Iubitorii de istorie au observat, cu siguranță, că în ultimii ani, grație noilor tehnologii disponibile, această frumoasă știință a cunoscut un avânt remarcabil. Uneori poate prea remarcabil, încât tot ce luam până acum de bun, ca fapt dovedit și bine bătut în cuie, a ajuns să fie pus sub semnul întrebării și înlocuit cu prezumții cu totul și cu totul noi. Un inventar complet al tuturor acestor "revoluții" cunoscute de istorie în ultimele câteva decenii este desigur imposibil de făcut aici. Vom da, în schimb, trei exemple fascinante, care ne vor face negreșit să privim istoria omenirii cu alți ochi.
1. ADN-ul uman conține gene de om Neanderthalian
Până în urmă cu nouă ani, vocile care susțineau că între omul modern și cel de Neanderthal au existat, ocazional, raporturi de natură sexuală ce au condus la hibridizare, erau doar izolate. Cel mai vocal susținător al ipotezei a fost Erik Trinkaus, de la Universitatea din Washington. Printre argumentele invocate de el se număra și craniul unei femei de acum circa 35.000 de ani, descoperit chiar în România, în Peștera Muierii din județul Gorj. Erik Trinkaus credea despre craniul "PM1" (al treilea ca vechime din Europa) că reprezintă un exemplu al acestei hibridizării, având atât trăsături ale omului modern (Homo Sapiens), cât și caracteristici neanderthaliene (Homo Neanderthalensis). Dar Trinkhaus și cei asemenea lui, care credeau în ipoteza hibridizării, se aflau în minoritate. Teoria general acceptată era că omul modern, provenit din Africa, i-a înlocuit, pur și simplu, pe Neanderthalienii, care, ușor-ușor, au dispărut cu desăvârșire, una dintre cauze fiind limitarea resurselor naturale, ca urmare a schimbărilor climatice.
Dar grație noilor studii genetice, în 2010 lucrurile s-au schimbat complet. Acestea au demonstrat nu numai că între omul modern și neanderthalieni au avut loc încrucișări, ci că acestea s-au produs atât de frecvent, încât 1% - 4% din genomul populațiilor actuale din Eurasia (nu și din Africa) provin de la omul de Neanderthal. Mai pe românește, fiecare dintre noi este, în medie, cam 2% neanderthalian.
Nici urâțel, nici prostuț
Din fericire, studiile au mai arătat ceva: Homo Neanderthalensis, considerat până de curând tare urâțel și prostuț, era mult mai inteligent și mai creativ decât se credea. Mai mult, el beneficia și de unele însușiri pe care ni le-a transmis genetic și nouă, oamenilor moderni. Moștenirea omului de Neanderthal este, bunăoară, marcată de cheratină, o proteină fibroasă care conferă rezistență pielii, părului și unghiilor și permite o mai bună protecție în regiunile mai reci. Tot de la neanderthalieni avem și o imunitate mai bună. Moștenirea ADN de la Homo Neanderthalensis se regăsește, totodată, în gene cu rol în dezvoltarea creierului și a limbajului. Din punct de vedere fizic, unii dintre noi am preluat, pe linie genetică, de la străbunii neanderthalieni părul lins, obrajii roșii și pistruii.
Și mai avem și-alte rude!
Dar Homo Neanderthalensis nu este singurul nostru văr a cărui moștenire o purtăm în gene. Un alt exemplu de acest tip sunt așa-numiții denisovani, care s-ar fi desprins evolutiv de Homo sapiens acum aproximativ 600.000 de ani. După cum o demonstrează analizele genetice publicate cu începere din 2010, denisovanii și-au croit drum spre insulele din sud-estul Asiei, până în Australia și Noua Guinee, unde s-au încrucișat cu populațiile locale de Homo sapiens. Curioși să afle în ce măsură poartă oamenii din aceste zone geografice gene denisovane, cercetătorii au aflat că până la 5% din ADN-ul populației melaneziane din Papua Noua Guinee, al aborigenilor din Australia și al unor populații indigene din Filipine are această origine.
2. Iahve a avut o soție?
Începând din anii '70, o serie de descoperiri arheologice care sugerau că Iahve, Dumnezeul cel aspru din Vechiul Testament, avea inițial o soție, au cutremurat lumea științifică. Problema a fost întoarsă pe toate fețele de specialiști și, deși aceștia sunt încă departe de a fi ajuns la un consens, tot mai mulți cercetători înclină în prezent să considere că această variantă nu e deloc improbabilă. Care au fost descoperirile arheologice care au pus comunitatea științifică pe jar? Totul a început la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai, de unde cercetătorii au scos la lumină inscripții datate undeva în sec. IX-VIII î. Hr., făcute cu cerneală pe cioburile unor vase mari, în care apărea formula "Iahve și Așerah Lui". Altă inscripție, descoperită la Khirbet el-Kom, lângă Hebron, cuprinde formula "Binecuvântat fie Uriyahu, de către Iahve și de Așerah a Sa; el l-a salvat de dușmanii săi!".
Unii specialiști, precum Mark S. Smith sau Andre Lemaire, au considerat că "așerah" din inscripții nu se referă nicidecum la o zeiță israelită, ci doar la un obiect de cult, un arbore stilizat sau loc de închinare, prin care erau comunicate binecuvântările lui Iahve. Alți cercetători, precum William G. Dever și Judith Hadley, insistă că inscripțiile descoperite la Kuntillet Ajrud nu vorbesc despre nimeni alta decât nevasta divină a lui Iahve. "Majoritatea cercetătorilor biblici din întreaga lume acceptă drept convingătoare dovezile că Dumnezeu a avut o soție", declara, într-un documentar al BBC din 2011, Francesca Stavrakopoulou, lector principal la Universitatea din Exeter, specializată în studii biblice ebraice.
Cum s-a ales Iahve cu o soție?
După cum a explicat Herbert Niehr, de la Universitatea din Tübingen, evreii au fost politeiști până cel puțin în 586 î.H., după care lucrurile au început să se schimbe, ei devenind preponderent monoteiști, din secolul al II-lea î.H. Se pare că, inițial, credințele religioase ale israeliților antici se asemănau cu cele ale altor culturi locale din zona Canaanului. Zeul suprem al Creației era El, care se afla în fruntea tuturor celorlalte divinități, precum Baal, Moloh și Iahve. Așerah era o zeiță a fertilității și, în unele tradiții, era considerată soția lui El și mama majorității celorlalți zei. Treptat, zeul Iahve i-a luat însă locul lui El, ca zeu central, și așa se face că Așerah s-a trezit căsătorită cu cineva care-i era, odinioară, fiu.
"Divorțul" de Așerah și căderea zeiței în uitare
Potrivit anumitor intrepretări, după ce a devenit principala divinitate a Regatului Israel și a Iudeei, atât curtea regală, cât și reprezentanții templului au început să-l promoveze pe Iahve drept Dumnezeul întregului cosmos, posedând toate calitățile atribuite anterior altor zei și zeițe. În secolul al VI-lea î.H., la finalul exilului babilonean, s-a ajuns până la punctul în care însăși existența altor zei a fost negată, iar Iahve a fost proclamat creator al universului și adevăratul Dumnezeu al întregii lumi.
Conform unui documentar american recent, dedicat subiectului, de ascensiunea lui Iahve nu ar fi fost străine nici motivații de natură mai degrabă politică. Preoții lui Iahve au făcut în mod constant tot ce le stătea în putință pentru a crește puterea și influența divinității pe care o slujeau, în scopul de a-și spori, implicit, propria putere și influență. După ce au reușit să scape de divinitățile rivale (cu tot cu preoții lor), au mai rămas cu o singură problemă: soția lui Iahve. Perseverând, neobosiți, în strădania lor, preoții lui Iahve au reușit să o înlăture, în cele din urmă, și pe aceasta, religia a devenit monoteistă iar ei s-au putut bucura în tihnă de monopolul deplin asupra ei.
Potrivit Enciclopediei Britanice, după secolul al III-lea Î.H., evreii au renunțat și la folosirea numelui Iahve, înlocuindu-l în sinagogă cu "Domnul" (Adonai).
Cum au reușit preoții să scape de Așerah
Pe lângă controversatele teorii descrise mai sus cu privire la presupusa calitate de soție a lui Iahve, există și alte câteva, mai nuanțate. Una dintre ele afirmă, de pildă, că este posibil ca Așerah să fi fost asociată cu regina principală din Regatul Iudeei și din Israel. Iar atunci când monarhia a dispărut, dispariția completă a zeiței ar fi putut interveni, practic, de la sine.
O altă teorie face distincția între religia oficială, care-i aparținea elitei, și "religia populară", a maselor, în Israelul antic. Ideea poate fi mai bine înțeleasă dacă facem o comparație cu modul în care s-a răspândit creștinismul: deși această religie monoteistă a devenit religia oficială a unor regate, unele părți ale populației, în special cele din pătura de jos, au continuat secole de-a rândul să se închine, în paralel, și unor zeități păgâne, folosind artefacte și scriind inscripții dedicate acestora.
3. Primul templu din lume
Incredibila descoperire de la Göbekli Tepe
În sud-estul Turciei, aproape de granița cu Siria, se află "dealul burtos" - mai pe turcește, Göbekli Tepe. Cercetătorii i-au dat târcoale încă de prin anii '60, dar abia în 1996 au început aici săpăturile care i-au obligat, în final, pe specialiști, să regândească o serie întreagă de aspecte cruciale, vizând începuturile civilizației umane.
Arheologul german Klaus Schmidt a descoperit, de pildă, la Göbekli Tepe, cea mai veche structură religioasă realizată vreodată de om. Este vorba de un templu alcătuit din stâlpi de piatră, în formă de "T", dispuși în cel puțin 20 de structuri circulare, cu 6.000 de ani mai vechi decât Stonehenge și cu 7.000 mai vechi decât piramidele din Egipt. Monoliții, datând de acum circa 11.000 de ani, au înălțimi cuprinse între trei și șase metri și cântăresc câte 60 de tone. Spre deosebire de Stonehenge, unde nu vedem decât linii simple, monoliții de la Göbekli Tepe ar putea reprezenta ființe umane stilizate, mai ales că la extremități sunt înfățișate mâini și picioare omenești. Pe stâlpi sunt sculptate însă și alte imagini redate cu măiestrie, înfățișând vulpi, șerpi, mistreți, cocori, rațe sălbatice, precum și animale mitologice, stele și planete. "Să descoperi că niște vânători-culegători de fructe au ridicat Göbekli Tepe e ca și când ai afla că cineva a construit un Boeing 747 în pivniță, cu un cuțitaș", explica Klaus Schmidt în 2011, pentru "National Geographic".
Construit din zece în zece ani
Cel mai șocant aspect al descoperirii de la Göbekli Tepe nu este însă legat de faptul că monumentul a fost ridicat de oameni care nu cunoșteau nici măcar roata ori scrierea, ci acela că erau bieți vânători și culegători de fructe, nepracticând încă agricultura. Göbekli Tepe reprezintă, astfel, o infirmare a teoriei potrivit căreia oamenii au devenit întâi sedentari, apoi s-au specializat în agricultură, s-au organizat în așezări complexe și, în cele din urmă, s-au pus pe construit sanctuare. Dimpotrivă, descoperirea celui mai vechi templu din lume pare să demonstreze că religia a fost cea care a determinat, indirect, nașterea agriculturii. Pentru ca toți acei oameni, mobilizați grație unor credințe religioase, să ridice un monument de o asemenea anvergură, trebuiau hrăniți. Deci, domesticirea animalelor, dar și cultivarea unor cereale trebuie să fi fost, potrivit unor intrepretări, o consecință a ceea ce se întâmpla în sanctuar. Ipoteza pare cu atât mai credibilă, cu cât construcția a fost ridicată de-a lungul unei mari perioade de timp, fiind realizată în diferite salturi: la câteva zeci de ani, oamenii îngropau stâlpii templului și ridicau noi cercuri.
Unul dintre cele mai vechi sate din lume, descoperit tot în Turcia
Undeva, în centrul Turciei, se află un alt loc esențial pentru istoria umanității: situl Așikli Höyük, unul dintre primele din lume care surprinde momentul în care vânătorii-culegători au renunțat la viața nomadă, stabilindu-se în așezări permanente și începând să domesticeasca animale și să cultive plante. Ruinele satului au fost descoperite în 1989 și, de atunci, descoperirile arheologice făcute la fața locului nu încetează să-i surprindă pe cercetători. Ei au aflat, de pildă, că locuitorii din Așikli Höyük nu aveau o ierarhie, fiind vorba de o comunitate egalitară. Cu alte cuvinte, nu exista o clasă conducătoare, iar femeile nu aveau un statut inferior bărbaților. Altă descoperire neașteptată a fost aceea că oamenii își duceau traiul mai ales pe... acoperișuri, care erau foarte apropiate unele de altele. Morții și-i îngropau, în schimb, chiar sub propriile case, pentru a-i avea, în continuare, cât mai aproape pe cei dragi, trecuți în neființă.
Sedentari, dar bolnavi. Ca azi
Cel mai uluitor fapt constatat de cercetători este însă altul: trecerea la noul tip de viață sedentar nu i-a făcut pe oamenii din Așikli Höyük mai sănătoși și mai viguroși, așa cum s-ar fi putut crede. Dimpotrivă. După cum a explicat, într-un documentar recent, Mihriban Özbașaran, de la Universitatea din Istanbul, care conduce echipa de arheologi de la Așikli Höyük, noua dietă și noul stil de viață au condus, cel puțin în primă instanță, la o mulțime de efecte negative asupra sănătății oamenilor. Comparativ cu vânători-culegătorii, sătenii care se apucaseră de agricultură erau sensibil mai scunzi și aveau probleme dentare accentuate - acest ultim fapt fiind pus pe seama cantității sporite de carbohidrați și glucide consumate. În plus, ei sufereau de diferite afecțiuni, puse în legătură cu anevoiasa muncă a pământului. Unul dintre ei, dat ca exemplu de arheologi, avea, de pildă, două vertebre atât de tasate, încât se lipiseră cu totul una de alta.
Cum se face însă că, în aceste condiții vădit neprielnice, oamenii care aleseseră calea sedentarismului și a agriculturii au avut, în cele din urmă, câștig de cauză în fața vânători-culegătorilor? Explicația a dat-o tot Mihriban Özbașaran, care a arătat că diferența a fost făcută de frecvența nașterilor. Dacă vânători-culegătorii își permiteau, în medie, să facă un copil la distanță de câte patru ani, întrucât nu-și puteau duce traiul cu câte un prunc la sân și cu un altul, care abia învăța să umble, târât după ei, de mână, locuitorii unui sat precum Așikli Höyük puteau face în medie câte un copil o dată la doi ani. Pe termen lung, acest fapt le-a dat oamenilor sedentari un uriaș avantaj evolutiv, care a compensat din plin neajunsurile provocate de revoluționarul lor stil de viață.