Formula AS în Munții Țarcu - Viața la o palmă de cer

Ciprian Rus
- A fost luat de avalanșă, și-n Făgăraș, și-n Retezat. A căzut în Munții Cernei, în timpul unei cățărări. S-a rătăcit prin Godeanu. A urcat cu schiurile în spinare prin Bâlea, a fost în Munții Rodnei, în Bucegi și peste tot prin Apuseni. Nu e munte din România de care să nu-l lege o amintire sau vreo pățanie. Se zice că adevărații montaniarzi sunt cei care se întorc teferi și apucă să povestească prin ce au trecut. DAN PAICI s-a întors de fiecare dată și și-a spus pățaniile cu harul său de povestaș, pe care nu-l întrece decât pasiunea pentru munte. Am urcat cu el, o zi întreagă, pe Muntele Mic, numai ca să-i auzim nesfârșitele povești... -

Prima zi pe munte

Prima cunoștință cu muntele nu se uită nicio­dată. Auzise des­pre magia lui doar din povești. A trecut aproape o viață de-atunci, dar nu poate uita ziua aceea. Mi­cul dejun e gata, ruc­sacul pre­gătit de cu seară. Fuga la rată! Hur­du­căiala microbuzului rablagit de la Caransebeș până la Borlova ține loc de înviorare. La Borlova, aș­teap­tă caii tocmiți de la țărani pen­tru căratul bagajelor. Și-apoi, să te ții! Ju­mătate de zi de urcat pe jos, spre vârful muntelui, prin zăpada înaltă până peste genunchii unui copil de clasa I! Dru­mul vechi spre Muntele Mic mergea, la începu­tul anilor '60, peste un vechi plai de oi. Expediția avea ritualul ei, de la care nu se abătea nimeni. "Doi adulți mergeau în față, după ei ve­neau caii sa­marizați, după cai mai erau vreo doi adulți, noi, copiii, vreo zece de toți, iar la final, alți adulți. Primii spărgeau zăpada, căci calul se blochează da­că intră până la brâu în omăt. Ultimii doi-trei, din spate, aveau grijă să nu ne pier­dem...", își amintește Dan Paici de prima urcare pe munte. Ține minte fiecare detaliu: scârțâitul zăpezii în­ghe­țate, aura de lumină a brazilor, aburul cald al cailor fornăind greu, ca niște "mocănițe", cu desagii în spinare. Și-apoi, sentimentul de gașcă, poveștile însuflețite, seara, la cabană, la un ceai fierbinte, emoțiile pentru a doua zi, prima zi pe pârtie, la schiat...
"O zi era doar urcatul. Se lăsa seara când ajun­geam sus. Acolo, era o doamnă care ne dădea ceai cald, mâncare și, la somn!. Dimineața, la 7, în­cepea alt ritual. Deșteptarea, micul dejun și-apoi mer­geam la bătut pârtia. O oră și ceva asta făceam, mărunțeam zăpada. Trebuia să bați pârtia dacă voiai să schiezi! Asta a fost, ani de zile, copilăria mea pe Muntele Mic. De dimineața până după-amiaza, când se întuneca de tot, numai și numai pe pârtie. Încă o tură și încă o tură, un minut nu stăteam locului! De aici a început toată nebunia mea cu muntele, de la Muntele Mic. De la Muntele Mic am zis să mergem și pe vârful ăla, și pe vârful ăla... Și de la Muntele Mic am ajuns, mai an, până pe «Muntele Mare», pe Himalaya!"...
Au trecut mai bine de 50 de ani de la primele amintiri de pe Muntele Mic, și Dan Paici e la fel ca-n copilărie: un minut n-ar sta locului! Îmi dau întâlnire cu el la intrarea în Caransebeș, dornic să mai aflu din pățaniile sale de "munțoman" despre care citisem, cu ani în urmă, chiar în "Formula AS". Cum mă vede, mă măsoară din cap până în picioare. "Bocancii-s buni, hanoracul bun, un polar îți mai dau eu, dacă e cazul, pantalonii-s de oraș, dar nu-i bai, te descurci, că ești tânăr! Doar nu credeai că stăm la povești despre munte, la cafenea?", râde zgomotos Dan Paici. Are pe cap o căciulă șuie, în ton cu firea lui veselă, tricoloră, pantaloni de schi și bocanci serioși, de firmă. Iar în portba­gajul jeep-ului din ca­re tocmai ce co­borâse se ițesc două schiuri fru­mos ceruite, gata de aventură. "Urcăm pe mun­te, fie ce-o fi! Sus nin­ge de rupe, din ce mi-au zis ca­banierii, dar suntem pre­gă­tiți pentru orice vre­me!". Entuziasmul lui Dan Paici este contaminant!
Pornim în trom­bă. Sunt 30 de kilo­metri din Caran­se­beș până sus, pe Mun­tele Mic. Un drum șerpuit prin pă­dure, până la 1500 de metri, apoi încă un pic, prin golul al­pin, până la cota 1800. O oră de mers cu mașina, nu o zi, ca pe vremuri, ca-n amintirile din co­­pi­lărie. Mă pregătisem să-l întreb despre vârs­tele muntelui: cum îl simți în co­pilărie, când magia lui te înfioară, cum îl simți la vârsta ado­lescenței, când ești deja independent, cum îl simți la vâr­sta tinereții, la vâr­sta aceea când crezi că poți muta, lite­ral­mente, munții din loc, cum îl simți ca părinte care își ia copiii cu el în ture de schi, cum îl simți după 60 de ani, când te chinuie hernia de disc. Dan își trece mâna prin barba deasă și aspră și mă privește cu ochii lui albaștri, senini, de aventurier: "Noroc că mai încărunțește barba, că altfel habar n-aș avea ce vârstă am! Bucuria e aceeași, indiferent de vârstă! E la fel și la 10, și la 20, și la 30, și la 60 de ani. Important e să ajungi sus, pe munte. Acolo e totul!".

A suta una oară pe Muntele Mic

"Muntele Mic e intrarea în Munții Țarcu. Asta îl face cu adevărat special. Asta, și faptul că aici primele cabane au apărut încă din anii '30. Erau facili­tăți de cazare, cum nu vezi azi în multe locuri pe la noi! Prin '35, de pe Muntele Mic s-a vor­bit la Londra, la telefon! Era o cabană, Bella Vista, am mai prins-o și eu când eram mic. În Bella Vista, în 1930, fie­care cameră avea baie pro­prie, cu cadă, totul era încălzit prin centrală, era parchet pes­te tot și, peste el, covoare per­sane. Luxul-luxului, pentru o cabană de munte în anii aceia! În condițiile astea, Muntele Mic le-a trezit multora, încă din Interbelic, plăcerea de a urca până la 1800 de metri, și de a practica sporturile mon­tane". Mașina se opintește o vreme pe panta înzăpezită, apoi Dan Paici trage jeep-ul pe dreapta. "Aici se termină pă­durea, de aici începe muntele", îmi spune Dan. "Mulți confundă pădurea cu mun­tele. Pădurea e pădure, muntele e munte. Frumuse­țea muntelui și frumusețea Muntelui Mic, în cazul ăsta, e că de aici, de sus, vezi golul alpin, vezi toate celelalte creste minunate ale Munților Țarcu".
Suntem la marginea pădurii, și ninge ca-n po­vești, cu fulgi mari și rotunzi, ca niște globuri ar­gintii. Brazii strălucesc și zăpada crește pe dealuri văzând cu ochii. Coborâm ușor pe o potecă, Dan în față, spărgând ză­pa­da, eu în spate, pe urmele lui. "Chiar pe aici ve­nea vechiul plai de oi dinspre Borlova, pe care urcam în copilărie. Din '60, de când am fost prima oară aici, dacă stai și so­co­tești numai două urcări pe Muntele Mic într-un an, și tot îți dă că am ur­cat aici de o sută de ori! Vezi toți co­pacii ăștia din jur, albi, plini de chiciură și de zăpadă? Dacă mâine dă barăm un ceas de soare, se topește totul și pri­veliștea se schimbă complet. Doar acum, doar azi, doar aici, pădurea e așa. În fiecare zi, de fiecare dată când urci, pădurea și mun­tele sunt altfel. De fiecare dată... Uită-te ce splendoare! Cum să nu fi urcat, un pic măcar, pe Muntele Mic!?".

Trei luni pe an, sus în munte!

Lăsăm în urmă liniștea pădurii și urcăm înapoi, pe vechea potecă, până la mașină. De acolo, în câ­teva minute, suntem în vârf. Trei-patru instalații de schi funcționează din plin. Copii de-o șchioapă, ado­­lescenți, părinți și bunici în costume de schi, care mai de care mai vesele, dau culoare locului. Dan Paici a "nășit" el însuși una dintre pârtiile de schi din Muntele Mic. Toată lumea îl cunoaște, toa­tă lumea îl salută. Ne punem la rând să co­mandăm un vin fiert, găsim un loc la geamul unei pen­siuni, cu vedere spre crestele Munților Țarcu, și Dan începe iarăși să depene povești despre munte, po­vești mai vechi, mai noi, povești fără vârstă, la fel ca eroul lor...
"În perioada liceului, aveam o profesoară de Bio­logie foarte pasionată de munte. «Hai să mer­gem până pe munte, să vă arăt ceva!», ne zicea, iar noi abia așteptam, pentru că ea aranja în așa fel, că lipseam câte o zi întreagă de la școală". După ie­șirile la schi din copilărie, ieșirile cu clasa de Biologie îl apropie și mai mult de munte pe Dan. Dar "microbul" adevărat se trage din facultate, când se apucă de alpinism. "Pasiunea era tot mai mare: alpinism de vară, alpinism de iarnă, ture de vară, ture de iarnă, cățărat prin Cheile Bicazului, cățărat prin Retezat, cățărat în Apuseni. Mergeam peste tot, dar baza era la Herculane, că era mai aproape de Ti­mișoara, de facultate. Eram student la Politeh­nică și concuram pentru Poli Timișoara, într-o vre­me în care Poiana Brașov și Dinamo erau cluburile cele mai tari. Noi nu aveam condițiile lor: făceam totul cu echipamente cumpărate de noi. Ei aveau echipamente de la club, cazare, supraalimentație, dar tot i-am bătut de câteva ori pe echipe. Țin minte că exact în anul în care Poli Timișoara a retro­gra­dat la fotbal, noi am câștigat campionatul na­țional pe echipe la alpinism. Proba de foc o re­pre­zenta traversarea Carpaților Meridionali pe timp de iar­nă. Am făcut trei ture de Meridionali de iar­nă: ple­cat din gară din Herculane și ajuns la Bra­șov, doar pe crestele munților. Eram o trupă care mergea pe munte sâmbătă de sâmbătă, iarnă, vară, nu con­ta!".
Inginer siderurgist de top, extrem de pasionat de munca lui, Dan Paici n-a abandonat muntele nici după ce a început să aibă responsabilitatea unei sluj­be solicitante și a unei familii. "Când ai microbul mun­telui în sânge, nu mai ai scăpare! Sâmbăta, după muncă, fugeam direct în munte și mă mai în­tor­ceam duminica noap­tea! Eram și mem­bru Sal­vamont, membru al Clubului de Alpinism și, din acest motiv, mai pri­meam scoateri din pro­ducție. Cu tot cu sfâr­șiturile de săptâ­mână, peste 3 luni din an numai și numai pe munte!".

Suspendat peste abis

- Alpinismul a fost și este un sport cos­ti­sitor. Cum vă descur­cați să vă faceți rost de echipa­mente pe vre­mea comunis­mu­lui?

- Știi ce făceam? Într-o vreme, vopseam turnuri de biserică! Ne spânzuram de crucea bisericii, fă­ceam mici reparații la acoperiș, vopseam turnurile și câștigam grozav de mulți bani. Iar cu banii ăștia cum­păram, în turele noastre prin Carpați, de la nem­ții din Germania Democrată sau de la ruși, tot felul de echipamente. Pe vremea aia, o coardă era 3.000 de lei, cât un salariu. Și o coardă o puteai rupe în 5 minute, dacă se freca de un pietroi mai ascuțit...

- Mulți văd alpinismul ca pe un sport ciudat: nu te ur­mărește nimeni în timp ce con­curezi, nu te încurajează ni­meni, nu-ți face nimeni gale­rie...

- Da, ești doar tu cu tine. Dar asta e și fru­musețea, ăsta e farmecul: lupta ta cu tine. Și mai e ceva extraordinar: e coe­ziu­nea aceea care se sta­bilește în echipă. Cățărarea, așa cum am făcut-o eu, e un sport de echipă: în doi sau în trei oa­meni. Ei bine, între oamenii ăștia se creează o relație fantas­tică pe timpul cățărării. E ceva ce mi-e greu să îți explic și acum, după mii și mii de că­țărări. Practic, acolo, tu depinzi de celălalt. Viața ta depinde de celălalt și a celuilalt depinde de tine 100%! Agățat în coardă, devii prelungirea celuilalt. Și știi ce e ui­mitor? Faptul că aceas­tă coeziune durează fix cât du­rează cățărarea. S-a terminat cățărarea, rămâi prie­ten cu co­legul de echipă, ești poate cel mai bun prie­ten, dar nu mai e acea senzație. Rămâne pri­ete­nia, dar dispare legătura aceea fantastică a corzii din timpul cățărării...

Avalanșa din Făgăraș

Sunt -18 de grade afară, pe Muntele Mic, iar Dan Paici soar­be din vinul încă fierbinte. Puternic și bine legat, ai putea paria că încă luptă să aducă un nou titlu de alpinism pentru Poli! La 63 de ani, monta­niar­dul din fața mea are mai multe pățanii pe munte decât riduri pe față și fire albe în barbă. Începe să-mi povestească despre o întâm­plare mai veche, petrecută la Viștea, lângă Vârful Moldo­vea­nu, într-o iarnă grea. "S-a rupt cornișa cu un prie­ten și a căzut în gol, chiar sub ochii mei, de la 300 de metri! Era la doi pași de mine și, într-o clipă, mă uitam îngrozit cum se duce în hău". Jos, în mun­tele de zăpadă, se vedea un punct negru. Le-a dat curaj lui Dan și cole­gilor lui. Dan a fost primul care a pășit prin locul prin care tocmai se prăbușise prietenul său: nu era altă cale de a ajunge în vale și de a-l căuta! "Dintr-o ava­lanșă nu scapi de­cât dacă avalanșa te lasă afară, la final. Am ajuns repede și, cu cât înaintam prin zăpadă, punctul negru se tot mărea. Tovarășul nos­tru trăia, dar își rup­sese rău un picior, nu-l mai putea mișca. Am lăsat un cort și un om cu el, iar eu am plecat pe vale să dau de-un echipaj Salvamont. Nu știam zona, era și zăpadă mare, așa că am luat-o direct printr-un pârâu, prin apa rece, la vale, dă-i și dă-i! Pe el l-am salvat cum l-am salvat, dar nici acum nu știu cum am scăpat eu, atunci, leoarcă, prin frigul ăla de februarie! Am ajuns pe undeva pe lângă Făgăraș, mi-au făcut niște oameni un ceai, m-au înfofolit, eram vai și amar de capul meu! Dimi­neața, am urcat înapoi cu Salvamontul, șase la o targă prin pădure, prin zăpadă, să-l aducem jos, în oraș, pe accidentat... Da, muntele nu e mereu prie­tenos. Eu le-am pățit cam pe toate, dar cel mai urât mi se pare când plouă. Nu-mi place neam ploa­ia pe munte, poate fi oricum, numai ploaie nu. Când sunt furtuni puter­nice, fulgeră la nivelul so­lului. Și-atunci, ce tre' să faci e să lași orice urmă de metal deoparte și să stai liniștit să toarne peste tine. Am prins așa o ploaie și am făcut cum zice la ma­nual. Mi-am aruncat cât colo rucsacul și am stat să mă plouă. Dar era așa de electrizată atmosfera, că mi se ridica singură că­ciula din cap. Eu o în­de­sam pe cap, ea mi se ridica singură, fix ca-n filmele de groază", povestește Dan.

- Ce gânduri te încearcă în momentele-limită, sus pe munte? Și ce te ajută să o scoți la capăt?

- Te încearcă tot felul de gânduri, normal. De-aia, eu tot timpul am zis: "Capul face, capul trage!". Psi­hicul te scoate din orice. Dacă ești cât de cât or­ga­nizat, dacă știi unde ești și ce poți, dacă analizezi bine lucrurile, șanse de scăpare ai 95% din orice si­tuație. Există și ghinion, dar, în mod normal, dacă nu intri în disperare, dacă nu faci greșeli elemen­tare, soluțiile apar. Când e vorba de munte, când e vorba de alpinism, dar și de viață, în general, să știi un lucru: mintea contează mai mult decât mușchii...

Viață de "pensionar"

Chiar dacă, din pricina unei hernii de disc care-l chinuie, nu mai poate merge pe munte "decât" 6-7 ore pe zi, Dan Paici tot nu a renunțat la sport: noua sa pasiune este caiacul, cu care a făcut, în 2015, un tur de 2.500 de kilometri de la Ingolstadt la Marea Nea­gră. Inginer mecanic fiind, a fost cooptat, acum câțiva ani, într-o echipă de specialiști la celebrul raliu Paris - Dakar. Dar merge și în raliuri proprii, precum Budapesta - Bamako (Mali) cu o Dacie 1300, sau, tot cu Dacia, anul trecut, de Centenar, într-un tur al granițelor României Mari, de-a lungul frontierelor cu Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova și Bulgaria.
"Planuri de viitor? Vreau să merg până la Vla­divostok, tot cu Dacia. Și mai vreau să vin pe apă, cu caiacul, de la Marea Nordului până la Du­năre, pe Rin, pe Main, iar apoi de la Ingolstadt, pe Du­năre, la vale. Suntem câțiva de vârsta mea, pen­sio­nari, care nu ne lăsăm. Am prieteni sus, pe Muntele Mic. Îi sun dimineața: «E zăpadă, e soare, nu bate vântul?». «Da!». Sar în mașină, urc, dau 10-15 ture pe schiuri, și până se întunecă sunt acasă". Unii zic că asta e viață de aventură. Eu zic că e o viață nor­mală. Nu există medicament mai bun ca sportul și ca muntele!".