A primit numele Oscar. Blănița îi era gri, pernuțele și nasul gri, iar ochii împleteau culoarea chihlimbarului cu cenușiul din blană. Un mic smoc de blană albă sub o lăbuță îl deosebea de alți pisoi de soiul lui.
Eroul este motanul unei foste colege. L-a adunat într-o seară de pe stradă, fără a fi atunci hotărâtă că ar dori un animal în casă. Ochii rugători ai lui Oscar au convins-o însă că altă cale nu există. Din primul moment, s-a instalat în funcția de stăpân al casei. Mai presus de toate însă, Oscar era vânător și nu unul oarecare, ci unul de elită, spre onoarea neamului pisicesc de apartament.
După cina rafinată și copioasă pregătită de stăpână, moțăia cuminte pe pernuța lui, până la ora stingerii. Atunci, sărea la ușă și cerea să fie lăsat afară. Degeaba i s-a explicat că este un motan privilegiat care nu duce grija zilei de mâine, că este un "boier" și nu se cuvine să umble noaptea pe maidan, Oscar nu se lăsa până când nu ieșea din casă.
În existența sa, motanul a întâlnit tot felul de oameni: unii îl admirau de la distanță, alții îl scărpinau între urechi, iar alții îl ignorau pur și simplu. El era oricum fericit și convins că așa trebuie să fie. Necazul este că viața nu e numai roz, și asta mai ales pentru un biet motan. Curând, a mai descoperit o categorie de oameni: aceia care nu scapă nici o ocazie de a chinui un animal. Astfel, el a încercat să-i deosebească pe cei buni de cei răi și a crezut că cei care-i deschid ușa blocului sunt buni, dar nu a fost întotdeauna așa. De multe ori, a fost poftit politicos să intre în bloc, iar mai apoi i s-a administrat un picior în coaste, "cu simț de răspundere". El a îndurat totul cu stoicism, știind că la capătul scărilor i se deschide o altă ușă, prin care intră într-un loc unde este stăpân, iubit și respectat.
Într-o zi, Oscar nu a mai venit acasă la ora deja știută. Nu a venit nici mai târziu. A început acțiunea de căutare. Zadarnic, nu era de găsit nicăieri, așa că stăpânii s-au consolat cu ideea că a venit vremea ca el să își găsească o prietenă și că probabil plecase în căutarea ei.
După vreo două-trei zile de la dispariția motanului, fiind la serviciu (într-un birou la etajul patru al unei clădiri de zece etaje), am auzit un mieunat stins la ușă. Era Oscar. Nimănui nu i-a venit să creadă, dar smocul alb de sub lăbuță a dovedit că era chiar el. S-a cuibărit imediat în brațele stăpânei și ne privea mândru de isprava sa. Hoinărise atâtea zile, condus de al nu știu câtelea simț al pisicilor, și reușise să găsească urma stăpânei, deși distanța de acasă și până la serviciu era de circa doi kilometri, cu două intersecții super-aglomerate din centrul Bucureștiului.
În seara următoare a dorit să plece la vânătoare. Nu s-a mai întors niciodată acasă. Nu a mai venit nici la serviciu, după stăpâna lui. Nici un motan gri și prietenos întâlnit pe stradă nu s-a dovedit a fi el.
Te iubim Oscar, oriunde ai fi.
RALUCA IRINA Ș. - București