Plimbare pe spatele balenei
E dimineață, e primăvară. Dincolo de păduri, pe vale, învelit cu o pătură subțire de abur, orașul a adormit. Viața începe aici, sus, pe munte, odată cu lumina care dezmiardă pământul. O lumină mare, neîncepută, care îmblânzește frigul și inima, lumina care face zăpada să se topească. Cine s-a deprins să meargă pe munte știe deja că tot ce se întâmplă în afară ajunge cumva și înăuntru. Trebuie doar să vezi și să simți. Orașul acela îndepărtat care doarme, viața care începe acum, din nou, pe culmile nesfârșite ale Munților Țarcu. Aerul ca o cană de lapte aburind, pe care-l sorbi încet și nu te mai saturi. Se încălzește. Cornel Galescu nu mai are nevoie de haină. Pășește sigur, liniștit și ușor, pe spinarea de balenă uriașă a Muntelui Mic. Așa i-ar descrie oricui partea asta de masiv a Munților Țarcu. Ca pe o cocoașă a unui animal uriaș, înconjurată de văi adânci: Valea Sebeșului în sud, Valea Șucului la est, Valea Bistra Mărului la nord și Depresiunea Caransebeșului la vest. O insulă de pășuni înalte, care se ridică deasupra pădurilor, legată doar de o punte îngustă de restul masivului Țarcu: Culmea Jigoriei. Iar Cornel Galescu a mai observat ceva: că de jur împrejurul spinării de balenă, dispuse aproape într-un cerc perfect, se ridică spre cer zece pâlcuri de stânci granitice. O coroană de stânci așezată pe creștetul Muntelui Mic. Natura, așa cum o vede Cornel Galescu, e o ființă vie, fabuloasă, care poate fi povestită oricui. E primăvară, soarele a alungat frigul, Cornel Galescu se îndreaptă spre stâncile de la izvoarele Vâlsanului.
Munții de dinăuntru
Cornel Galescu e un alpinist faimos, și nu doar în România. Expedițiile sale au făcut ca tricolorul nostru să fluture pe aproape toți munții acestei lumi. A ajuns și la poluri, cel de sud și cel de nord. Dar întotdeauna s-a întors acasă, aici, în Caransebeș, orașul aflat la poalele a trei munți - Semenicul, Poiana Ruscă și Țarcu. Munții lui, munții de acasă. Acasă la soție și cei doi copii ai săi. Acasă, acolo unde, dimineața, soarele îi intra pe fereastră, în orașul acoperit cu o pătură de abur, coborât de pe culmea Muntelui Mic. Oare ce va fi fiind dincolo de muntele ăla?, s-a întrebat de copil. S-a făcut ceva mai mare, a ajuns în vârf doar ca să vadă că mai departe se află un alt vârf. Dar oare, s-a întrebat din nou, dincolo de culmea aceea, ce va fi? Și a aflat. În felul ăsta, din munte în munte, din orizont spre un alt orizont, scotocind permanent infinitul, coborând și urcând, Cornel Galescu a cunoscut aproape întreaga lume. În toată călătoria lui de o viață, muntele din afară i-a coborât încet înăuntru, devenind însuși sufletul lui. "În tinerețe, priveam orice ascensiune ca pe o întrecere sportivă. Oare în cât timp voi ajunge pe vârf? Trebuie să fiu primul, trebuie să bat recordul! Încet, cu vârsta, mi-am dat sema că înălțimile de afară sunt egale cu adâncimile din înăuntru. Și că, de fapt, acolo, înăuntru, trebuie să ajung cu adevărat, că acolo e călătoria, acolo sunt vârfurile importante! M-am liniștit enorm! Acum știu că am să urc mai departe doar pentru că asta mă ajută să cobor adânc în mine."
Cornel Galescu a împlinit 54 de ani. E un bărbat tare ca o stâncă de granit, timid, senin și puternic, ca toți oamenii obișnuiți cu marile înălțimi. Zâmbește stingherit și îmi spune să nu-i vorbesc cu dumneavoastră. "Nu, nu, nu, nu domnul Galescu! Eu sunt Coco. Coco e de ajuns". Așa îl știu, așa îi spun toți cei care ajung să-l cunoască. Nu contează că sunt copii sau oameni în vârstă. Omul ăsta care a purtat în dreptul inimii drapelul României în atâtea expediții fabuloase, omul ăsta care a ajuns pe acoperișul lumii și la poluri n-a avut, sau a îndepărtat din el și ultima fărâmă de ipocrizie. De câțiva ani, în afara călătoriilor lui, Coco Galescu știe că mai are de făcut ceva. Să dea mai departe dragostea lui pentru munți copiilor pe care-i cunoaște. Deasupra Borlovei, pe șoseaua ce leagă Caransebeșul de Muntele Mic, se află pensiunea lui. O cabană rustică, întocmai ca cele din Austria sau Elveția, ticsită de trofee și de fotografii din expedițiile sale și decorată cu obiecte vechi, pline de suflet, ale marilor alpiniști de odinioară. O oază de liniște și lemn, într-o lume din ce în ce mai plină de zgomot și betoane. Aici se ocupă cu tabere pentru copii. Copii pe care îi ia cu el, sus, în Munții Țarcu, îi învață să se cațere, să schieze, îi învață să privească, să simtă și să înțeleagă. "Cu gândul ăsta m-am dus atunci spre stânci. Mă gândeam că poate fi un loc bun în care să-i învăț pe copii tainele alpinismului".
Coco Galescu dă mușchiul crescut pe piatră la o parte. Degetele lui o ating, apoi se opresc, încremenite. Un zvâcnet difuz, uitat, pornește de acolo, dinăuntru, din stâncă, și îl face pe alpinist să se înfioare. Degetele lui se mișcă din nou și încep să simtă. Întocmai ca un nevăzător care citește mai întâi cu degetele, apoi cu întreaga ființă, Coco Galescu pipăie și simte linii ciudate și semne străvechi, încrustate acolo, în piatra aceea de granit. O carte, o hartă, o taină care iese iarăși la lumină, prin niște degete care o ating. Un strigăt. Coco Galescu urmărește liniile, într-o tăcere asurzitoare, în care tot ce mai aude sunt bătăile inimii sale. Un cerc! Febril, curăță întreaga piatră de mușchiul care o acoperă și scoate la iveală una dintre marile taine ale istoriei noastre. Litere ciudate, ascunse într-un cerc deschis văd lumina soarelui după milenii de uitare. Simte că piatra este vie. Îl orbește lumina ei. "Pur și simplu am amuțit. Inima îmi bătea cu putere, mă asurzea. E o minune, îmi tot spuneam, o minune... E greu de spus în cuvinte ce am simțit. Dar am să-ți povestesc ceva din viața mea și poate că ai să înțelegi. În 2011, la fix 100 de ani de la cucerirea Polului Sud, am ajuns acolo, într-o expediție comemorativă. În echipa noastră se afla unul dintre strănepoții celor care l-au însoțit pe Roald Amundsen la Polul Sud. Omul ăsta, un norvegian, mi-a arătat chiar când am ajuns la Pol, ceva ce străbunicul său primise de la Amundsen: un ceas. Am luat ceasul ăsta în mână și, nu știu cum să-ți spun, am simțit că prin el îi strâng mâna lui Amundsen! Asta era povestea, de asta ajunsesem acolo! La fel și acum: când am atins inscripțiile din piatră, am simțit că toată istoria zvâcnește în palma mea, am simțit povestea, am simțit că între atunci și acum totul s-a șters, că nu mai există timp! Îți spun sincer, foarte sincer, am urcat și pe Everest, dar ce am simțit pe acoperișul lumii pălește cu totul față de bucuria descoperirii de-aici!"
Vrăjit, buimac, febril, Coco Galescu se gândește ce să facă. În fața lui se află o taină, iar tainele nu trebuie pângărite. Să nu distrugi corola de minuni a lumii, scria Lucian Blaga. Simte că așa trebuie să fie. Scrisul acela magic, dintr-o altă lume și alt timp, va rămâne mai departe așa. Neștiut. Comoara lui, secretul lui. Se hotărăște: va păstra secretul!
Schwerin Baci
"Când eram copil, mergeam cu tata la Poiana Mărului. Tata, Constantin Galescu, a fost și el reporter, umbla pe toți munții în căutare de oameni și povești. Doamne, cum putea să arate locul acela pe atunci! Erau cinci case cu totul, iar trei dintre ele erau ale unor vânători. Unul dintre ei, Schwerin baci, un neamț rămas după Primul Război Mondial în țară, devenise prieten cu tata, o prietenie dintr-aceea adevărată, cum rar mai găsești azi. Făceau focul în fața căbănuței de lemn și rămâneau la povești până noaptea târziu, când cerul scânteia de stele, la fel ca tăciunii roșiatici din vatră. Schwerin baci era un bătrân sur, cu jar în privire, sălbatic și blând în același timp. Eram fascinat de el! Știa toate poveștile, toate animalele, toate vârfurile și văile ascunse ale Munților Țarcu și nu se temea de nimic. El era muntele. Așa mi se părea atunci, așa mi se pare și acum. Cabana și-o cioplise singur. Trăia cu soția, în liniștea aia desăvârșită, creșteau capre și iepuri, aveau stupi și niște dulăi uriași de care, recunosc, mi-era tare frică. Erau 20 de kilometri de drum pietros, de la cea mai apropiată așezare, dar când ajungeai la Poiana Mărului, simțeai că ai intrat într-o altă lume. Te izbea tot aerul ăla pur și nesfârșit ca o zăpadă uriașă! Auzeam vuietul și volbura apelor, Șucu și Bistra, pur și simplu, amețeam de bucurie. Așa am intrat în poveste, așa am intrat în munte, așa am descoperit comorile și o altă lume. Schwerin Baci m-a învățat să pescuiesc, el mi-a făcut prima undiță. Dimineața, când aburii pluteau deasupra apei, călcam din piatră în piatră, eu și bățul meu vrăjit pentru prins păstrăvi, și descopeream ce înseamnă aventura, libertatea, miracolul. Găseam pietre colorate, conuri de brad și lemne ciudate și le luam cu mine. Erau comoara mea! Mi-era teamă să mai spun cuiva de ele. Dacă vor râde de mine? Dacă îmi vor spune că nu valorează nimic?! Îți spun toate astea, ca să înțelegi că exact așa, ca în copilărie, am simțit când am descoperit inscripțiile acelea din piatră. Mi-era teamă să aflu că nu au nici o însemnătate. Că nu valorează nimic. Înțelegi?!"
Lumina de pe Vârful Gugu
Câteva luni bune, din primăvara aceea când a făcut descoperirea, Coco Galescu nu a mai avut pace. Se trezea visând cu ochii deschiși la taina din munte. La inscripțiile acelea ciudate din piatră. La cercul deschis, acoperit de semne, la ce va fi însemnând el. Și-i imagina pe oamenii aceia de demult, mergând într-o procesiune sacră spre stânci, purtând pe brațe trupul vreunui războinic care urma să-l întâlnească pe Marele Zeu. Pentru că Zamolxe, spuneau poveștile vechi, a trăit aievea în peștera de sub Vârful Gugu, din masivul Godeanu. Godeanu, muntele cel mai pur, cel mai tainic pe care Coco Galescu a umblat vreodată. "Muntele ascuns", îl numește, pentru că este perfect protejat de toate celelalte masive care îl înconjoară: Cernei, Mehedinți, Vâlcan, Piule, Retezat, Țarcu. Acolo, chiar în mijloc, se înalță piramida stranie a Vârfului Gugu. "E un munte pe care îl ocolesc și avioanele, nu doar oamenii", spune Coco. "Am prieteni aviatori care mi-au jurat că aparatele de bord se dau peste cap când ajung deasupra Vârfului Gugu. Așa că aproape toți preferă rutele ocolitoare". Și nu doar atât: chiar și gugulanii, ciobanii străvechi ai muntelui Godeanu, știu că trebuie să ocolească vârful magic. Furtunile și fulgerele apar dintr-odată în miezul celei mai senine zile, iar turme întregi de oi și-au găsit, de-a lungul vremii, sfârșitul acolo. "E o energie imensă în pământul ăla. Am simțit-o pe pielea noastră, într-o vară, când am ajuns cu un grup de prieteni pe creasta dinspre Vârful Gugu. Un cer cenușiu, ca o funingine, ne-a acoperit cu totul. Apoi s-a dezlănțuit furtuna. Eram expuși, nu era nici un loc unde să ne putem ascunde. Am văzut cum un fulger uriaș despică cerul și devine totuna cu piciorul unei fete din grup, care se afla lângă mine. Am încremenit cu toții. Fulgerul s-a prelins pe fermoarul lateral al pantalonului ei și i-a sudat piciorul de pământ. Contactul ăla cu pământul a salvat-o. A bubuit tot muntele, dar noi am scăpat și am mers mai departe. Știam că trebuie să găsim peștera, dacă vrem să scăpăm cu viață. Și am găsit-o: o grotă săpată în stâncile de granit. Grota lui Zamolxe...". Zeul i-a adăpostit și i-a ținut teferi. Energia lui colosală e acolo, încă vie, pulsând din pământ și piatră. "Știi, e tare ciudat Godeanu... Am umblat pe toți munții lumii ăsteia, iar odată ce te îndepărtezi de lume, toți devin sălbatici, pustii și arizi. Aici nu e așa. Aici sunt ape, păduri, imense căldări glaciare, pășuni blânde. O oază de viață pură, în care te poți refugia ca să trăiești liniștit, dar care, straniu cumva, a ținut oamenii departe și a rămas și acum neatinsă".
Coco Galescu mai simte soarele acela de primăvară, care a îmblânzit lumea și zăpada, zvâcnind în degetele sale. Degetele sale care au dat un mușchi de iarbă la o parte, ca să dezvelească o taină. O taină care nu-i mai dă pace. Se gândește la Pietrele lui Scorilo, un alt zimț al coroanei de piatră care înconjoară creștetul Muntelui Mic. Locul unde s-a găsit ciobul de lut care îl pomenește pe Decebal. Știe, simte prea bine că nu e întâmplător ca două stânci cu atâta însemnătate să fie așa de apropiate una de alta. De acolo, de la stâncile acelea încrustate cu semne ciudate, Vârful Gugu se zărește în toată lumina și splendoarea sa. Coco Galescu închide ochii și o vede. Lumina uriașă a muntelui care îl cheamă. "Asta a fost. Chemarea! Am simțit cu tărie că nu eu am găsit piatra aceea, ci ea m-a găsit pe mine. Că nu pot, că nu am dreptul s-o țin ascunsă, s-o păstrez ca pe o comoară numai a mea. Nu era a mea! Am fost doar unealta prin care minunea asta veche trebuie să se arate lumii. Trebuia s-o împărtășesc cu ceilalți, s-o dau mai departe. Despre asta era vorba. De asta mi s-a arătat. M-am liniștit, în sfârșit. Trebuia să se facă lumină".
"Un sanctuar în toată puterea cuvântului"
E vară deja și Coco Galescu îl anunță pe bunul său prieten, arheologul Adrian Ardeț, directorul Muzeului Județean de Etnografie din Caransebeș, de descoperirea sa. Adrian Ardeț ajunge la pietre și rămâne înmărmurit. "O descoperire incredibilă!" Împreună cu arheologul Florin Drașovean, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, geomorfologul Petru Urdea, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, astronomul și matematicianul timișorean Marc Frîncu și lingvistul american Jeremy M. Hutton, formează echipa care avea să studieze inscripțiile acestea misterioase din Munții Țarcu. Taina fusese împărtășită și urma să se arate lumii.
"Da, am fost înmărmurit", îmi mărturisește Adrian Ardeț în intimitatea biroului său din muzeul etnografic al Caransebeșului. "Dar, vedeți dumneavoastră, în meseria noastră, entuziasmul ăsta trebuie alungat repede de studii, probe și cercetare. Nu ne prea permitem entuziasmul, până nu vedem exact despre ce-i vorba. Dar fără să am dovezile astea, am știut din clipa în care am văzut pietrele, că este o descoperire senzațională. Că pe acele stânci, fără doar și poate, se află înscrisă o mică parte din istoria noastră străveche. De când, cum și de ce urma să aflu, alături de colegii mei. Acolo, sus, pe munte, îți permiți emoția asta atât de profund umană. Apoi, în birouri, când începe munca propriu-zisă, e indicat să te emoționezi cât mai puțin". Adrian Ardeț zâmbește, ca să îmblânzească ceva din gravitatea omului de știință. "Primul lucru pe care l-am făcut a fost să facem un mulaj după scrierea de acolo. Și știți ce este fascinant?! Că unele semne pot fi identificate ca fiind grecești, altele chiar latine, unele sunt runice, iar colegul american mi-a semnalat că trei dintre ele pot fi de proveniență orientală. Însă, marea majoritate nu apar niciunde, nicăieri, în nici o scriere descoperită în lumea asta întreagă! Concluzia nu poate fi decât una singură: limbajul acela înscris în piatră este cu totul și cu totul nou! O scriere care nu poate fi descifrată decât până la aflarea unor alte descoperiri similare! Ce avem acolo, sus, în Munții Țarcu, acoperit acum de zăpadă, este unic în întreaga lume! Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar nu este deloc puțin. Colegul nostru Marc Frîncu a emis ipoteza, în studiul său astronomic, că ceea ce se află scris în interiorul cercului ar putea reprezenta o hartă a formelor de relief. Orice sanctuar, orice loc sacru din vechime avea o poziționare, în funcție de bolta cerească, de evenimentele astrale, de felul în care sunt dispuse formele de relief. În interiorul cercului se regăsesc, de pildă, semnele stâncilor care înconjoară Muntele Mic. Și încă ceva, legat de studiul astronomic: în anul 501 î.e.n., exact la solstițiul de vară, soarele, privit dinspre Complexul Megalitic, răsărea perfect deasupra Vârfului Murgan. Asta ne face să credem că scrierea trebuie să fie de atunci." 501 înainte de Hristos! Este epoca în care trăia marele matematician și filozof Pitagora, cel despre care Herodot spune că ar fi fost mentorul lui Zamolxe! Zamolxe cel din Vârful Gugu, Gugu cel plin de lumină, muntele ce se vede perfect de acolo, de la stânci! Îl întreb pe Adrian Ardeț de ce numește acest loc Complex Megalitic? Zâmbește din nou, și spune: "Simplu. Pentru că stâncile nu sunt lăsate la voia întâmplării. Se observă perfect lucrătura omului. Și nu e vorba doar despre inscripții. Coridorul de acces și grota sunt, evident, rodul unei munci migăloase. Ce se află în Munții Țarcu este un sanctuar, în toată puterea cuvântului, cu o lățime de 30 de metri și o lungime de 40. Grota este acum astupată parțial de bolovani. Odată ce-i vom îndepărta, nu-i exclus să avem parte de noi descoperiri incredibile! Vă spun: nu am concluzii definitive, dar sunt convins că ne așteaptă și alte descoperiri grozave în Munții Țarcu!".
Adrian Ardeț nu-și dă voie să se entuziasmeze. Zâmbetul lui reținut ține loc pentru așa ceva. Dar noi, reporterii, putem! Urci în mașină. Îmi rog colegii să mă ducă pe Muntele Mic. Șoseaua este acoperită de o pătură subțire de abur și gheață și urcă spre stațiunea unde oamenii schiază. Ajungem greu, dar ajungem. Sus, lumina năvălește peste lume, uriașă și albastră. Dincolo de ea, la izvoarele Vâlsanului, o zăpadă nesfârșită și neîncepută ascunde înăuntrul ei un Sanctuar fabulos. Trebuie doar să crezi și să simți că tot ce e tăinuit înăuntru va ajunge în afară. Istoria e înscrisă în piatră. Istoria începe acum!