Mare, alb și lățos, avea însă nume de floare: Lușcu - de la lușcuță, o floricică parfumată și albă care crește în Maramureș prin toate grădinile. Fără să fi fost vreodată dresat, își cunoștea îndatoririle mai ceva ca un om. Cuvintele nu aveau niciun secret pentru el, atâta doar că nu putea răspunde la ele.
Era o toamnă târzie și tata nu adusese încă merele acasă din grădina noastră, aflată mai departe de sat. Stăteau în șiruri lungi pe pământ tone de mere roșii și gălbioare, păzite cu strășnicie de Lușcu. Nu era legat niciodată, ca să poată pune pe fugă eventualii hoți. Zilnic îi ducea cineva de mâncare și Lușcu era mulțumit. Sub un măr, avea o colibă mică, plină cu fân. Stătea acolo cuminte, cu botul pe labe, mai dădea câte o raită prin preajmă, dar n-avea treabă cu nimeni, dacă nu se atenta la averea pe care-o păzea.
Într-o zi, ne-am trezit cu Lușcu la poartă. Luată cu treburi, mama uitase de el și îl lăsase o zi întreagă flămând. Tata, neștiind cum stă treaba, a tăbărât cu gura pe el: "Ce-ai făcut, ai lăsat merele nepăzite? Marș înapoi!". Flămând cum era, Lușcu a pus capul, trist, în pământ, a ascultat de porunca stăpânului și a plecat. Niciodată nu s-a întâmplat să-și părăsească postul pentru a-și cere drepturile de paznic bun, deși greșeala cu mâncarea s-a repetat. Din cauza asta, a și făcut, bietul, un compromis. Mort de foame, a primit un boț de mămăligă amestecată cu otravă de la un rău care a furat în noaptea aceea o căruță de mere. În vremea asta, Lușcu al nostru murea în chinuri groaznice... În zorii zilei, l-am auzit pe tata întrebând: "Lucreție, ai trimis câinelui de mâncare?". "Ce-ți veni?", s-a răstit la el mama. "Nu le-am dat de mâncare nici la copii." "Te-ntreb, pentru că, înainte să mă ridic din pat, l-am văzut pe Lușcu la geam. Se uita pe fereastră la mine." "Ce vorbești, omule, cine-a mai auzit să se uite câinele pe fereastră?", l-a dojenit iarăși mama. Dar tata a pus mâncare în traistă și s-a pornit către el. Nu peste multă vreme, l-am văzut venind cu Lușcu în brațe. Îl ținea strâns la piept, ca pe-un copil. Tata era un munte de om și, văzându-l plângând, ți se rupea inima. Am început să plângem cu toții. Plângeam de se scutura cămașa pe noi și nu mai era nimeni în stare să ne oprească. Îl jeleam ca pe-un mort, îl mângâiam pe blana lui mițoasă și albă și nu voiam să fie luat dintre noi. După ce ne-am săturat de plâns, a trebuit să ne gândim la îngropare. La noi în sat, animalele moarte se îngropau într-o râpă, numită Puțul Săc. Când ne-am dat seama că Lușcu va să fie înstrăinat, noi, copiii, ne-am pus iar pe plâns. Ca să ne aline durerea, părinții au hotărât că Lușcuț nu va fi dus departe de casă, ci va fi înmormântat în grădină, sub un măr ionatan. Tata i-a săpat groapă adâncă, noi l-am pus pe o targă de brad și l-am condus în liniște, toată familia, cu mama în frunte. L-am așezat încet, l-am acoperit cu pământ și i-am pus pe mormânt o cruce de scândurele. Murise, săracul, nevinovat. Convins că sufletul lui va sta pe aproape de casă, tata a spus pentru el o rugăciune în gând. Cât despre furul și RĂUL care l-a omorât, nimeni să nu pățească ce-a pățit el. S-a stins din viață după o săptămână de chinuri cumplite, confundând o sticlă de țuică cu una de sodă caustică. Așa i-a fost datul. Un destin scris în credințele populare: "Câinele nu-i voie să fie omorât, că-i foarte credincios și are mare încredere în om. Cine-l omoară se șterge singur de pe fața pământului. Câinele trebuie să moară de moarte bună, de bătrânețe, când va hotărî Dumnezeu". Și credințele nu-s vorbe în vânt.
Epilog
Anul acesta, am revenit în grădina copilăriei mele. Mormântul lui Lușcu era acoperit de ghiocei și lușcuțe, albe și luminoase ca niște stele căzute din cer. În mijlocul lor, un ghiocel mult mai mare, cu patru petale, mă îndemna să-l culeg. L-am dus la buze, bucuroasă că sufletul lui Lușcu nu plecase din preajma casei. O păzea și din lumea de dincolo.
IRINA M. - Maramureș