La moara din Greci

Dumitru Badita
"Munții, apa și câmpiea/ Au iubit tovărășiea"

Cum treci de centura Capitalei, intri în­tr-o lume nedefinită: nici oraș nu mai e, dar parcă nici sate adevărate nu sunt. Desigur, de o parte și de alta a șoselelor se în­tind câmpuri cultivate, mărginite de trupuri fi­rave de păduri. Microbuze burdușite cu localnici trec încoace și încolo. Pare că Bucureștiul, oraș lacom, își întinde până departe brațele, să apuce cât mai mult din lumea care îl înconjoară. Din loc în loc, zărești câte un fost conac boieresc, ru­inat. Sau câte o moară veche. Mulți dintre cei care locuiesc prin aceste sate au serviciu la oraș sau sunt chiar orășeni care s-au mutat aici, ca să guste din dulceața traiului la țară, fără să se rupă în­să de viața ispititoare a orașului. Vor să unifice în sufletul și viața lor cele două lumi, satul și orașul. Acolo unde alții văd un conflict irecon­ci­liabil, pe principiul "ori una, ori alta", acești fluidizatori de granițe răspund: "și una, și alta". Ca să fie omul complet.

O moară vestită

Las în urmă Voluntarii și Ștefăneștii. Șoseaua face bucle printre lacuri și pe șesul larg, semn că asfaltul a acoperit vechiul drum de care și trăsuri, desfăcut ca o spiță din oraș spre Grădiștea, Fier­binți-Târg și, mai departe, peste câmp, spre Mizil și viile Tohanilor. E unul dintre cele mai frumoase drumuri care pleacă din București spre nord. Pe aici se lăsau la vale, spre cârciumile Capitalei, ca­rele cu buți mari din stejar, pline cu vinul din Dea­lu Mare sau cu lăzi încărcate cu pește din bălțile câmpiei. Dinspre oraș, urcau trăsurile vilegia­tu­riștilor, în ochii cărora locurile acestea musteau de mister. Aici era tărâmul legendelor și poveș­tilor despre haiduci și comorile lor îngropate în pă­duri întunecate. Aici se petreceau fapte tene­broase, chiar dacă sunt numeroase mânăstiri și schituri. Nu întâmplător, Mircea Eliade a plasat acțiunea uneia dintre nuvelele sale fantastice, Șar­pele, în apropierea Căldărușanilor.
Ajung la Grădiștea și descopăr pe mâna stângă moara veche a lui Ciuhulescu, singura moară de de­mult, funcțională și astăzi, prin marginea aceas­ta de Ilfov. Supraviețuirea acesteia i se datorează lui Cristian Nițu, actualul proprietar, care zilnic îmbracă salopeta de morar și trece la treabă. A învățat din mers meseria de morar, el fiind foto­graf. Calc pe treptele care sunt niște vechi pietre de moară, așezate una peste alta. Apoi, pe rampa din lemn, pe care zeci de ani au lăsat sacul din spi­nare toți clienții, fie ei țărani înstăriți sau săr­mani, fie ei muncitori ai moșierilor din partea locului. Intru în încăperea ninsă cu pulbere albă, fină. O scară din lemn urcă abrupt la etaj, unde sunt mașinării cu roți dințate și curele de trans­misie. Păsări speriate zboară dintr-o parte în alta, pe sub tavan. În colțuri, pânze de păianjen scli­pesc în razele de soare care se strecoară printr-un ochi de geam. "La moara lui Iosif Ciuhulescu, ridicată în 1937, veneau și așteptau în căruță și câte trei zile, fiindcă i se dusese vestea că macină bine, face o făină de calitate. Morile din împrejurimi s-au închis una după alta. A mea e încă pe picioare, cât o mai fi" îmi spune morarul.

Destinul lui Iosif Ciuhulescu

Cristian Nițu a fost căsătorit cu o nepoată a lui Iosif Ciuhulescu și știe bine trecutul bătrânei mori, dar și ne­cazurile pe care le-a îndurat pro­prietarul de altădată, din partea celor ajunși la putere, în anii '50. "Mai întâi, i-au naționalizat moara. Au tras un gard între moară și casa lui, ca să nu mai treacă. Apoi, a aflat că umblă unii, pe aici, prin sat, să-l omoare. S-a urcat într-o căruță, as­cuns sub niște baloți de paie, și s-a refugiat la București, unde a murit în mi­zerie și sărăcie", aflu de la noul mo­­rar, care a reușit după 1990, îm­preună cu fosta soție, să recâștige în instanță proprietatea. Din vremu­rile proletcultiste a rămas o frescă reprezentând chiar moara din satul Greci, având în fundal munții și, drept comentariu, o strofă cu mesaj colectivist: "Munții, apa și câmpiea/ Cu ținutul lor masiv/ Au iubit tovărășiea/ Deci, lucrează-n co­lectiv". Iosif Ciu­hulescu și cei trei băieți ai lui n-au iubit "tovă­rășiea" și au plătit pentru asta cu pierderea averii, cu pușcăria sau chiar cu moartea. Unul dintre băieți, Petrică, a ajuns la închisoare fiindcă a ascuns motoarele cu vreo două zile înainte de naționalizare. Miliția a aflat și l-a arestat. Bietul Petrică n-a înțeles atunci forța acelui tăvălug militar și politic care a pornit din Est, ca să stri­vească vechea orânduire. Casa lui Ciuhulescu a fost la rândul ei naționalizată și transformată ba în casă de nașteri, ba în dispensar sau chiar într-o secție a fabricii de corturi din Urziceni care a avut aici birouri și ateliere cu 200 de muncitori. Moara din Greci e activă și astăzi, având chiar piese originale, aduse în 1937 din Franța. E un rai al vrăbiilor și rândunicilor, care și-au făcut cuiburi pe la colțuri. "Am găsit într-o zi chiar și un șoim", îmi spune morarul. Din pă­cate, clienții sunt tot mai puțini. Fe­meile din sat nu mai fac în casă pâine și cozonaci. Micile pa­tiserii aduc făina de la Bucu­rești, din marile de­pozite. Nici anima­le nu mai cresc localnicii prin gospo­dării. Cumpără lapte, ouă și carne de la magazin. Cristian Nițu se încăpățânează, totuși, să țină în viață bătrâna moa­ră. În urma înțelegerii cu fos­ta soție, a rămas aici, în sat, în fosta pro­prietate a lui Ciu­hulescu. Nu a mai fost in­teresat să locuiască în Bucu­rești.

Dragoste pe șevalet

Ioana Nițu e și ea la a doua căsnicie. A fost că­să­torită cu faimosul cântăreț Gabriel Cotabiță. E pro­fesoară de limba italiană, una dintre cele mai cunoscute din Bucu­rești, dar aici, la Greci, și-a redesco­perit un talent pe care zeci de ani de zile l-a ignorat. "Am pictat când eram mică. M-am dus să dau examen la liceul de artă, la "N. Tonitza", în 1973. Am dat primele două probe, dar la cea de-a treia probă, de mo­delaj, am ieșit din sală. Toți își ale­seseră ca temă focul. Toți voiau să-l facă pe Prometeu. M-am dus la un liceu de italiană, apoi am făcut fa­cultatea la Craiova și așa am ajuns pro­fesoară de limba italiană. Nu am mai pictat timp de 40 de ani", își amintește Ioana. De ziua ei, a primit cadou de la Cristian un șevalet cu acua­rele și pensule. De atunci, nu le-a mai aban­donat. A redevenit adolescenta care visa o carieră artistică. Nu pictează, cum te-ai aștepta, peisaje. Subiectele ei preferate sunt îndrăgostiții și portre­tele. Chiar și îndrăgostiți înaintați în vârstă. Pri­vesc un tablou cu doi bătrîni, îm­bră­țișându-se tan­dru. Mesajul e foarte limpede: dra­gostea nu e sen­ti­mentul exclusiv al celor tineri. E un sentiment al tuturor vârstelor. În timpul săp­tămânii predă limba italiană elevilor de la Liceul "Ion Neculce" din București, dar vineri seara re­vine la Grădiștea, la șe­valet. A reușit deja să or­ganizeze mici expoziții în Capitală. Atelierul ei de pictură e chiar într-o încăpere unde lucrau altădată muncitorii fabricii de corturi. Trei sisteme politice s-au succedat între aceste ziduri pictate, acum, în exterior, cu iederă. Lumi care păreau veșnice s-au risipit, dar zidurile construite de morarul de odi­nioară au rezistat. E un miracol că moara încă funcționează, în timp ce vechi clădiri din împre­jurimi s-au ruinat sau au fost distruse. Zi de zi, pornite de Cristian Nițu, ve­chile mecanisme se pun în mișcare și macină grâul și porumbul pe care rarii clienți îl mai aduc cu camionul. Printre ei se numără și călugării de la schitul Balamuci, si­tuat la numai câțiva kilo­metri, în marginea pădurii. Locurile acestea ar me­rita cunoscute mai bine, dar de cei care ar ști să le admire.