Dramaturgul Csaba Székely - "Naționalismul nu are umor"

- Născut în 1981 la Târgu Mureș, Csaba Székely este unul dintre cei mai jucați dramaturgi din România. Piesele lui sunt montate cu un imens succes, peste tot în țară, de regizori români și maghiari, pentru că ele vorbesc, cu un umor nebun, despre relația seculară dintre cele două etnii. Am vrut să aflăm "în direct" cum o "râcă" veche de sute de ani se poate vindeca prin umor și ironie, și despre ce înseamnă locuitul "împreună" al românilor cu ungurii -

"Vă plac bananele, tovarăși?"

- Csaba, cum ai început să scrii piese de teatru?

- Eram redactor cultural la un post de radio, și o colegă m-a convins să particip la un concurs internațional de piese radiofonice, organizat de BBC. Textul meu, "Vă plac bananele, tovarăși?", a luat acolo un premiu, și atunci mi-am zis: poate asta trebuie să fac, să scriu piese. Acesta a fost pri­mul pas. Apoi am dat admitere la UAT, la maste­ratul de scriere dramatică, unde am scris "Flori de mină" și "Orb de mină", care sunt, până în ziua de azi, cele mai jucate piese ale mele.

- E momentul să informăm cititorii că dra­maturgia ta își trage temele din secuime și că, fă­când mișto și de români, și de maghiari, ți-ai asi­gurat simpatia sau, dimpotrivă, antipatia publi­cului de ambe naționalități. Poți să ne povestești câteva reacții care te-au amuzat?

- Până acum am întâlnit foarte puține reacții negative, fiindcă oamenii au vizionat spectacolele înainte să-și dea cu părerea. Dar dintre cei care au fost la spectacole, n-am auzit să se fi supărat vreun român. Nu zic că nu e posibil, dar eu n-am auzit. Cu maghiarii s-a mai întâmplat. Odată, o doamnă și-a cerut înapoi banii plătiți pe bilet pentru că, zicea ea, piesa își bate joc de unguri. Era vorba des­pre "Orb de mină". O altă doamnă s-a ridicat și a ieșit de la spectacolul "MaRo", de la o scenă în care un student secui este bătut și de români, și de unguri. Scena respectivă arată ce ar fi dacă bătăușii naționaliști ar putea explica de ce sunt atât de agresivi. Doamnei probabil i s-a părut normal că secuiul e bătut de români, doar că după aceea apar huliganii din Ungaria, care îl fac praf, și acest lucru, adică unguri contra unguri, i s-a părut jig­nitor.

Istoria tratată cu umor

- De curând, spectacolul " Mihai Viteazu", montat de Andi Gherghe pe un text semnat de tine, a fost prilej de scandal la Târgu Mureș. Ce s-a întâmplat?

- Un parlamentar mureșean s-a simțit ofensat din cauza afișului spectacolului, a făcut mare tam-tam și ne-a acuzat de iredentism. După care a venit presa locală și națională și a sugerat publicului că ungurul își bate joc de istoria românilor. După care publicul a început să mă înjure. În primul rând: eu sunt ardelean și cetățean român, deci Mihai Vi­teazu face parte din istoria mea, și am tot dreptul să scriu despre el. Chiar dacă aș fi japonez, aș avea dreptul, dar asta nu contează acum. În al doilea rând: parlamentarul Marius Pașcan e membru al comisiei pentru cultură din Camera Deputaților, este deci plătit din banii mei ca să apere arta, nu s-o atace. Probabil dânsul nu știe că acuzând de ire­dentism un teatru independent, un teatru care face spectacole care să dizolve tensiunile din comunitate, poate duce la moartea teatrului respectiv, pentru că, dacă suntem iredentiști, s-ar putea să nu mai primim fonduri de la stat și de la administrația locală. Sau poate că știe asta și asta și vrea, dar atunci îl rog să le explice spectatorilor noștri români și unguri, care s-au simțit bine împreună la noi, cu noi, de ce nu mai facem spectacole? În al treilea rând: această pie­să și acest spectacol sunt mai aproape de adevărul istoric decât orice material școlar sau film ce s-a făcut până acum. Diferența e că tratează istoria cu umor. Și în al patrulea rând: în titlu figurează nu­mele unui singur domnitor, Mihai Viteazu, în spec­tacol însă apar mai mulți domnitori, cum ar fi prin­cipele Zsigmond Báthory sau arhiducele Matia. Aș avea două întrebări către cei care au văzut spec­ta­colul: dacă ar muri în spectacol Zsigmond Báthory sau Matia, v-ar părea rău de ei? În schimb, când l-ați văzut murind pe Mihai, ați rămas indiferenți? Mulțu­mesc, onorată instanță.

- Care este metafora din spatele afișului "bu­clucaș", cel cu harta României înfățișată ca o halcă de carne?

- Afișul este munca lui Bogdan Spătaru, după o idee de Andi Gherghe, și este deschis interpretărilor. Pă­rerea mea este că fiecare afiș de teatru trebuie pri­vit în contextul spec­ta­colului, pe cât po­sibil cu mintea des­chisă și cu un pic de simț al umorului.

- De ce crezi că s-au inflamat spiri­tele atât de tare?

- Pentru că na­țio­nalismul se vinde bi­ne. E o tendință glo­bală, din păcate. Da­că ești un politician care cre­ează tensiuni și pro­voacă ură, ai mai multe șanse să strângi sim­pa­tizanți.

- Cum e Mihai Vi­teazu în viziunea ta?

- Un om ambițios și carismatic, un ade­vă­rat erou shakespearian. Apropo, Mihai Vi­tea­zu și William Shakespeare erau contemporani, e­rau aproape de aceeași vârstă.

"Avem nevoie de manuale comune de istorie, scrise de români și maghiari împreună"

- Ca maghiar trăitor în România, ce le-ai reproșa maghiarilor? Dar românilor?

- Nu le-aș reproșa nimic, pentru că îi înțeleg pe toți. Circumstanțele ne fac să fim așa cum suntem. Politicienilor însă le-aș reproșa trei lucruri: educația, educația și educația. Să nu credeți că se vor rezolva vreodată problemele interetnice dacă nu se pune accent pe educație. Dacă nu se bagă bani în educație. Asta e baza, de aici pornește totul. Copiii români nu de la Kelemen Hunor trebuie să afle ce caută minoritățile în țara asta și cum trebuie să ne raportăm la ele, ci de la profesori bine plătiți, care să le explice ce înseamnă multiculturalismul și toleranța. Copiii maghiari au nevoie de metode noi să învețe bine limba română și să iubească cul­tura românilor. Avem nevoie de manuale comune de istorie, scrise de români și maghiari împreună. În general, avem nevoie de mai multe lucruri făcute împreună.

- Copil fiind, ție ce ți se spunea despre ro­mâni?

- Pe vremea Împușcatului, era o teamă cons­tantă că statul român vrea să ne facă rău și că, la un moment dat, va trebui să plecăm ca să putem su­praviețui. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, trebuie să ne amintim de faptul că pe atunci, în anii '80, nu a­veai voie să scrii numele lo­calită­ți­lor în maghiară, îți era frică să vor­bești ungurește pe stradă, și dacă te-ai născut maghiar, numele ți-a fost tradus automat și introdus în certi­ficatul de naștere în română. Ibolya a devenit Viorica, László a devenit Ladislau și așa mai departe. Ți s-a ră­pit un lucru foarte personal, care face parte din identi­tatea ta: numele. De aceea sunt mulți Csaba și Attila printre maghiarii din România, fiindcă aceste nume nu pot fi traduse în nicio limbă. Dar chiar și cu numele tradus, milițienii erau mai duri cu tine decât cu românii. La serbările de școală, copiii maghiari aveau voie să stea doar în spatele copiilor români, iar la locul de muncă nu puteai ajunge mai sus de un anumit nivel dacă erai ma­ghiar. Ei, în această atmosferă ostilă față de mi­norități, păstrarea identității maghiare a venit la pa­chet cu o întrebare crucială: merită să mai rămâi ma­ghiar dacă ai doar dezavantaje din cauza asta? Unele familii au ales asimilarea. Tata însă zicea că ajunge dacă învățăm românește și suntem oameni cinstiți. Astfel noi am rămas ce suntem. În familia mea niciodată nu se vorbea de rău despre români. Doar de guvernul român, ceea ce e o mare diferență.

"Urmașii vinovaților nu sunt vinovați"

- Ești de părere că arta și umorul pot vindeca "boli" vechi, precum naționalismul și xeno­fo­bia?

- Nu le vindecă, dar cred că pot contribui la ame­liorarea problemelor. Naționalismul nu are umor și este vul­ne­rabil în fața umorului. De aceea cred că a­tunci când dialogul nu mai func­ționează, umorul e sin­gurul leac care poa­te să func­ționeze cât de cât îm­potriva națio­nalis­mu­lui.

- Crezi că există vinovății istorice? Și dacă da, cum trebuie să ne raportăm noi la ele, azi?

- Da, există. Tre­buie, în primul rând, recunoscută vina. Și fiecare parte vinovată trebuie să-și ceară scuze. Apoi trebuie să pornească un dialog des­pre vinovățiile res­­pec­tive și să se ajungă la un numitor comun. Asta la nivel diplo­ma­tic. Noi, oamenii de rând, nu cred că trebuie să avem un comportament deo­se­bit, trebuie doar să ți­nem minte că ur­mașii vinovaților nu sunt vi­novați. Doar vinovații sunt vinovați.

- Care ar fi sfatul tău pentru concetățenii tăi, români și maghiari?

- Să nu vă mai lăsați manipulați. Să știți că cei care vorbesc tot timpul despre dușmani, și nu sunt maneliști, vor să vă manipuleze. Aveți mare grijă să nu cădeți în capcana lor!

- Dacă până nu demult piesele tale erau legate de Secuime, de curând ai trecut la teme uni­versale, precum dra­gostea și relațiile de cuplu. Povesteș­te-ne despre "Monstrul nisipurilor".

- Piesa "Monstrul nisipurilor" s-a născut în 2015, pentru teatrul "Figura" din Gheorgheni, unde a fost folosit de regizorul Botond Nagy ca material de pornire pentru spectacolul său. A fost montată, apoi, anul trecut, de Irina Crăiță-Mândră la Craiova și de Andi Gherghe la Galați. Este o piesă-mozaic, în care vedem cinci femei și cinci bărbați chinuin­du-se cu viața lor romantică, în diferite scene mai mult sau mai puțin absurde. Scenele se leagă, dar întâmplările nu sunt povestite într-o ordine crono­logică, și dragostea nu învinge totul.

- Ți-a fost mai ușor să scrii despre dragoste decât despre conflicte interetnice?

- Piesele mele sunt, de fapt, texte despre oameni care întâmpină diferite probleme, și din cauza asta ajung în situații conflictuale. Unele dintre acestea sunt interetnice, altele intrafamiliale sau de altă natură. De exemplu, conflictul lui Mihai Viteazu cu Zsigmond Báthory nu este de natură interetnică, pe vremea lor nici nu exista așa ceva, ci este vorba despre putere și trădare. Sau primarul maghiar din "Orb de mină" este în conflict cu toate personajele, nu doar cu polițistul român. Ceea ce vreau să spun este că, din perspectiva dramaturgului, tehnica de scris nu se schimbă. Oricare ar fi subiectul principal al piesei, iubirea sau ura, eu iau un personaj, îl pun în dezacord cu celălalt, și urmăresc ce se întâmplă.

"Calificarea este și posibilă, și imposibilă"

- Mai nou, ai terminat și prima ta piesă scrisă cap-coadă în limba română. Des­pre ce e vorba și unde se va monta?

- Este vorba despre piesa "Nu chiar 1918", care se mon­tează la Teatrul "Andrei Mu­reșanu" din Sfântu Gheor­ghe.

- Spune-ne ceva despre colaborarea ta intensă cu regizorul și actorul Andi Gherghe...

- Ne știm de mult, dar nu eram cunoștințe apro­piate până acum câțiva ani, când, într-o zi, ne-am întâlnit la secția de poliție, nu ca arestați, ci în sala de așteptare. Am stat de vorbă, el mi-a povestit des­pre planul său de a face un spectacol despre ma­ghiari și români, care să arate diferite secvențe haioase din convie­țui­rea noastră, și am început să dezvoltăm ideea. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, eu mi-am scris câteva schițe de scene, apoi am făcut un an pauză, fiindcă am aflat că Teatrul Național din Târ­gu-Mureș pre­gă­tește o premieră exact despre acest subiect, și am zis să nu fie în oraș două premiere des­pre maghiari și ro­mâni, în aceeași sta­giune. Astfel, peste un an, am scos la "Stu­dioul Yorick" spec­ta­colul "MaRó", prima noastră colaborare și începutul prieteniei noastre.

- Ca spectator, ți-au plăcut mon­tă­rile pieselor tale? Ai vreun spectacol fa­vorit?

- Majoritatea mi-au plăcut. Nu am un singur favorit, am multe. Dar favoritele mele nu sunt neapărat spectacole de UNITER, ci acelea în care sunt implicați oameni care îmi plac mult, și nu doar ca artiști. Iubesc mai mult oamenii buni decât arta propriu-zisă.

- Care este mesajul numărul 1 al pieselor semnate de dramaturgul Szekely Csaba?

- Mi-am dat seama că e mai bine dacă dra­maturgul nu vrea să spună nimic. Pare paradoxal, fiindcă te apuci de scris ca să spui ceva despre lu­mea din jur, doar că în dramaturgie, dacă îți bagi părerea personală în text, cu asta ieși din personajul tău care tocmai vorbește, reintri în tine, și deja tex­tul nu mai e autentic, ți-ai stricat scena. N-ai voie să ieși din personaj. După părerea mea, sarcina dra­maturgului este să găsească o problemă relevantă, și apoi să-și lase personajele să se chinuie cu ea. Dacă îți iubești personajele, ele vor transmite me­sajul de care lumea are nevoie.

- Piesa ta, dedicată Centenarului și intitulată "Nu chiar 1918" se joacă la Teatrul "Andrei Mu­reșanu" din Sfântu Gheorghe, în regia lui Cris­tian Ban. Ce ți-ai dorit cu această piesă și cum crezi că va fi ea receptată?

- Mi-am dorit același lucru ca de obicei: ca oamenii care vin la teatru să se simtă bine și să se elibereze de prejudecăți. Cred că spectacolul are șanse să fie receptat bine, fiindcă e o trupă bună acolo și piesa e montată de un regizor bun. Dacă-mi permiteți să citez o în­țe­lepciune de la un fotbalist român, Dorinel Munteanu: înainte de meci, "calificarea este și posibilă, și impo­sibilă".