SERGIU CIOIU - "Mă grăbesc încet. Nu alerg prin canalul timpului"

- Domnilor și doamnelor de vârsta a treia le-a fermecat existența cu melodiile lui. Premiant la Mamaia, coleg de generație cu Dan Spătaru, a emigrat în Canada, dar se întoarce adesea în România, pe urmele succesului care nu l-a trădat -

"Cei ce-mi iubesc muzica m-au primit cu mare entuziasm"

- Ați plecat de 40 de ani în Canada, dar dorul de țară vă întoarce aproape an de an înapoi pentru a le oferi admiratorilor dvs. concerte. Pentru mai ti­nerii cititori ai revistei noastre, care nu v-au prins anii românești de glorie, cum ar trebui să înceapă firul carierei dvs. mu­zicale?

- Sunt născut în București, orașul de care sunt legat prin sen­timente profun­de. Părinții mei au fost oameni obiș­nuiți, tata, fi­nanțist, mama a terminat Dreptul, dar nu a profesat niciodată avo­ca­tu­ra. Din dragoste pentru familie, a rămas casnică. Din pă­cate, s-a stins foarte repede și am rămas doar eu și tata. Am copi­lărit pe strada Mircea Vul­că­nescu, am făcut liceul la "Sf Sava" și apoi am dat admitere la IATC. Bi­neîn­țeles că fiecare etapă a vie­ții, din cele pomenite mai sus, a avut suișurile și căderile ei, pe care le-am trecut în func­ție de împrejurări. De exemplu, pen­tru că tata nu a vrut să intre în partid, a fost arestat doi ani, fără niciun proces, pen­tru mine și mama ur­mând o perioadă grea. Ca să intru la Institut, a trebuit să-mi fac stagiul în "câmpul muncii" și să mă folosesc de tot felul de tertipuri, ca să nu se afle la facultate că tata a fost arestat. Am folosit chiar și un nume de împrumut... dar astea sunt povești de-acum, pe cine mai intere­sează? M-am însurat de tânăr cu o femeie pe care am iubit-o și care mi-a rămas bună prietenă și după ce ne-am despărțit. Soția a doua, Doina, mama băia­tului meu, Leonard Constant, care face și el muzică, mi-a fost de mare sprijin, a știut să înțeleagă în mare măsură felul meu mai puțin eșantionat de a fi. Sunt un personaj leniv, îmi place să visez, să-mi ima­ginez, să nu fac nimic din ce-ar trebui să fac. Bi­neînțeles, ca să te com­placi într-o asemenea situație, trebuie să te subven­ționeze cineva, să te înțeleagă, să te susțină, să nu te acuze că nu ești un bun provider, cum se spune. Acest cineva a fost soția mea, Doina, care din pă­cate, în urma unui accident vascular este acum hemiplegică, având nevoie de ajutor. De câțiva ani, am început să vin mai des în țară și m-am trezit la realitate, mi-am dat seama că încă mai pot să fac ceva pentru mine, dar și pentru cei care iubesc muzica mea și care m-au primit extraordinar de entuziast. Este impresionant ca după o lungă ab­sență de pe scenă să vezi că publicul încă te știe și că este dornic să te vadă în spectacole.

"Stai cuminte, băiețaș!"

- Pe lângă muzică, ați făcut și actorie, cât se poate de serios. Cum încap două să­bii într-o teacă?

- Vreau să vă spun că eu am fost din capul locului tentat de teatru, mi-am dorit întotdeauna să mă schimb, să îmbrac haina unui alt rol, să mă joc, să fiu altcineva, să-mi pun o mască și să mă transform, să împru­mut o altă personalitate. Am fost singur la părinți și mi s-a spus că pruncii care n-au frați au această ten­dință de a se juca singuri, de a intra mai ușor în mai multe roluri, de a-și schimba identitatea mai mult decât alți copii. Am simțit mereu bucuria de a de­veni altcineva, de a mă juca, de a mă deprinde cu aces­­te călătorii imaginare, pentru că fiecare nou personaj întruchipat este, poate fi, o călătorie alături de destinul unui om. Teatrul și filmul, de asemenea, în­seamnă magia prin care se poate face un melanj între cântec (muzică), pictură (decor și sceno­gra­fie) și jocul personajelor. Tot acest arsenal de mij­loace de exprimare, de teh­nici, m-a atras și m-a inspirat, în același timp.
De obicei, unii actori nu se identifică cu personajele pe care le joacă. Nu a fost și ca­zul meu. Când a trebuit să dau ad­mitere, m-am identificat cu per­sonaje "grele", din piesa "Ho­ții", de Schiller, cu "Hamlet", de Shakespeare. Mi-am imaginat că pentru a reuși, trebuie să fii cât mai sobru, dramatic, mar­țial. În vremea aceea ascultam mult teatru radiofonic. Interpre­tân­du-l pe Hamlet am și câș­tigat admite­rea la Institutul de Teatru. Dar după ce-am intrat, bineînțeles că am fost temperat de das­călii mei extraordinari. "Stai cuminte, băiețaș!", mi-au spus, "teatrul nu începe cu Hamlet, nici cu Scapin, nici cu vreun alt personaj din Commedia dell'arte. Întâi și întâi stai să vedem cum te miști, cum vorbești, dacă ai dicție, și-abia apoi vin rolurile mari. Am învățat, încetul cu în­cetul, de la toți profesorii mei, nu doar de la unul. De la fiecare am luat câte ce­va, deși pot să spun că de la Ion Cojar am aflat mai multe din se­cre­tele meseriei de actor. A fost un profesor extraor­di­nar, la fel ca Dina Cocea, Cos­tache Antoniu și Sanda Manu, care mi-au în­drumat primii pași. I-am avut dascăli și pe Al. Finți și Ion Finteșteanu, mari perso­na­li­tăți, care m-au atras prin ca­pacitatea lor de a se dărui stu­denților, de a îm­părtăși ceea ce știau cu cei tineri. Este o mare artă să știi să te dărui și să dărui, ca das­căl. În galeria aceasta intră și Marieta Sa­dova și Aura Bu­zes­cu, pro­fesoa­rele pe care le pomenește și Florin Piersic, care m-a ajutat mult în primii ani de actorie, și care mi-a rămas pri­e­ten. Am învățat multe de la el și îl apreciez pentru modestia lui, pentru talentul și farmecul cu care știe să-și apropie publicul.

"Eu am ales să fac spectacole de tipul one man show"

- Întruchipând atâtea roluri pe scenă, trecând de la unul la altul, jucând o personalitate sau alta, nu-și pierde actorul identitatea?

- Actorul trebuie în primul rând să învețe să vorbească în așa fel încât să nu trădeze limba ma­ternă, limba română, în cazul nostru. S-o vorbească bine, articulat, corect. În al doilea rând, un lucru care nu se învață la institutele de teatru este orga­nicitatea, capacitatea de a juca natural un rol, fără artificii vizibile de către spectator. În felul acesta nu există niciun risc să te înstrăinezi de tine. Mulți actori înțeleg că a juca teatru înseamnă să pompeze prea mult în niște stări și sentimente, să umfle, să exa­gereze, ceea ce nu poate fi pe gustul specta­torului rafinat. În al treilea rând, teatrul este un joc, o artă colectivă. E foarte important să știe, să con­știentizeze toți de pe scenă acest lucru, pentru că ei trebuie să comunice subtil în timpul spectacolului, să se pună în valoare unul pe altul, să-și facă loc, nu să strige doar niște replici unul către altul. Eu am ales să mă manifest individual, să cânt adică, sau să fac spectacole de tipul one man show. Am jucat pu­țin teatru, am ales teatrul muzical, spectacolele de estradă, într-o anumită perioadă a vieții mi-a fost mai aproape muzica, dar am învățat și din actorie ceva. Vedeți dumneavoastră, e important câtă viață pune actorul în rolul lui.

- Sunteți profesor la Departamentul de Teatru al Universității din Otawa, în Canada. V-a fost de fo­los experiența din România? Există actori ro­mâni al căror calibru să vă inspire în ceea ce faceți?

- Da, iar unul dintre aceștia a fost Ștefan Ior­dache, un actor care s-a identificat total cu rolurile lui, care a creat roluri cu sângele lui. E unul dintre cei mai mari actori pe care i-am avut tocmai pentru dăruirea totală care l-a făcut să construiască roluri memorabile. Sigur că sunt și actori care merg doar până la jumătatea acestui drum, dar care reușesc să creeze roluri formidabile. Îmi vin acum în minte Olga Tudorache și Liliana Tomescu, care au avut roluri mari în sute de reperezentații și au jucat până la vârste de invidiat. Mie îmi place să mă opresc la jumătatea drumului, îmi place să controlez bine rolul, să nu mă las jucat de el sau influențat într-atât, încât să nu mă mai pot întoarce la viața mea co­tidiană. Sigur că sunt actori care rămân marcați pe viață de un rol pe care l-au jucat și nu mai pot să iasă din starea care i-a ajutat să-l joace. Din tot ceea ce v-am spus până acum se înțelege, cred, că fiecare spectacol este o lume aparte, nu seamănă unul cu altul, chiar dacă au fost sute de reprezentații cu același rol. Dintre colegii mei de generație aș vrea să mai amintesc câteva nume: Ion Caramitru, Mo­nica Ghiuță, Costel Constantin, Mariana Mihuț, Ovi­diu Iuliu Moldovan, Ștefan Radof, Valeria Seciu, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Mihai Stan, Andrei Za­haria și mai sunt și alții, care pot ilustra perfect ceea ce am spus până acum despre jocul actorilor.

Fanfara din parcul Zăvoi

- Să ne întoarcem la muzică. Când a intrat în viața dumneavoastră?

- Devreme de tot. Țin minte că aveam doar câțiva ani când mergeam la Râmnicu Vâlcea, unde era născut tatăl meu. Mergeam la plimbare în parcul Zăvoi, unde era un chioșc în care în zilele de săr­bă­toare cânta fanfara. Am fost foarte impresionat de mișcările capelmaistrului care dirija. Tata mi-a cum­părat o tobiță și am început imediat să cânt la ea. Sigur că ceea ce s-a auzit apoi n-a fost chiar mu­zică. Important a fost însă altceva, și anume, faptul că pentru mine, de atunci începând, muzica a rămas legată de o anume stare, de o atmosferă calmă, tih­nită. Fanfara cânta, oamenii se plimbau, sporovăiau liniștiți, în jurul meu era armonie, așa că în capul meu acestea au rămas legate cumva mereu. Când am mai crescut, de pe la 10-12 ani, m-au dus pă­rin­ții la concerte, la Ateneu și la alte spectacole. Eu cred că de mici copiii ar trebui familiarizați cu mu­zica. Minunat este dacă pot să și învețe să cânte la un instrument, dar și dacă nu este posibil acest lu­cru, e bine ca muzica să facă parte din viața lor, sub o formă sau alta. Este extraordinar cum acțio­nează aceste exerciții muzicale asupra personalității unui copil. Ei învață astfel despre zgomot, sunet, ritm, ar­monie. La urma urmei, întregul univers se ba­zea­ză pe regulile muzicii, așa că e păcat să nu le cu­noaș­tem ca să înțelegem mai bine lumea în care trăim.

- De la toba de tinichea și până la spectacolele dvs. de azi, adevărate one man show-uri, e ca­le lun­­gă. A fost ane­voios drumul?

- Eram prin anul doi de studenție, când am in­ter­pretat în fața colegilor de la IATC un cântecel amu­zant, care se intitula "Ce mai faci, Maria?". Era cântecelul unui ti­mid, care nu îndrăznea să-și măr­turisească dra­gos­tea. Am intrat bine în rol și inter­pretarea a fost un suc­ces. Colegii mei m-au în­cu­rajat. Dar hotărârea de a cânta la modul serios am luat-o de-abia după ce l-am văzut pe Gilbert Bé­caud, într-un concert la Sa­la Palatului. Atunci m-am îndrăgostit de șanso­nete. În aceeași perioadă, din cauza unor probleme de sănă­tate ale părinților mei, a trebuit să caut să rămân în București, să nu plec într-un teatru din pro­vincie la repartiție, cum se obișnuia, și așa am ajuns să joc pe scena Teatrului Satiric Muzical "Cons­tantin Tă­nase", unde, într-o primă instanță, i-am imitat pe Charles Aznavour, Gilbert Becaud, Yves Montand. Așa am debutat ca interpret în fața marelui public. Destul de repede, în 1966, am fost premiat la Fes­ti­valul de la Mamaia, pentru inter­pre­tarea a două cântece compuse de Alexandru Mandy, a urmat apoi primul disc și așa am pătruns mai bine în lu­mea muzicii. Alexandru Mandy mi-a oferit multe din creațiile sale, zeci, la număr. Acestea au fost re­pede remarcate de ascultători și apreciate, pen­tru că erau cântece de o anume atmosferă calmă, ușor jucăușă, care aveau un text simplu dar care spuneau o poveste teatrală. Mi s-au potrivit ca o mănușă. Am interpretat și am compus și eu, de-a lungul carierei mele muzicale, multe cântece pe versurile marilor noștri poeți: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Bacovia, Minulescu, Miron Radu Paraschivescu, Romu­lus Vulpescu, Adrian Pău­nes­cu.

Sub influența marilor șansonetiști francezi

- Succesul din țară a fost urmat în scurt timp de recunoașterea inter­na­țio­na­lă. Au urmat turnee și spec­tacole în mai multe țări, iar reputata revistă franceză "Le Figaro" v-a comparat cu Bécaud și cu Yves Montand.

- Având deja succes în mu­zică, după doar trei sta­giuni am părăsit teatrul, nu înainte de a susține mai multe spectacole în Franța, pe celebra scenă "Olym­pia", de la Paris. I-am cunoscut atunci pe Bruno Coquatrix, directorul Teatrului "Olym­pia", și pe Charles Aznavour, care m-a impresionat prin faptul că, în ciuda figurii de bonom modest, ascundea un caracter puternic, vertical. Era su­ficient să te uiți la el și simțeai că are multe de spus. Actor, interpret, muzician, și-a compus singur multe din cântecele care l-au făcut celebru. M-a impresio­nat prin felul deosebit de cald și de pertinent în care vorbea cu cei care îl acompaniau. Tot atunci i-am cunoscut pe Jacques Brel, Gilbert Bécaud, Georges Brassens. Pot spune că una dintre școlile mele a fost aceea a acestor mari interpreți care m-au influențat. Ro­mu­lus Vulpescu a tradus cântecele lor și le-am cântat apoi în românește, fiind foarte apreciate și de spec­tatorii români. Fiul meu pregătește acum reali­zarea unui disc în care voi interpreta cântecele lui Brassens, care merită să fie readuse în atenția as­cultătorilor.

- Să rămânem în anii '60. Care era atmosfera în muzica ușoară românească din acea vreme?

- Anii '60, pentru divertismentul muzical, pen­tru pop-ul mondial, dar și pentru muzica ușoară ro­mâ­nească, au fost anii cei mai buni și efervescenți, în care s-au creat multe cântece și au apărut fe­nomene și mișcări muzicale noi. Au făcut istorie gru­purile POP și ROCK, cu nume de ră­su­net mon­dial, atât în mu­zica ame­ricană cât și în cea euro­pea­nă. În ceea ce pri­vește lumea mu­zicii ușoare ro­mâ­nești, aceș­tia au fost anii în care s-au afirmat Mar­ga­reta Pâs­laru, Au­ra Ur­zi­ceanu, Au­relian Andre­es­cu, Doi­na Badea, Dan Spătaru, Pom­pi­lia Stoian, Cons­tantin Drăghici, Ilinca Cerbacef, Anca Agemolu, Anda Călugăreanu, Jean Păunescu, Petre Geambașu, Puica Igiroșanu, Ileana Popovici și alte câteva voci expresive, cele mai multe lansate la Festivalul de la Mamaia. La acest Festival s-au întrecut mari compozitori ai acelei epoci, Henry Mălineanu, Ely Roman, Ghe­rase Dendrino, Nicolae Kirculescu, Radu Șerban, Edmond Deda, Camelia Dăscălescu, Laurențiu Pro­feta, Temistocle Popa, George Grigoriu, Vasile Ve­selovski, Aurel Giroveanu, Gelu Solomonescu, Richard Oszanitzki, Ion Alexandru, Jolt Keresteli, Horia Moculescu, Ion Cristinoiu, Dan Stoian, Vasile Vasilache Jr., Noru Demetriad, Mihai Dum­bravă, Cornel Fugaru, ca să numesc doar o parte dintre cei care lansaseră, deja, multe cântece, în acea decadă. I-aș mai aminti pe Alexandru Mandy și Florin Bogardo, compozitori care s-au apropiat de poezie și de teatru. Florin Bogardo a fost chiar unul dintre primii cantautori care au lansat cântece excelent orchestrate și foarte bine interpretate, pe versurile unor mari poeți.  Mai vreau să spun că acei ani '60 au pus temelia unui repertoriu interesant, ca­re se poate asculta cu plăcere și astăzi, la care au contribuit și textieri care au știut că melodiile ins­pi­rate, ale unor excelenți compozitori, au nevoie de texte pe măsură, texte cu poveste, cu conținut poetic.
Tot în acea perioadă au apărut și formațiile rock românești, Olimpic 64, cu spectacole ambițioase, realizate de Dorin Liviu Zaharia, Karma Caliuga, pe texte speciale culese de el din Mihai Eminescu, Rabindranath Tagore, Dante Alighieri, Serghei Esenin, Erik Karlfeld, Ion Mircea și Dorin Liviu Za­haria. Phoenix, cu acele cantofabule pe versuri de Șerban Foarță și Andrei Ujică. Roșu și Ne­gru, Sincron, Sideral, Mondial, Sfinx, Magic și al­tele care au mers pe linia unui repertoriu cu nuanțe psihedelice, în special Sfinx, prin preluări, sau cu piese originale în acest stil, concepute de Sideral și Mondial.
Nu am fost unul dintre cei care s-au identificat, ca interpret, cu acest val, dar i-am apreciat și am le­gat prietenie cu unii dintre ei, în special cu Di­mitrie Inglessis, cu care am colaborat la realizarea pri­mu­lui one man show, NOCTURN IV și cu Do­rin Liviu Zaharia, care mi-a scris un cântec foarte interesant, Panorama Snobilor.
Mi-aduc aminte, când am lansat Cântecul Vân­tului, m-am împrietenit cu Dan Spătaru, care im­pu­nea printr-un farmec deosebit, ce-l apropia de mo­delul italian la modă atunci, Giani Morandi. Tot atunci i-am cunoscut pe Anda Călugăreanu (o che­ma, de fapt, Anca, dar și-a schimbat numele ca să nu se creeze cacofonie la rostirea lui), pe Pom­pi­lia Sto­ian, pe Aurelian Andreescu, una dintre vo­cile cele mai bune de la noi, etalon al calității mu­zicii ro­mânești din acei ani. Anda Călugăreanu a fost o femeie-spectacol, o interpretă nepereche, cu o largă paletă interpretativă și cu un joc de scenă re­marcabil, adaptat la orice situație. În acei ani, a început să se vehiculeze folkul românesc, omul cu chi­tara - generația în blugi, pe versurile unor poeți care au dat naștere acestui stil, deosebit de folkul american, devenit, repede, pop-folk, sau de clasicul western-country. Trebuie să reținem că în acea epocă s-a creat o muzică melodioasă, curată, bine armonizată.

- Ce proiecte legați de anul care a venit?

- Începând cu acea perioadă, când am absolvit IATC, ca actor, s-a creionat pentru mine un drum ceva mai singular, pe care l-am părăsit o vreme, din motive mai greu de explicat; unele sunt conjunc­tu­rale, altele țin de caracterul meu reflexiv, meditativ, de pasiunea pentru pedagogia de teatru pe care o practic în Canada, de tot felul de nevoi stringente, dar, uite am revenit și, de trei ani, am reluat acest drum, am scris o carte în dialog cu Pușa Roth, am lansat patru albume cu cântece și poeme rostite, aștept realizarea unui nou album, cu alte cântece, proprii, pe versurile unor mari poeți, și toate acestea într-un moment în care știu că anii ce s-au scurs sunt mult mai numeroși decât cei care mi-au mai rămas Visul cel mai drag este să trăiesc atâta vreme cât va mai trăi și speranța pe care o am că civilizația occidentală nu va dispărea. Mă grăbesc încet, adică nu alerg prin canalul timpului și sper, sper, ca tot omul.

Fotografii din arhiva personală Sergiu Cioiu