouă, la fotograf

- Cum era, Lele Oprița, Crăciunul cel vechi al țăranilor?

- Ce frumos era Crăciunu, vaaaai! Se fă­­cea la gazdă, nu la cămin ca acuma, cu tătă lu­mea grămadă. Că mai demult, ca gazdă, trei ca­mere pregăteam cu mâncare și pră­jituri, noi, fetele, ca să poată ședea călușerii și co­lindătorii. Și nu era cu filmări, ca acu - mergeam la oraș să ne facem poză! Lucra fiecare la câte o ie, în­tr-ascuns, să nu vadă celelalte femei și numa ie­șeai și te făleai cu ia, ce lucrasei de mână tăt pos­tul și mergeai la fotograf, la oraș. Că nu era pe-atunci atâta putere de haine și trebuia să îți faci. Așa ne întâlneam, ori la clacă, ori la șe­ză­toare, ori la slove. Lucrai cânepa și inul, cu alea fă­ceai. Clăcile erau cu joc și slovele erau fără joc, doar cu masă. Da era frumooos, domnucule, dra­gă! Acuma, nici timpul nu mai e ca atunci. Păi mer­geam la găz­doaie cu zăpada pân la brâu. Era tăt un frig și o zăpadă. Și io cântam... faaaai de capu mieu ce mai cântam! Na, că acu venii dum­neata cu ză­padă, de-ar țâne!

- În tinerețile dumitale, sătenii nu stăteau de Crăciun, ca acuma, în fața televizorului. Cu ce se bucurau oamenii de Sfintele Sărbători?

- Bucuria mare era că venea Nașterea Dom­nului Isus Hristos! Nașterea Lui! Și ziceam la colinzi! Acu nu mai știe nimeni colinzile pe care le știu eu. Așe. Păi câte știu eu...! I-am cântat o co­lindă la doctorița din sat, Colinda lui Adam, ce nu o mai știe nime, și uite așe îi curjeau lăcri­mile... Nu am cum să vă esplic, da în zâlele de Cră­ciun era așe, o liniște și o pace păste tăt satu, și tătă lumea se îmbrăca țărănește - noi, fetele, cu ie și ciupag cusut așe, cu ciocănele. Nu te îm­bră­cai în tătă zâua așe. Era frumos! Pacea asta era și păste case, da și păste păduri și animale. Aveam ani­male, și eu am lucrat cu ele de la opt ani, că aveam nouă vaci a noastre și era mult de lucru. Așa că eu le știu. Și ele simțeau că vine Crăciunul. Dacă te uiți la vaci, ele suflă seara așe, în jos, o dată în stânga, o dată în dreapta și iar în stân­ga. De trei ori suflă vaca. Și oaia, înainte să se culce, face așe, cu piciorul, sămnul crucii pe locu ei. Eu am văzut, că dară tăt cu animale am trăit. Au și ele ceva credință în ele de la Dum­nezeu, chiar dacă îi animal. Sâmt și ele Cră­ciu­nul. Că și pădurea îl sâmte, vaaai! Să mergi dum­neata și s-asculți, s-auzi vân­tul cum dă de veste și troznesc co­pacii bă­­trâni. Ș-apoi să lasă o li­niș­te păste lu­me, ca în bi­se­rică. Poți zâce, fără a minți, că pă­du­rea îi o bi­se­rică ade­vărată. Nici ciu­tele, nici urșii nu miș­că. Stau așa, în­lemniți, și se uită la stele, să vadă când a pleca a mai mare din ele cătră Ieru­sa­lim. No! Așa-i de Crăciun pă la noi. O nesuflare pă lu­me, ca să se nască Hris­tos.

Foto: RAUL POENAR (2)