Cea mai veche mânăstire a României, cu cea mai veche icoană a Maicii Domnului - HODOȘ-BODROG

Cristian Curte
- La numai 15 kilometri de Arad, în lunca largă a Mureșului, se află cea mai veche mânăstire din România. În ea s-a slujit neîntrerupt timp de 1000 de ani. Un loc sfânt, învelit în legende și rugăciuni, către care bănățenii se îndreaptă cu multă evlavie, pentru că adăpostește o icoană a Maicii Domnului din primul mileniu creștin, descoperită în chip minunat -

Hodoș, așa îi spuneau taurului, pentru că nu era altul ca el prin cele sate. Un nume vechi și puternic, pentru că vita era fal­nică și neîmblânzită. S-a întâmplat într-una din zilele când ciurda păștea pe malul Mureșului, ca Ho­doș să adaste mai mult în luncă. Văcărița a văzut că scurmă pământul și că nu vrea să se dea dus, dar a crezut că are o toană și l-a mânat, până la urmă, spre sat. A doua zi, Hodoș s-a năpus­tit țintă în ace­lași loc. Pân la amiază săpase o groapă în pământ, iar când văcărița a vrut să-l alunge din nou, a îm­puns-o bezmetic. Până să vină oamenii din sat, biata femeie și-a dat duhul. Obidiți, țăranii au răpus tau­rul și apoi au venit să vadă de ce săpa ca turbat în luncă. Pe fundul gropii făcute de Hodoș au dat de un colț de scândură. Când au săpat în jurul lui, col­țul s-a vădit o bucată mai mare de lemn, iar când au tras-o afară, au înlemnit de uimire - era o icoană a Prea Curatei, de o frumu­sețe fără seamăn. Vremea trecuse peste ea fără să îi strice chipul. Au înge­nuncheat cu toții și au săru­tat-o. Dumnezeu făcuse o minune, pentru a scoate din țărână un odor sfânt. Pe fundul gropii au mai găsit un ulcior cu galbeni. De bună seamă că cineva ascun­sese o comoară, poa­te răpită din vreun sfânt lăcaș, și nu se mai în­torsese să o ia. Sătenii din Bodrog s-au strâns la bise­rică și s-au sfătuit înde­lung. Ce să facă? Cum să cheltuiască galbenii, așa încât să îi rămână plăcuți lui Dumnezeu, iar moar­tea bietei văcărițe să nu fie în zadar? După multă cum­­pănire, Domnul i-a lumi­nat: vor ridica cu gal­benii o mânăstire, chiar pe locul în care aflaseră icoana. Iar odorul care fusese plătit cu sânge nevinovat avea să fie pus în fața catapetesmei de pomenire a bietei femei. Iar căpățâna lui Hodoș o vor pune chiar în biserică - să rămână peste veacuri drept mărturie năpraznicei întâm­plări.

O mie de ani de rugăciuni

Zece veacuri. Atâtea s-au scurs peste ctitoria de la Ho­doș-Bodrog, de când taurul a scos la lumină icoana Prea Sfintei. Timpul nu a trecut cu pace. Vre­muri vrăjmașe s-au tălăzuit peste așezarea aceas­ta, numai piatră și duh, fără a izbuti să o pună la pă­mânt. Au venit mongolii, care au distrus biserica, apoi turcii și habsburgii, când tunu­rile generalului Bukow au prăbușit în țărână mai toate mânăstirile Ardealului, iar la urmă au căzut, ca o urgie peste țară, comuniștii, care i-au alungat pe călugări în cele patru zări. Însă lavra de la Hodoș-Bodrog a rămas și a ieșit victorioasă din toate fur­tunile. Ceea ce au stricat vrăjmașii românilor și ai credinței lor orto­doxe au ridicat, cu bănuții vădu­vei, oamenii credin­cioși ai Banatului. Ba, mai mult, în pofida vitre­giilor, aici s-a slujit neîntrerupt. As­tăzi, Bodrog este cea mai veche mânăstire româ­neas­că, în care litur­ghia s-a săvârșit pe altarul bise­ricii, fără sminteală, timp de 1000 de ani încheiați. Ceva, un fir tainic, o iubire năpraznică și nevăzută, a ocrotit zidurile bătrâne ale lavrei. Rugile scurse în pământ, an după an, s-au înfrățit cu iubirea ce­reas­că a Maicii Dom­nului și împreună au ridicat dea­su­pra mânăstirii o cupolă de nevăzut și de nestri­cat. Locul este, așa cum se spune în popor, sfânt.

O bucurie de culori și lumină

Simt asta când mă apro­pii. E simțământul pe care îl am în fața fiecărui lăcaș bătrân românesc. Oricât de frumoase ar fi cele noi și oricât de aprinși le-ar fi slujitorii, vechile mâ­năs­tiri au ceva aparte, Duhul Sfânt le îmbracă, iar Hodoș-Bodrog este cea mai veche din toată țara. Inima îți freamătă când te apropii de ea, dar nimic nu te poate pregăti pentru întâlnirea cu biserica zidită acum șapte veacuri. O bucurie de culori și lumină e așternută pe pereți, de zugravii de demult. "Zugravi de subțire", așa le spu­neau cronicarii. Iconari iscusiți, nu numai în mește­șug, ci mai ales în post și rugă­ciuni, ei au înveșnicit pe pereți chipuri de sfinți smeriți, cu fețe ascetice, frânturi ale unei lumi pe care o întâlnești astăzi mai greu. Iar în față stă, ca o împărăteasă, icoana Măicu­ței Domnului descoperită în chip minunat acum 1000 de ani. La ea vin în fiecare an șiruri nesfârșite de pelerini, de praznicul Adormirii, pentru ea se strâng bănățenii în șiruri fără capăt, să meargă pe Drumul Crucii în Vinerea Mare, la ea plâng mamele care nu au copii și bătrânele ai căror prunci au crescut și au plecat peste mări și țări. Vea­curile scur­se nu i-au luat nici strălucirea, nici harul. Ba chiar, aș în­drăzni să spun, i le-au sporit.

Puțină istorie

Actul care atestă oficial existența mâ­nâs­tirii datează din anul 1177. Există în muzeu o copie a lui. Este o diplomă în limba latină, dată de regele ungar Bela al III-lea (care a domnit între anii 1172-1196), în care Hodoș-Bodrog este menționată ca având pro­prietăți. Aceas­ta este ates­tarea documen­tară, însă e evident că mânăs­tirea este mai veche. Există istorici locali, precum Ladislau Naghy de Pe­retsenyi, care afirmă că, pe vremea ducelui Ahtum, la început de secol XI, aici au viețuit monahi greci. Și există de aseme­nea opinii, că icoana Maicii Domnului ar putea fi chiar mai veche, din perioada prigoanelor icono­claste din Imperiul Bizantin. Bise­rica, ridicată ini­țial pe locul în care fusese desco­perită icoana, a fost distrusă în timpul invaziei mon­gole din anul 1241. Lăcașul actual, din secolul al XIV-lea, a fost ridicat, împre­ună cu celelalte lăcașe românești din Țara Ro­mânească - Vodița, Tismana, Cozia și Prislop, cu care se și aseamănă. Pictura a fost făcută de iero­diaconul Nicodim, iar Dumnezeu a îngăduit să se păstreze până acum. Aceasta este istoria mânăs­ti­rii, în doar câteva rânduri. Nu încap aici marii epis­copi care au viețuit sau au fost hiroto­niți la Hodoș-Bodrog, nici influența culturală a acestei bătrâne lavre. Să notăm, totuși, că, fără de biserică, bănă­țenii nu ar fi rămas ceea ce sunt acum - români ortodocși. Și nu e vorba doar de cultură, ci și de altceva, mult mai adânc. Aș spune că e vorba de har, care co­boară în locurile unde, vea­curi de-a rândul, se roagă călu­gări. Omul sfințește locul, așa spu­neau bătrânii. Iar părintele ieromonah Antonie Oanea a simțit asta din prima clipă de când a călcat pragul mânăs­ti­rii.

Locul în care athoniții se simt ca acasă

"Noi avem la Hodoș-Bo­drog două biserici: cea veche, unde e și icoana Maicii Dom­nului, a fost ridicată în jurul anului 1370, iar cea nouă, am ter­minat-o în 1997. Vreau să vă spun că se simte o diferență mare între ele, deși amândouă sunt sfin­țite, lăcașe ale lui Dumnezeu. În biserica veche te rogi cu totul altfel. Îmi e greu să vă explic ce simt, dar aș îndrăzni să spun că atunci când mă rog în biserica de la 1370 simt cu adevărat că sunt în mâ­năstire. Noi nu avem încălzire decât în biserica nouă, pe care o folosim iarna. Dar pentru că cea ve­che ne atrage atât de mult, facem tot ce putem ca să prelungim slujirea în ea cât mai mult, chiar dacă ne este frig înăuntru".
Părintele Antonie Oanea este un bărbat mărunțel și zâmbitor. Cât am făcut câteva fotografii s-a învâr­tit prin mânăstire ca un prâsnel, a primit câțiva pe­lerini, apoi a condus un grup de jurnaliști prin bise­rica mare, iar la urmă a spovedit câțiva ucenici. Un monah tânăr dar căutat, pentru blândețea și dragos­tea cu care răspunde necazurilor oamenilor. Pentru mine a fost o călăuză aparte, pentru că m-a purtat nu numai prin istoria mânăstirii, ci și prin inima lui. În care inimă se răsfrânge, ca în oglinda limpede a unui lac de munte, tot harul adunat aici, la Hodoș Bodrog. "Știți că se spune că omul sfințește locul. Unde e rugăciune, acolo e și Dumnezeu. Iar rugă­ciu­nea îi transformă pe oameni, îi transfigurează. Și nu numai pe ei, ci și spațiul din preajma lor, iar acolo unde sunt sute de ani de rugăciune, harul Du­hului Sfânt este ținut într-o lucrare permanentă, o lucrare care, pe măsură ce trece timpul, se adân­cește. Iar la Hodoș-Bodrog nu sunt numai sute de ani de rugăciune spusă de un grup de monahi, ci și sute de ani de slujire zilnică a Sfintei Liturghii. Veacuri la rândul, aici s-au transformat pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos. În fiecare zi, timp de sute de ani! Iar asta se simte. Nu numai de către mine, ci și de către părinții de aici sau de către cei care vin în pelerinaj. Se întâmplă uneori să avem drept oaspeți pe monahii din Sfântul Munte Athos. Iar când intră în biserica veche, ne spun că se simt ca acasă! Eu îi înțeleg foarte bine, pentru că și eu mă simt aici de parcă aș fi în Sfântul Munte (râde)."

"Doamne, dă-mi mie cancerul lor!"

- Cum ați ajuns la Hodoș Bodrog? De ce ați ales această mânăstire și nu alta, ce v-a atras la ea?

- Aș spune că nu am fost doar atras de ceva. M-a și împins ceva către mânăstire: puterea lui Dumne­zeu! Cred că la început, El îi alege pe viitorii mo­nahi, iar apoi Domnul așteaptă, desigur, și consim­țământul lor. Eu am venit la mânăstire în urmă cu aproape zece ani și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să rămân aici, în obștea în care am venit pentru prima dată. De atras m-a atras căldura și iu­birea părinților, energia lor pozitivă, dumnezeiască, și de aceea am venit aici și nu altundeva. Când am intrat în obștea din Hodoș Bodrog, am întâlnit câțiva monahi în vârstă, printre care era și părintele Nestor, fostul stareț, dar și câțiva părinți tineri, de la care am învățat chintesența viețuirii monahale, care este dragostea. Dragostea este temelia a tot ce există. Pe ea se zidește și familia și mânăstirea. Și nu mă refer aici doar la dragostea omenească, pe care o cunoaștem, ci mai ales la cea dumnezeiască, de care vorbesc sfinții. O astfel de dragoste te face să uiți cu totul de tine. Am întâlnit părinți care ajunseseră la o astfel de iubire. De pildă, un monah la care au venit familii cu copii bolnavi de cancer, iar părintele a îngenuncheat și s-a rugat: "Doamne, dă-mi mie cancerul lor!" Copiii s-au vindecat în chip minunat, iar părintele s-a îmbolnăvit de cancer, dar nu imediat, ci după douăzeci de ani. În acest răstimp, a tămăduit mulți alți bolnavi. Acest fel de a iubi l-am întâlnit în mânăstire. Am cunoscut niște oameni fenomenali, supra-oameni! De la ei am învățat ceea ce nu se poate deprinde din cărți: cum să lași de la tine pentru celălalt, cum să rupi din tine pentru el, adică pașii spre marea iubire dum­neze­iască, străduința de a avea o dragoste dumnezeiască pentru toți oamenii, pentru că la în­ce­put de drum nu o ai, doar te lupți să o dobân­dești.

- Și cum o dobândești?

- Prin rugăciune, pentru că rugăciunea este Dum­nezeu însuși care vorbește cu noi prin noi, iar dra­goste autentică nu există în afara Lui. Când reușești să te rogi neîncetat și să te oferi celuilalt, să îl pui pe cel de lângă tine înaintea ta, atunci dobândești și dragostea dumnezeiască. Bineînțe­les, pentru aceas­ta trebuie să fii conștient și de viața veșnică, o viață care începe însă din prezent, încă de aici.

Stareț pe un sfert de veac

Curtea mânăstirii e îmbrăcată de rugina frun­zelor de castani. Cu ultimele puteri ale lui Noiem­brie, soarele încălzește zidul vechi al bisericii. Câți­va pelerini trec, parcă în șoaptă, de la un altar la altul. E liniște, nu numai în afară, ci și înlăuntru. Aștept ultima întâlnire înainte de a pleca. O în­tâl­nire cu părintele Nestor Iovan, stareț al mânăs­tirii timp de un sfert de veac, până în urmă cu trei ani, când s-a retras din pricina bătrâneții, pentru a da răgaz ru­găciunii. Un duhovnic simplu și foarte iubit de oameni, pentru sfaturile sale. Sfaturi venite di­rect de la inimă la inimă. Am început interviul cu dân­sul, vor­bind despre vremu­rile de astăzi și credința oame­nilor. Câtă mai e, câtă s-a schim­bat. El, care a stărețit din 1991, poa­te să ne spună cum au apăsat tulburările țării pe evla­via românilor.
"Știți cum e - în toate vre­mile sunt și buni și răi. Unii spun că astăzi e mai puțină ru­găciune, dar nu putem ști, pen­tru că rugăciunea este ceva foar­te personal, o taină a fiecă­ruia. Poate că cei despre care credem că nu s-or rugat nicio­dată, să roagă mai mult ca noi. N-aș pu­tea spune nici că acum îs mai mulți oameni răi ca îna­inte, dar aș puté spune că astăzi îi o gónă mai mare după cele lumești. Iar cele lumești îs tre­cătóre și atun­cea, neputându-le omu ajunge totdeauna și nea­vând un reazem în Dumnezeu, cade. Dacă îți pui scopu în cele trecătoare ajungi la deznădejde sau depresie, cum le mai nu­mim astăzi. Că pe cele trecă­toare, omu niciodată nu le poa­te cuprinde deodată". Chipul părintelui Nestor, de om trecut prin viață și greutăți, ar fi aspru fără ochii albaștri care privesc parcă spre o altă lume și fără lumina discretă a unui zâmbet cu care se însoțește mereu. Înțe­lep­ciunea sa, deprinsă în anii de rugăciune pentru sine și lume, e ca apa proaspătă a unui iz­vor - nu are nimic prelucrat și vine direct din adâncuri. "De aia trebe să avem mereu spe­ranță și să ne pu­nem nădejdea în Dumne­zeu. Căutați mai întâi împă­răția lui Dumnezeu și drep­tatea Lui și toate aces­tea se vor adăuga vouă, așa ne înva­ță Mântuitorul. Să îl căutăm pe Iisus, că el ne ajută întot­deauna. Dar trebe voință și luptă, fiecare să se lupte cu el însuși. Avem poruncile dum­nezeiești, să ne condu­cem după ele și nu avem cum să rătăcim calea. Nu te, teme tur­mă mică, le spunea Iisus uce­nicilor. Dacă ne vedem fiecare de sme­renia lui, ajungem la aceeași concluzie: că de­pindem de Dum­nezeu. Dacă ne respectăm șefii, cum să nu îl respectăm pe El, care este Tatăl și Proniatorul nostru?".

- Părinte, cum îi învățați pe ucenici să se ferească de răul și urâtul lumii?

- Cu credință în Dumnezeu și rugăciune. Rugăciune cât mai multă. Le zic să nu cerem la rugăciune lucruri trecătoare, ci lucruri veșnice, că sunt unii care să roagă pentru tot felul de rău­tăți. Mergi să furi și zici Doam­ne ajută! Nu! Să cerem ceea ce e în acord cu voia lui Dumnezeu și atunci sigur El ne ajută! Și să nu facem doar ru­găciuni de cerere, ci și de mul­țumire. Sunt multe rugăciuni rânduite de sfinți, pe care le găsim în Ceas­lov sau Psaltire, dar e de preț și rugăciunea simplă, din inimă, cu cuvintele noastre sau cu cuvinte foarte puține, spuse din adâncul sufle­tului: "Iisuse, miluiește-mă! Doamne, ajută-mă!". Rugăciu­nea să fie convorbirea noastră firească cu Dumnezeu. Ceea ce simțim, ce avem în inimă, aia să Îi spunem Domnului. Să nu cre­dem că există rugăciuni mai puternice și rugăciuni mai slabe. Tăria rugăciunii este în simțirea ei. Dacă îi trăită îi puternică. Poți să citești ore întregi cu min­tea risipită, dar să spui la un mo­ment dat doar "Doamne milu­iește!" și alea două cuvinte să fie mai puternice decât ceasurile în care ai citit acatiste, dar cu mintea risipită. Totuși, să nu ne deznădăjduim dacă mintea zboară mereu de la rugăciune, iar gân­du­rile se risipesc. Zboară, apoi le aducem înapoi. Se întâmplă, că de aceea e omu om, să gândească. Doar că mintea trebe diri­jată. Să înlocuim mereu gândul rău cu unul bun. E foarte greu să înlături din minte un gând rău. Doar dacă pui unu bun în locul lui.

- Părinte Nestor, de-a lungul vieții cine v-a învățat pașii spre Dumnezeu? Cum i-ați deprins?

- Păi, nu i-am învățat nici acum. Mă străduiesc să învăț. Și asta o să fac cât oi trăi. Eu mă simt la început, deși am 72 de ani. În fiecare moment încerc să pun început bun.

- Acesta este secretul vieții împreună cu Dumnezeu?

- Apăi nu știu dacă îi secret, că îl știe toată lumea!

(Fotografiile autorului)