Vasile cel Mare
Sfântul Vasile a văzut lumina zilei în jurul anului 330 în Cappadocia, un loc înalt și stâncos, de o frumusețe sălbatecă. Părinții săi, Emilia și Vasile cel Bătrân, un vestit profesor de retorică, au avut nouă copii, dintre care cinci au luat calea călugăriei. Sfântul Vasile a crescut într-o familie de sfinți. Bunicul său dinspre mamă murise ca martir, ucis de autoritățile romane pentru credința sa în Hristos. La maturitate avea să scrie că sâmburele aprins al credinței i-a fost sădit încă din primii ani ai copilăriei: "Am păstrat în inimă aceeași învățătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă și de la bunica mea, Macrina".
Sfântul Vasile a fost un tânăr sclipitor, mistuit de focul cunoașterii. Născut într-o familie bogată, nobiliară, a avut parte de cea mai aleasă învățătură. Studiile și le-a făcut la Cezareea Cappadociei, apoi la Constantinopol și, în cele din urmă, la Atena, în cetatea filosofiei, unde erau cei mai străluciți dascăli ai imperiului. Acolo a ajuns atât de vestit, încât un dascăl athenian avea să spună despre o împrejurare grea, că nu poate fi dezlegată decât "de Dumnezeu sau de Vasile". Dar filosofia acestei lumi nu i-a putut astâmpăra setea inimii. Avea nevoie, dincolo de concepte și retorică, de o iubire nepământeană, pe care va pleca să o caute la marii sihaștri creștini. După terminarea studiilor, în jurul anului 357, va primi botezul și va cutreiera Egiptul, Siria, Palestina și Mesopotamia. Acolo, în chilii umile, locuite de bătrâni care îți vorbeau puțin dar străluceau de credință, și-a găsit Vasile menirea și rânduiala vieții. Întors acasă, a împărțit partea lui de avere săracilor și s-a retras în singurătate. Era hotărât să întemeieze o mânăstire în care să își petreacă tot restul vieții.
Călugări în Cappadocia
Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie s-au întâlnit la Atena, în timpul studiilor. Erau amândoi din același ținut al imperiului, născuți în același an, așa că s-au legat printr-o prietenie trainică, deși erau foarte diferiți - Vasile, năvalnic și deschis, Grigorie, tăcut și mereu pe gânduri. Îi unea însă cultura și dragostea pentru Hristos. Când Vasile s-a lepădat de lume și s-a sihăstrit, Grigorie l-a urmat și, în scurtă vreme, alături de ei au venit și alți monahi. S-au retras lângă Annesi, în Cappadocia natală, într-un mic sat aflat la întâlnirea râurilor Iris și Lycos. Acolo, în singurătatea naturii, chinuiți, vara, de văpăile soarelui fierbinte al Asiei Mici și asupriți de gerul iernilor aspre capadociene, au învățat cei doi fii de mari nobili simplitatea traiului creștin. Dezbărați de tot ce lumea îi încărcase, au deprins rugăciunea aprinsă a inimii, cufundându-se în adâncul luminii dumnezeiești. Aici a scris Vasile primele reguli ale traiului monahal, după care se călăuzesc și astăzi călugării și călugărițele din întreaga lume. Dacă ar fi fost pace în biserică, cei doi și-ar fi sfârșit viața acolo. Mormintele lor ar fi fost mereu vegheate de curgerea leneșă a Irisului, iar creștinii i-ar fi cinstit ca pe unii dintre cei mai mari pustnici. Însă cugetele credincioșilor erau tulburate de o erezie cumplită, erezia ariană, pornită din Alexandria Egiptului, care învăța că Iisus nu a fost Dumnezeu, ci doar un om cu totul aparte. Pentru adevărul dumnezeiesc, Vasile și Grigorie și-au jertfit însingurarea și s-au întors înapoi, în cetate, să lupte pentru adevăr. Cultura, cuvântările și scrierile lor aveau să readucă credința dintru început a apostolilor - că Iisus fusese Dumnezeu Însuși, întrupat pentru a ne mântui.
Episcop. Vasiliada
Sfântul Vasile nu și-a dorit niciodată episcopatul. A fost ales de credincioșii din Cezareea Capadociei, după ce le fusese preot timp de șase ani. În toți acești ani nu a avut astâmpăr. A fost pretutindeni unde a avut cineva nevoie de el: în biserică, unde slujea și predica de două ori pe zi, la căpătâiul bolnavilor pe care îi alina, sau la bucătărie, unde fierbea linte pentru sărmanii orașului, cărora le dădea o masă în fiecare zi. Nopțile erau pentru rugăciune și scris. Lui nu își mai dădea niciun strop de odihnă - ardea ca o flacără pentru Hristos. A ridicat din banii familiei spitale pentru săraci, azile de bătrâni și așezăminte pentru prostituatele care voiau să învețe o meserie onorabilă. Era un administrator atât de priceput, încât locuitorii Cezareei îl numeau "un roman printre greci", iar opera sa de binefacere era cunoscută de toți, drept "Vasiliada". Până astăzi, milostenia făcută de biserică îi poartă numele.
În timpul păstoririi sale, împăratul Valens, care era arian, a încercat să îl amenințe, pentru a-l abate de la ortodoxie. I-a trimis pentru asta un demnitar, pe Modest, care a încercat să îl înspăimânte. "Vrei să îmi iei averile?", i-a răspuns Vasile. "Cred că aceste haine vechi ale mele și cele câteva cărți, în care este toată bogăția mea, nu-ți trebuiesc; de izgonirea din scaun nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau, mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, ele mă vor duce la doritul sfârșit, iar dacă mă omori, îmi vei face un bine, mă vei trimite la Dumnezeul meu mai degrabă". "Niciodată nu mi-a vorbit un om cu o asemenea îndrăzneală!". "Pesemne că niciodată nu ai vorbit cu un episcop!" i-a răspuns sfântul. "Noi arătăm smerenie și blândețe, însă când cineva vrea să Îl ia de la noi pe Dumnezeu și dreptatea Lui, atunci nu ne îngrijim de nimic din această lume".
Minunile
Un preot din Cezareea, care slujea în episcopia Sfântului Vasile, ținea ascuns acasă, de ani de zile, un lepros. Lumea îi ura pe atunci pe toți cei atinși de această boală cumplită și îi izgonea în locuri pustii, purtându-se cu ei mai aspru decât cu animalele. Părintele l-a îngrijit ani de-a rândul, împreună cu preoteasa, oblojindu-i rănile și răbdându-i nervii secătuiți de boală. Sfântul Vasile a aflat de lepros prin descoperire dumnezeiască și a venit într-o zi să îi cerceteze. "Vreau și eu să îmi petrec o noapte cu el, să vă ajut în nevoința voastră." Cei doi au vrut să îl oprească. Lepra nu cruță pe nimeni și nu doreau ca episcopul lor, la care țineau ca la lumina soarelui, să se molipsească. Dar Sfântul Vasile a fost de neclintit. A intrat în cămăruța joasă, lipită cu pământ, și a îngenuncheat la căpătâiul bolnavului. Ce s-a întâmplat în întunericul nopții nu știe nimeni, a rămas o taină a lui Dumnezeu, dar putem bănui iubirea aceea fierbinte, în stare să ia asupra ei toată neputința omenească, iubire de sfânt, care izbândește acolo unde nu mai e niciun fir de speranță. Ceea ce știm, iar istoria a consemnat, este că, de dimineață, Sfântul Vasile a ieșit pe ușă de mână cu leprosul vindecat.
Ultima minune a săvârșit-o înainte de a muri. Medicul care îl îngrijise tot timpul era evreu, iar sfântul nu reușise să îl convertească la credința în Hristos. Pe când se afla în agonie, doctorul i-a venit la căpătâi și i-a spus să se gătească de plecare - "Nu ai mai mult de opt ceasuri de trăit". "Și dacă mai trăiesc o zi, vei crede în puterea lui Hristos și te vei boteza?"", l-a întrebat Vasile. Era imposibil, așa că medicul a încuviințat. "Mâine te voi boteza cu mâna mea!", i-a răspuns sfântul. Când zorii s-au ridicat deasupra cetății, marele episcop s-a ridicat din patul durerii, s-a îmbrăcat și a plecat la biserică. Uluit, doctorul a primit botezul împreună cu toată casa sa. Spre seară, împăcat de faptul că mai cucerise un suflet, Sfântul Vasile își dădea duhul în mâinile Domnului. A murit, "fiind încă rugăciunea în gura lui". Avea doar 45 de ani.
Grigorie Teologul
Nona avea deja o fată, pe Gorgonia, și își dorea demult un băiat care să îl slujească pe Dumnezeu. Era o femeie sfântă, cu o credință aprinsă, pe care a sădit-o în toată familia, astfel încât a și fost canonizată de biserică după moarte, împreună cu soțul și cei trei copii ai ei. Înainte de a-l avea pe Grigorie, i-a văzut chipul în vis și tot atunci i-a aflat și numele. Primul băiat al familiei a venit pe lume la Arianz, în anul 330, în același timp când, la câteva zeci de leghe distanță, venea pe lume Vasile. Grigorie a fost un copilaș aparte, cu aplecări neobișnuite pentru vârsta lui - se juca foarte rar și atunci mai mult singur. De mic se adâncise în cărți, depășindu-i repede la învățătură pe cei de o seamă cu el. Părinții săi, care erau din familii nobile și înstărite, l-au trimis la școală în Cezareea Cappadociei, apoi în Alexandria Egiptului și, în final, la Atena, unde Grigorie s-a întâlnit cu Vasile. În drum spre cetatea filosofiei, viitorul mare teolog a avut o încercare prin care s-a vădit puterea credinței din familia lor.
Năluca de pe mare
Plutea pe mare, de ceva vreme, când s-a stârnit o furtună cumplită. Trei săptămâni încheiate, furia valurilor nu s-a potolit, iar corabia a început să ia apă. Încredințat că se vor scufunda, Grigorie a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte, făgăduindu-i lui Dumnezeu că dacă va scăpa viu, se va boteza (era doar catehumen). Avea să evoce mai târziu, într-un poem, acel moment de cumpănă: "M-am întins culcat, cu fața-n jos, cu hainele sfâșiate,/ Mi-am ridicat ochii spre Tine, viața mea, răsuflarea mea, lumina mea,/ Tăria mea și singura mea salvare,/ Am spus - "Sunt al tău Doamne!,/ Din vremuri trecute/ Primește-mă încă o dată!". Împreună cu el s-au rugat toți marinarii și călătorii de pe corabie, chiar și cei care nu credeau și, din disperarea lor, pe valuri s-a ițit o nălucă, în care toți au recunoscut-o pe Nona, mama lui Grigorie. Ea a prins corabia și a tras-o ușor spre țărm, așa cum aduci acasă o vită cuminte. Când vedenia s-a risipit, vânturile și marea s-au liniștit ca prin miracol. Întors acasă, tânărul avea să afle că în clipele de urgie, părinții săi au fost înștiințați printr-un vis și au sărit amândoi la rugăciune. La geamătul lor de durere, Hristos le-a salvat fiul.
Zboruri spre cer
S-a întâmplat pe când Grigorie era la studii la Atena. I-au apărut din senin, în vis, două fete tinere, de-o frumusețe nepământeană, îmbrăcate în veșminte albe, care le acopereau din cap până la picioare. A fost fermecat, dar nu de chipul lor angelic. Era ceva anume care iradia din ființa lor, iar când l-au îmbrățișat a știut că nu sunt de aici. În starea aceea, de fericire amestecată cu uimire, le-a întrebat cine sunt și de unde au venit. I-au răspuns că se numesc Curăția și Înțelepciunea și că au venit la el de la Hristos. "Fii de un gând cu noi, unește-ți mintea ta cu mintea noastră, ca să te înălțăm la cer, în lumina cea fără de moarte a Treimii". După ce i-au sădit aceste cuvinte în inimă, cele două fecioare s-au înălțat în tăriile luminii, iar sufletul lui Grigorie le-a însoțit. S-a trezit plin de o fericire fără de margini. Fusese purtat în adâncurile Sfintei Treimi. Era tânăr, iar visul l-a mistuit. Până la moarte va fugi de oameni, pentru a se îndeletnici cu rugăciunea și scrisul, încercând din răsputeri să revină în lumina dumnezeiască descoperită în tinerețe. Nu a putut pe deplin, pentru că darurile cu care îl încărcase Hristos l-au făcut foarte iubit și căutat de credincioși, care au văzut în el păstorul desăvârșit. Spre bătrânețe avea să scrie: "Nimic nu mi se pare atât de frumos ca viața pustnicească! Să-ți încui simțurile, să ajungi în afară de trup și de lume, să te adâncești în tine însuți, să vorbești cu tine și cu Dumnezeu, să trăiești mai presus de cele văzute, să ajungi și să fii, cu adevărat și pururea, oglinda nepătată a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești, să petreci împreună cu îngerii, să fii încă pe pământ, dar să părăsești pământul, să fii urcat de Duhul sus în ceruri!".
Prima retragere din lume a fost la Annesi, împreună cu prietenul său, Vasile. De acolo l-a scos moartea timpurie a fratelui său, Chesarie, și rugămințile părinților, care s-au plâns că nu e nimeni alături de ei la anii bătrâneții. Grigorie s-a supus și a primit cu mare greutate hirotonirea ca preot, din mâinile tatălui său, care era episcop al cetății natale, Nazianz. Sfântul știa că slujirea la altar îl va îndepărta de sihăstrie și așa a și fost. După preoție, prietenul său, Vasile, ajuns episcop la Cezareea Cappadociei, l-a rugat să primească episcopia Sasimei, o cetate din provincia lor natală, pentru a întări ortodoxia. Sfântul Grigorie i-a scris, spunându-i că nu dorește slujiri înalte, ci însingurarea în rugăciune, dar, la insistențele prietenului său, a cedat. Nu se va regăsi niciodată în slujirea de vlădică. De la Sasima a plecat din nou în pustie, dar a fost readus în Nazianz, de tatăl său, Grigore cel Bătrân. După ce părinții i-au trecut la Domnul, a plecat din nou la mânăstire, în Seleucia, în apropiere de Armenia. A fost găsit și acolo și adus de puținii credincioși rămași ortodocși în capitala Imperiului Roman de Răsărit. Majoritatea creștinilor din Constantinopol ajunseseră arieni și refuzau să creadă că Iisus a fost altceva decât un om aparte. Lor avea să le aducă Sfântul Grigorie cunoașterea pe care nu o dobândise din cărți, ci din rugăciune. Pentru că el îl întâlnise pe Hristos viu, față către față, în lungile sale zboruri spre cer.
Cuvintele de foc
Când a ajuns la Constantinopol, tot orașul, cu preoți, episcopi și credincioși, era arian. Nu mai rămăsese nicio biserică ortodoxă, așa că Sfântul Grigorie a fost silit să slujească în casa unei rude. A amenajat acolo o micuță capelă, pe care a numit-o "Învierea", și a început să predice, iar cuvintele sale au zguduit toată cetatea. Nimeni până la el nu le mai vorbise bizantinilor așa. Nu era doar retorica sa rafinată, deprinsă în lungii ani de școală, sau întinsele sale cunoștințe filosofice. Ceva aparte iradia din bărbatul slăbuț, cu barbă mare și ochi adânciți înlăuntru. Și mai era ceva. Sfântul Grigorie nu era ca ceilalți episcopi ai cetății, pe care i-a și mustrat deschis în cuvântările sale: "N-am știut că e nevoie ca noi, episcopii, să călărim pe cai de rasă, fiind conduși în splendide calești, cu alai în față și în spate, trăgându-se toți din drum, de parcă am fi niște animale de circ". Spre deosebire de ei, sfântul se îmbrăca simplu, postea îndelung și, mai presus de toate, nu dorea tronul de arhiepiscop, ci inimile oamenilor. Și le va avea. De piatră să fi fost și nu puteai să nu fii mișcat de dragostea sa pentru Iisus. În doar optsprezece luni, a întors toată cetatea la credința dreaptă în Hristos. Dacă la sosirea lui, toate bisericile erau ariene, în doar optsprezece luni, toate trecuseră înapoi la ortodoxie. Geloși pe iubirea cu care îl înconjurau creștinii, unii episcopi au murmurat, spunând că urcarea sa în scaun, petrecută în vremuri de restriște, nu a respectat întru totul procedurile canonice. Smerit, Sfântul Grigorie nu s-a apărat. Le-a cerut de îndată să îl lase să se întoarcă în singurătatea din ținuturile natale. "Alegeți pe altul care va face majorității pe plac. Mie dați-mi pustia și meleagurile de la țară și pe Dumnezeu, Singurul Căruia trebuie să-i fac pe plac și pe care-L voi mulțumi printr-o viață smerită".
Iar Hristos i-a făcut pe plac. Ultimii șase ani din viață îi va petrece la Arianz, lângă Nazianz, unde își păstrase o mică bucată de pământ, după ce împărțise săracilor toată averea familiei. A murit așa cum a dorit - singur, înconjurat doar de natură și îngeri. Plecarea sa la cer s-a petrecut într-o zi aspră, de iarnă, pe 25 ianuarie, în anul 391. Avea 60 de ani.