Comoara de pe movila lu' Berbec

Redactia
POVEȘTI APROAPE ADEVĂRATE

Vestea întoarcerii în satul Banița, din Câm­pia Bărăganului, a lui Achim Ispas, după mai mulți ani de prizonierat, a scurtcircuitat întreaga comunitate, cu atât mai mult cu cât o bună perioadă de timp s-a crezut despre el că dispăruse în una dintre luptele anterioare sfâr­și­tului celei de-a doua conflagrații mondiale. Amin­tirea războiului rămânea în urmă ca un vis urât, însă lui nu-i dispăreau din urechi șoaptele ge­ne­ralului: "Lân­gă o ridicătură de pământ, în preaj­ma unei movilițe". "Dacă sunt doar halucinațiile unui muri­bund?", se îndoia uneori omul șesului. "Exclus, se autoîncuraja, fiindcă, deși bolnav, bătrânul era lucid și logic în ceea ce spunea". "Pe acele locuri, de unde am înțeles că-ți tragi obârșia - adăugă generalul - am purtat lupte crâncene în drum spre Mol­do­va. Acolo am lăsat ce­va scump, care îți poate fo­losi. Eu nu mai am puterea să recuperez. Decât să rămână în pământ ori să încapă pe mâna unui neispră­vit, mai bine să ajungă la tine". Vor­be spuse clar, neîndoiel­nice. Încă nu se înfăptuiseră cooperativizarea agri­cul­turii, așa încât, ajuns acasă, mai putu să cumpere două pogoane de pământ chiar pe moviliță, stâr­nind zâmbete ironice. Era ceea ce i se spusese: "Movila lu'Berbec", un dâmb nisipos, nelucrat de nimeni.
...Sfârșit de iarnă. Zăpada se topea încet, dar erau semne că nu va mai veni alta. Soarele se înălța tot mai semeț pe bolta cerească. Ziua se mărea văzând cu ochii. Câte un tril de privighetoare spăr­gea instantaneu văzduhul. Pământul se zbicea de la o zi la alta. Dinspre Dunăre, Băltărețul, pe lângă adierile sale calde, prelungea și "simfonia" zgomo­telor produse de săteni în pregătirea unelte­lor, repararea lor pentru muncile agricole de primăvară.

Plugul se lovește de un pietroi

În curând, sătenii au ieșit la arat. Printre ei, și cei din neamul Ispas. Mânat de treburi și constrâns de sănătatea precară, fostul prizonier își chemă într-o zi feciorul pentru a-i încredința marea taină legată de spusele generalului: "Vezi, acolo, la Mo­vila lu' Berbec, unde avem două pogoane, că de-aia le-am cumpărat". "Bine, tată, nu-ți fă griji", îl asigură Ispas jr. emoționat. Lăsă, așadar, arăturile în seama feciorului său, Uță Ispas, mobi­lizat și pus pe fapte mari mai abitir ca oricând. În­hămă caii la plug, orientându-i în prima brazdă. După el, Maria Craiu și Petre Mihalache, cei doi proprietari a câte unui bou, ambii aflați acum îm­pre­ună la jug, pentru a-l ajuta pe băiatul lui Ispas să termine aratul mai curând...Toți pășeau agale, cu gândurile aiurea. Deodată, plugul din mâinile băiatului scoase un scrâșnet surd, caii poticnin­du-se ușor. Acesta tresări brusc, încercă să mute pietroiul, dar nu reuși. "Ce fel de pietroi o mai fi și ăsta?", se întrebă, străfulgerat de o idee...
Uță lăsă caii în brazdă, spuse celor doi însoțitori să se odihnească și plecă iute spre casă să-și anunțe părintele, care veni foarte repede. Consăteanul Vasile I. Gh., aflat ceva mai încolo, nu a dat de la început atenția cuvenită evenimentelor. Abia mai târziu, când l-a văzut pe Uță Ispas că a început să sape în brazdă, a devenit tot mai atent, trăgând cu ochiul, timp în care, în minte, îi încolți o idee. "Măi, să fie, ce-o fi găsit ăla acolo?", se întrebă el intrigat, în timp ce continua să țină cu mâinile de coarnele plugului. De dincolo, Uță Ispas începu să priveacă în toate părțile. Deodată, a încetat săpatul, apoi a plecat către Vasile I. Gh. Ajuns lân­gă acesta, îi aruncă, așa, într-o doară: "Merg la un loc al meu să sap un șanț; aici rămâne tata". Pe Vasile I. Gh. "găselnița" aceasta nu era de natură a-l liniști. Norocul lui a fost că s-a apropiat ora de masă și odihnă. "Stam la chin­die - își amintește el - și nu puteam să-mi iau ochii de la locul acela, unde săpase mai înainte Uță. Am vrut să merg până acolo, dar nu m-a lăsat frate-meu mai mare". Totuși, Vasile I. Gh. mai rămâne prin apropiere, spunând fratelui că mai trebuie să dea cu grapa, ceea ce, până la urmă, s-a și întâmplat.

Groapa nu a fost astupată

După ce s-a înnoptat de-a binelea, dar "era lună de se vedea ca la prânz", Vasile I. Gh. s-a hotărât să se apropie treptat de locul acela care îl atrăgea irezistibil. Deodată, însă, P. Miha­lache se ridică de lângă moviliță și îl privi fix în ochi pe tânărul temerar. Jenat, acesta se opri, dar în câteva clipe a fost suficient să vadă pietroiul dat la o parte și o groapă săpată unde trebăluise Uță. Ciudat, bătrânul Ispas și Maria Craiu nu erau de văzut. Vasile se întoarse la căruță, înjugă boii și plecă spre casă pe drumul poleit cu lună. "Las boii, le dau să mănânce, văd ce e pe-acasă, iau bicicleta și mă întorc la moviliță", își făcu el un plan. Numai că acasă și-a găsit soția văicărindu-se că vițeii și cârla­nii i-au făcut "praf o fușchea (răsadniță - n.n.) de tutun". Se culcă supărat, însă de pe la miezul nopții "m-am trezit și până la ziuă m-am perpelit, așa că am înjugat boii și, cu noaptea-n cap, m-am dus la locul nostru, la arat. Vorba vine la arat, fiindcă eu voiam de fapt să știu ce s-a mai întâm­plat la movilă, unde văzusem ceva suspect. Am dejugat boii, i-am legat la că­ruță și am fugit la lotul lui Ispas. Acolo, câteva clipe am rămas uimit, observând că pes­te noapte s-a săpat o groa­pă adâncă de circa 1,30 m, cu o circumferință de aproxi­mativ 70-80 cm. Un petic de hârtie ceruită a găsit ceva mai târziu V. Ioniță. Eram atât de mirat încât, pe moment, nu am auzit vorbele urâte pe care mi le adresa de la distanță Maria Craiu, venită între timp și ea cu P. Mi­ha­lache. Dezme­ticit, abia auzii spusele vecinului Vasile Be­nescu: «Ce au, bă, ăia cu tine?»". "Hai, să vezi și tu ce au!", și l-a direc­ționat către săpătura rămasă deschisă.

Epilog în tranziție

Trebuie spus că firul acestei povestiri, perpe­tuată prin viu grai în satul Banița, prezentată pe scurt mai sus, a fost limpezit abia în perioada post­decembristă, când unele situatii au putut fi comen­tate liber, fără contorsiuni emoționale. A fost posi­bi­lă și inițierea unei discuții cu eroii care au supra­viețuit teribilei întâmplări, receptată și statornicită în mentalul colectiv ca ceva fabulos. Ca martor la fața locului, pot afirma că cel mai cooperant a fost Vasile I. Gh. care, ajuns la maturitate deplină, dar probabil la fel de neliniștit ca odinioară, a încercat să clarifice și alte aspecte legate de fascinantul eve­niment. La întrebarea de ce grupul presupus bene­ficiar, de fapt patru persoane (niciuna prezentă la discuții), nu a astupat groapa, din care se presupune că a fost extrasă comoara, Vasile I. Gh. a spus: "Fiindcă în satul nostru există din bătrâni credința populară po­trivit căreia cine astupă o groapă în care găsește o comoară este aspru pedepsit de divinitate". "Și chiar credeți că s-a găsit ceva acolo?", a mai fost întrebat. "Sunt convins că da. Am în vedere și felul cum au decurs unele lucruri ulterior...". Și astfel, volubilul interlocutor ne spu­ne că, la circa un an după întâmplarea propriu-zisă, s-au făcut cercetări conduse de chiar oameni ai Securității. Interlo­cutorul vorbește fără inhibiții, ceea ce o face pe soția sa să-l mai tempereze: "Am impresia că vrei din nou să dai de dracu'. Nu-ți ajunge câte ai păti­mit?". "Are și ea dreptate - re­plică bărbatul - fiindcă un locotenent major a stat un an de zile pe capul meu. Venea aici, mânca, so­ția îi cumpăra și țigări, după care pleca. Sigur, nu numai pe mine m-a frecat astfel...". "Și a des­coperit ceva locote­nentul?". "Nu știm, nouă nu ne zicea nimic. După locotenent, mă trezeam noaptea cu unul mare de la raion. Auzisem că-i comandant. Venea în toiul nopții, mă scula și mă punea să-i povestesc. Îl chema Cuțov sau cam așa ceva. A venit săptămâni în șir, soția mea se speriase rău de tot, de-aia tresare și acum din somn. Mie nu-mi pasă, m-am obișnuit, câte declarații n-am dat eu atunci... "Mai aveți și alte argumente care să confirme găsirea comorii?". "Ar mai fi, după judecata mea. De exemplu, faptul că persoanele în cauză au realizat, în continuare, multe lucruri, peste puterile lor. Unul dintre ei, bunăoară, a con­struit multe fântâni și a făcut șapte fini - rețineți, șapte! Și nu numai astea, dar mai multe nu vă pot spu­ne...". Asemă­nător au vorbit Ioniță Vasile și Ștefan Dra­gu. Și astfel, adevărul despre co­moa­ră, în totalitatea lui, a ră­mas suspendat într-un nor de fum, iar deznodământul în­tâm­plărilor a fost transferat la discreția imaginației ascultă­torilor!
Acum, ca și atunci, mă întreb dacă legendele locale se nasc întotdeauna pe baza unor realități sută la sută autentice, sau ca urmare a unui amestec de realitate și imaginație?! Oricum, un lucru e cert: cât va dăinui satul Banița, va dăinui și faimoasa povestire despre Comoara de pe Mo­vila lu' Berbec, pe care vârstnicii o vor povesti, la gura sobei, co­piilor și nepoților, în serile lungi de iarnă.

IOAN STOICA