"SUA, cea mai puternică țară a lumii, este foarte religioasă"
- Scriitorul francez André Malraux a făcut o predicție care a marcat conștiința contemporană: "Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc". Care parte din afirmația lui pare să se adeverească? Credința în Dumnezeu sporește sau începe să piară?
- Celebra profeție a lui Malraux a fost spusă într-o perioadă când credința părea să dispară, într-o regiune care reprezenta însă o excepție față de restul lumii, Europa occidentală. În realitate, ce constatăm astăzi nu este doar că religia nu a dispărut, ci că ea s-a întărit. "Umanitatea este la fel de religioasă ca întotdeauna, pe alocuri chiar mai religioasă", spune un sociolog american al religiei, Peter Berger. Recent, doi jurnaliști americani importanți, John Micklethwait, redactor-șef la The Economist și Adrian Wooldridge, editorialist la aceeași publicație, au scris o carte pe aceeași temă, intitulată: "Dumnezeu s-a întors: cum schimbă lumea renașterea globală a credinței".
- Cum a ajuns Malraux să creadă că lumea își va pierde credința? Și împreună cu el, o mulțime de alte minți luminate, ba chiar și oameni de rând...
- A fost o impresie care a înflorit odată cu industrializarea și cu apariția noilor comunități urbane, care luau naștere în vestul european. Omul dezrădăcinat, care venea de la sat și pășea într-o lume dezagregată comunitar, părea că își pierde religiozitatea, iar sociologii au presupus că asta se va întâmpla în întreaga lume, pe măsură ce ea se modernizează și industrializează. Însă nu a fost așa, iar astăzi ne putem uita la țări care sunt ultramoderne, dar și foarte religioase, în același timp.
- Puteți să îmi dați un astfel de exemplu?
- Cel mai comun exemplu sunt Statele Unite ale Americii, o țară foarte religioasă, la același nivel cu Iranul de pildă, care este o țară musulmană. E șocant pentru un vest-european, dar acesta este adevărul. Interesant este și faptul că în SUA, până în anul 2000, ortodoxia a fost confesiunea cu cea mai mare creștere, procentual vorbind, după care locul ei a fost luat de penticostalism. În SUA avem, de altfel, zeci de mii de confesiuni creștine, care au în sânul lor credincioși cu un comportament religios foarte divers. Există printre ei oameni care se declară spirituali, dar nu religioși, dorind să se separe în acest fel de instituția bisericilor creștine, dar, per total, la întrebarea dacă cred sau nu în Dumnezeu, americanii răspund afirmativ, într-o mare majoritate, la fel ca noi, românii. Ba mai mult, ei frecventează regulat biserica, iar virtuțile civice sunt văzute acolo ca virtuți creștine. "In God we trust" - "Credem în Dumnezeu" este pentru ei nu numai o afirmare a credinței, ci și o declarație de fidelitate față de stat. Doi dintre ultimii președinți americani, George Bush și Donald Trump, au ieșit în mod cu totul neașteptat victorioși în alegeri, pentru că au câștigat simpatia creștinilor conservatori americani, declarându-și susținerea pentru valorile acestora. Peste ocean este o regulă, ca fiecare candidat la președinție să participe la dezbateri în cadrul cărora să își precizeze poziția față de problemele importante care vizează valorile creștine, precum avortul sau homosexualitatea. Așadar, cea mai puternică țară a lumii și una dintre cele mai moderne este și o țară foarte religioasă. Acesta este un fapt care a dat peste cap previziunile sociologilor care credeau că lumea își va pierde credința, pe măsură ce se va moderniza. Iată că nu s-a întâmplat așa.
"Credința Occidentului trebuie privită mai nuanțat"
- Din păcate, în Europa occidentală se constată opusul situației. Majoritatea bisericilor sunt goale.
- Situația vestului european este mai complicată. O să vă dau un exemplu: ca să afle cât de indiferentă este astăzi societatea engleză față de credință, un cercetător britanic și-a propus să afle cât de religioasă a fost în trecut. Și cum este destul de greu de aflat câți oameni mergeau la biserică în urmă cu trei secole în Anglia rurală, el a apelat la un element simplu de măsurat - vinul de împărtășanie. A avut acces la arhive și la chitanțele plătite pentru vinul folosit la liturghie. Ei bine, rezultatul a fost surprinzător: în urmă cu trei veacuri, se împărtășeau mai puțini oameni la slujbă decât în zilele noastre, așadar, implicit, veneau mai puțin la biserică decât în secolul XX. Deci, realitatea occidentală trebuie privită mai nuanțat. Cert este că, în prezent, occidentul este deschis importului oriental de religiozitate, curentelor de spiritualitate asiatică, în care oamenii se regăsesc mai ușor, se simt dependenți de comunitate, un alt sentiment decât cel al individualismului occidental.
Și mai este ceva. În Europa occidentală există o presiune ideologică, care s-a conturat în timp, ca efect al revoluției culturale din 1968. Acel moment a reprezentat o ruptură conștientă de moștenirea culturală și de etica socială creștină a Europei. Stânga a atacat și erodat continuu instituțiile tradiționale, astfel încât să poată ajunge la putere. Ba mai mult, au apărut și așa-numitele "religii" seculare, adică "religii" fără Dumnezeu, care sunt foarte multe în occident. Ele funcționează asemeni unei biserici - în loc de preoți sunt activiștii, în loc de sfinți sunt eroii fondatori, care au teoretizat primii conceptul, iar locul lui Dumnezeu a fost luat de mitul progresului nelimitat, mântuirea fiind lupta continuă pentru acest progres. Dacă în creștinism sau în alte religii vorbim de un bine nelimitat și o fericire veșnică la care avem acces doar în lumea de dincolo, după moarte, în comuniune cu Dumnezeu, religiile seculare, precum socialismul sau comunismul, propun realizarea acelei fericiri aici, pe pământ.
"În Europa răsăriteană, credința este înfloritoare"
- Vorbiți de socialism și de comunism, dar în estul Europei, care a fost sub bocancul comunismului ateu, credința în Dumnezeu înflorește.
- Da, iar asta i-a uimit pe cercetători. Nimeni nu și-a putut imagina că există posibilitatea revirimentului unor religii majoritare. În estul european am avut de-a face cu religii majoritare zdrobite efectiv sub cizma militantului comunist, și care, iată, după căderea regimului ateu ies la suprafață aproape neatinse. Există o cercetare făcută de "Pew Research Center" pe religiozitatea est europenilor, iar cifrele arată o credință absolut înfloritoare, la toate standardele. În România, de pildă, cel puțin 50% dintre cetățeni declară că merg cel puțin o dată pe lună la biserică, iar aproape 20% declară că merg cel puțin o dată pe săptămână. Și mai există în ortodoxie un fenomen interesant, ceea ce sociologii numesc religie prin reprezentare, adică eu nu merg la biserică, dar am un membru al familiei care merge acolo și duce un pomelnic unde apar și eu, iar în felul acesta mă simt reprezentat de el. În final, aș vrea să remarc însă faptul că, oricâte cercetări ar face sociologii, credința oamenilor rămâne până la urmă o taină, care e imposibil de măsurat.
"Islamul este o credință centrată foarte mult pe comunitate, în opoziție cu individualismul occidental"
- Totuși, campionii absoluți la credință îi dă Islamul. De ce musulmanii nu își pierd credința, ba chiar devin parcă mai fanatici, cu trecerea timpului?
- Islamul, în afară de a fi o religie, este un program politic. El se identifică, până la urmă, cu statul. Cât privește fanatismul musulman, trebuie să evităm generalizările. Există grupări radicale, dar ele nu explică Islamul ca atare, iar nouă, europenilor, ne este greu accesibilă diversitatea acestei religii în cadrul căreia există curente teologice foarte diferite. E la fel ca în creștinism, care e o singură religie, dar în cadrul ei există o mulțime de confesiuni.
- Dar cum își explică sociologii faptul că musulmanii mutați în societățile occidentale, care nu sunt islamice, nu numai că nu își pierd credința, dar îi și convertesc pe ceilalți la ea?
- Islamul este o religie centrată foarte mult pe comunitate - "umma", cum îi spun ei, o credință a tuturor. Din această cauză, el este din start în opoziție cu individualismul pe care îl propune cultura europeană. În plus, se mai întâmplă un fenomen - religiile care se schimbau cel mai repede după modele societății se așteptau să aibă cel mai mare succes. Însă, spre surpriza tuturor sociologilor, religiile cu cel mai mare succes au fost cele conservatoare, care nu se iau după mode trecătoare. Penticostalismul, de exemplu, este o confesiune creștină conservatoare și are o răspândire rapidă. Ortodoxia, care înflorește în estul Europei, e de asemenea conservatoare. La fel și Islamul. Dacă religia este ieftină, dacă nu îți cere nimic, dacă nu vrea să te schimbe, ea devine neatrăgătoare. Cu cât ți se propune un efort spiritual mai mare, cu cât este mai dificilă calea propusă de o religie, cu atât ea este, în mod paradoxal, mai atractivă. În plus, este o religie colectivă. Or noi suntem, până la urmă, ființe sociale, comunitatea este cea care ne conferă un sens existențial. Individualismul occidental te lipsește de confortul pe care ți-l oferă comunitatea ta. În toate religiile conservatoare, comunitățile sunt foarte închegate și întotdeauna comunitățile închegate au puterea de a se opune societății. Dacă ne uităm la creștinism, momentul când el a fost cel mai puternic a fost atunci când a fost prigonit.
- Părinte arhidiacon Ionuț Mavrichi, aș vrea, la final, să vă întreb - ce avantaje îți aduce credința? De ce să crezi, până la urmă?
- Există multe avantaje în a fi creștin. Ai o comunitate pe care să te bazezi, ai frați în Hristos și, fapt foarte important, centrul vieții tale nu e din lumea aceasta, e în lumea cealaltă. Înrădăcinarea aceasta în dumnezeire pe care o trăiești în biserică dă sens vieții tale. Lipsa de sens este drama umanității în modernitate. Niciodată în istoria ei de mii de ani, omenirea nu și-a propus, ca acum, să inhibe credința oamenilor. Și cum nevoia de credință este adânc înrădăcinată în om, această încercare va eșua.