Cel mai mare predicator al creștinătății - IOAN GURĂ DE AUR

Cristian Curte
- Cel mai mare predicator din istoria creștinătății, Sfântul Ioan Gură de Aur are în calendarul ortodox trei sărbători: pe 30 ianuarie, de ziua Sfinților Trei Ierarhi, pe 13 noiembrie, când este sărbătorit singur, și pe 27 ianuarie, când este amintită aducerea moaștelor sale în Constan­tinopol -

Ioan s-a născut în Antiohia Siriei (astăzi An­takya, în Turcia), care în vremea lui era al trei­lea oraș al Imperiului, după Roma și Ale­xandria. Pe aici treceau toate drumurile Orientului și Apusului, iar el va fi văzut așezându-se în fața zidurilor cetății, caravanele grele de mătăsurile Per­siei, de porțelanurile Chinei, de miresmele și miro­deniile Indiei. În cetatea aceasta uriașă, cosmopolită și bogată, în care se întreceau unele dintre cele mai vestite școli filosofice și retorice ale lumii, era greu să ajungi cunoscut, dar dacă ajungeai, te recu­noș­tea și respecta tot im­periul, de la Roma la Constantinopol.
Ioan a avut părinți nobili și avuți. Tatăl său, Secundus, care va muri la scurtă vreme după naș­te­rea sa, era un ofițer de rang înalt al armatei romane și, ca marea ma­joritate a clasei patricie­ne, păgân. Mama, însă, Anthusa, era o creștină evlavioasă. Deși avea doar 20 de ani când Se­cundus a murit, ea nu s-a mai recăsătorit și toată viața i-a dedicat-o lui Ioan. Singurul ei copil i-a fost lumină și sprijin plă­pând, într-o lume a bărbaților. O lume în care unei văduve tinere și foarte bogate îi era foarte greu să reziste fără să se recăsătorească. Anthusa s-a încă­pă­țânat să rămână fidelă primei iubiri, trăind ca o sihastră, înconjurată de tentacu­lele lumii nobiliare antiohie­ne, care și-ar fi dorit-o aliată prin căsătorie, fie ea și de fațadă. În acest căuș de dragoste maternă unică a crescut viitorul sfânt. Ca orice fiu de patri­cian a urmat școli înalte, dar cea care l-a plămădit ca vesti­tor al cuvântului lui Dum­ne­zeu a fost școala retoru­lui Libaniu, vestit în tot imperiul. Dascălul acesta, rafinat la focul alb al cul­turii clasice păgâne, a fost întrebat înainte de a muri pe cine va lăsa la condu­cerea școlii sale de retorică. "L-aș fi lăsat pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creș­tinii!", a răspuns Liba­niu, iar această singură frază e în măsură să ne de­seneze mintea strălucitoare a viitorului sfânt.

Plecarea în călugărie

Eu cred că dorul acesta s-a zămislit în el de co­pil. Îl văd prin pădurile muntelui Silpius, la poa­lele căruia se întindea cetatea Antiohiei, hălăduind cât era ziua de lungă, îndrăgind cerul și singurătatea, în­vățând să asculte de mic șoaptele ierburilor și liniș­tea, în locul hărmălaiei orașului. Deși a fost un om menit parcă să trăiască în mijlocul celorlalți, înzestrat de sus cu un dar al cuvântului pe care nu l-a avut nimeni înaintea sa și pe care nimeni nu a reușit încă să îl întreacă, Ioan a fost, fără îndoială, în adâncul inimii sale, un însingurat. Era foarte tânăr, de abia își terminase școlile, când i-a spus mamei sale că vrea să se călugărească. Sufletul său dorea mai mult decât rugăciunea cuminte din du­minici și sărbători, însoțită cu căldura traiului unui nobil creștin respectat. Anthusa l-a rugat să o cruțe. Își pierduse bărbatul din fragedă tinerețe, iar o moar­­te fără fiul iubit alături ar fi zdrobit-o. "Dra­gule, nu mă lăsa văduvă a doua oară", i-ar fi spus lui Ioan, iar el a ascultat-o. Dar după ce maica sa a trecut la Domnul, și-a împărțit toată averea săra­ci­lor, i-a eliberat pe toți sclavii și a plecat în călu­gă­rie.
Primii pași i-a făcut într-o mânăstire de obște. Acolo, în singurătatea munților, s-a schimbat din temelii. Focul inimii sale s-a întâlnit cu dogoarea de dincolo a Duhului Sfânt, iar îngemănarea aceas­ta, între dorul omului și revărsarea Domnului, avea să îl mistuie cu totul. Era atât de aprins de rugă­ciu­ne, încât nu își îngăduia deloc somnul. Când ațipea, o făcea pe un scăunel, ținându-se cu o mână de o frân­­ghie, ca să nu cadă. De mâncat mânca o zeamă limpede de orz, o singură dată în zi. Iar foa­mea aceasta după Dumnezeu a dat roade. Nu îm­plinise încă 30 de primăveri, când a săvârșit primele mi­nuni. De multe ori era ne­voie de un simplu cu­vânt al său pentru alungarea bolilor. Unui frate din obș­te, care nu văzuse nicio­dată cu ochiul drept, Ioan i-a spus doar atât: "Dum­ne­zeu să îți lumineze ochii sufletului și ai trupului", iar ochiul beteag a văzut lumina zilei pentru întâia dată. Alteori, veșmintele sale se vădeau pline de o energie dumnezeias­că, în stare să aducă tă­madă. Așa s-a întâm­plat cu un nobil din Antiohia, care suferea cumplit - capul i se umfla­se atât de tare, încât un ochi aproa­pe că îi ieșise din orbită. A cheltuit averi cu doctorii, dar în van și, în cele din urmă, a venit la tânărul monah Ioan, rugându-l să îl ajute. "Bolile vin asu­pra oamenilor din pricina păcatelor și a necredin­ței. Dacă te îndepărtezi de faptele rele și crezi din tot sufletul că Hristos te poate vindeca, atunci vei vedea slava lui Dumnezeu!" "Cred pă­rinte și voi face toate câte îmi vei porunci" a spus patricianul și a luat un colț din haina pono­sită a lui Ioan și și-a așezat-o pe cap și pe ochiul bolnav. Pân­za aceea umilă i-a luat du­rerile cu mâna, iar ochiul i s-a vin­decat în scurt timp. Un alt dem­nitar, Arhe­lae, care con­ducea cetatea Antiohiei, s-a îmbolnăvit de lepră, boală la care doctorii vremii nu aveau niciun leac. Singura lui nădej­de era Ioan, care l-a sfă­tuit să se spe­le cu apă din izvorul mânăstirii. Dre­gătorul s-a vin­decat pe loc, dar pe tânărul călugăr, toate aceste minuni l-au făcut să fugă de oameni. Nu-și dorise niciodată celebritatea. Ar fi avut parte de ea oricum, dacă ar fi rămas în lume ca retor, iar acum, la mâ­năstire, o simțea drept povară. Așa că a fugit din obște și s-a sălășluit într-o peș­teră unde a trăit câțiva ani, într-o în­sin­gurare totală, doar el și Dumne­zeu. Acolo, în aerul tare al nop­ților, când firea doarme, iar duhul se tre­zește, și-a împlinit Ioan crește­rea. Un părinte din obștea în care trăise a avut o vedenie. În ea, tânărul sihastru era vizitat de sfinții apostoli Petru și Ioan Evanghelistul. Primul i-a dat o cheie, simbol al dezlegării păcatelor, iar al doilea un sul de per­ga­­ment, semn al darului propovă­dui­rii. Vede­nia a fost un semn pentru slu­jirea care îl aștepta înainte. La capătul anilor petrecuți în pustiu, Ioan s-a îmbol­năvit grav de stomac și, pentru că nu mai putea mânca, s-a întors în cetate, ca să fie tratat. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în sihăstrie. Bucu­ros că venise în Antio­hia, episco­pul locului l-a hiro­tonit preot, mai mult cu forța. Cel mai mare predi­cator al primului mile­niu creștin tocmai punea pi­ciorul în arena imperiu­lui.

Gurădeaur

Revenirea sa în cetate ca preot a fost ca o furtună iscată din senin. Nimeni nu se așteptase la aseme­nea predici, deși Antiohia era un oraș vestit pentru retorii și teologii săi. Dar ca el nu mai vorbise ni­meni niciodată. În primele luni, Ioan era încă prins de marea sa știință retorică, așa că oamenii simpli nu îl puteau înțelege prea bine, dar se îmbulzeau să îl asculte, uluiți de puterea care ieșea din cuvintele sale. Până când, odată, după slujbă, o țărancă i-a spus simplu: "Ioane Gurădeaur, ți-ai adâncit puțul cuvântărilor tale, iar funia minții noastre este prea scurtă ca să mai ajungă până la apă!". Din clipa aceea, sfântul s-a lepădat de cuvintele sofisticate și a început să predice pe înțelesul tuturor, direct și fără ocolișuri savante. Iar antiohienii au prins po­recla aruncată de țăranca isteața și nu i-au mai zis niciodată altfel decât Gurădeaur. Pentru că așa și era și așa a și rămas până astăzi. Doisprezece ani la rând a aruncat părintele Ioan sămânța evangheliei în cetatea Antiohiei, până când faima sa a ajuns la urechile împăratului. Când patriarhul Constantino­polului a trecut la Domnul, a fost ales în locul său. Gurădeaur a primit chemarea la slujirea de arhiereu cu mare greu, cu gândul că nu e vrednic.

Patriarh al Constantinopolului

În anul 397, în măreața Bazilică a Sfinților A­pos­­toli din Constanti­nopol a apărut un patriarh mă­run­țel, cu cap pleșuv și fața suptă. Toată făptura plăpândă părea strânsă în ochii negri care, atunci când vorbea, se aprindeau. Predica îndelung, aproa­pe două ceasuri, dar nimeni nu pleca din biserică. Era atâta har în cuvintele sale, încât cetatea îm­pie­trea atunci când ieșea să vor­bească. Negustorii își rugau clienții să îi păsuiască o clipă, ca să alerge până la catedrală, meșterii își lăsau uneltele, dregă­torii se opreau din treburile lor înalte. Dacă Ioan ar fi cuvântat neîntrerupt, Constantino­polul ar fi înce­tat să mai umble, să vândă, să chivernisească. Ar fi în­lemnit ca să îl asculte. Erau atât de uimiți de pros­pețimea și focul pre­dicilor sale, încât nenumărați tahigrafi stăteau pe lângă el, transcriindu-i orice cu­vânt, iar apoi îi co­piau predicile și le împărțeau cre­dincioșilor. Cuvin­tele lui Ioan se citeau peste tot, iar cei care nu știau să citească le învățau pe dinafa­ră, ca pe psalmi, recitându-le în tot locul - la mese, în taverne, în piețe și tribunale. În doar câțiva ani, Patriarhul Ioan a ajuns cel mai de seamă om al capitalei imperiu­lui. Dar slava a­ceas­ta omenească, revărsată asupra lui ca un torent, nu l-a schimbat defel. A rămas același om smerit, ars de iubire pen­tru cei simpli și umili. Din reșe­din­ța patriarhală a vân­dut tot ce era de pri­sos, chiar și mo­bila din încăperi, care nu i s-a părut folositoare, iar cu banii a făcut milos­tenii. De mâncat mânca la fel ca în pustiu, pe sponci, așa cum și dormea. Iar când era vorba să mustre, nu se sfia de nimeni, nici măcar de familia imperială. Pentru că, în fața lui Ioan, nu aveau nicio în­semnă­ta­te rangul și puterea, ci dragostea. Așa au ajuns ma­rile familii nobiliare ale cetății să se simtă ataca­te de cuvintele sale, care îi mustrau pe creștinii bo­gați pentru hainele și casele lor luxoase. "Tot ceea ce îți prisosește trebuie dăruit sărmanilor", le spu­nea sfântul de la înălțimea trăirii sale, iar patri­cienii Constantinopolului s-au simțit jigniți. Poate că dacă ar fi fost numai ei, tronul patriarhal al Sfân­tului Ioan ar fi rămas neclintit, dar împărăteasa Eudoxia a crezut că predicile aprinse ale lui Gură­deaur o atacă pe ea. Așa a ajuns să îl socotească drept dușman pe cel mai iubit ierarh al imperiului, iar o întâmplare neașteptată avea să îi dea dreptate.

Prigoana

Teodorit, un nobil din capitală, foarte avut, a fost rugat de Eudoxia să împrumute vistieria imperială. Bănuind ca nu își va mai vedea niciodată banii îna­poi și temându-se de răzbunare, acesta l-a rugat pe Sfântul Ioan să îl apere, iar sfântul, ca patriarh, i-a scris împărătesei, spunându-i să nu-l asuprească pe patrician. Deși îl ura, Eudoxia l-a ascultat. Timpul a trecut peste această întâmplare, iar Teodorit s-a apropiat de Ioan și a ajuns, ascultându-i predicile, să își dăruiască mare parte din avere bisericii, pen­tru a fi folosită în bolnițele pe care Gurădeaur le construise pentru cei săraci. Pentru împărăteasă, dărnicia patricianului față de biserică a fost o lovi­tură grea - patriarhul o împiedicase să îi ia averea lui Teodor pentru a pune el mâna pe ea! Sfântul Ioan s-a apărat, spunându-i că trăiește în sărăcie lu­cie, deși fusese unul dintre cei mai bogați oameni ai Antiohiei. Nu a contat. Cuvintele sale despre po­căință și milostenie zguduiseră inimile multora, dar și arseseră ca un fier roșu sufletele celor care cre­deau că totul li se cuvine - nobili care doar se spoi­seră cu credința creștină, clerici corupți, cărora credința râvnitoare a lui Ioan le părea un blestem. Împărăteasa a strâns toate plângerile lor și, împre­ună cu Patriarhul Teofil al Alexandriei, a convocat în anul 403 un sinod, unde sfântului i-au fost aduse 29 de capete de acuzare, printre care și acela că a vân­dut vasele scumpe ale bisericii și i-a risipit ave­rea prin milostenie față de săraci. Ioan nici măcar nu s-a apărat, neprezentându-se la sinod, așa că a fost depus din treaptă și izgonit din scaun.
Fusese Patriarh al Constantinopolului doar șase ani. Îndeajuns ca mulțimile să știe că e omul lui Dumnezeu și că toate acuzațiile sunt false. Așa că s-au revoltat. Răscoala, care amenința direct autori­tatea imperială, a fost înăbușită doar prin reche­ma­rea sfântului în capitală. Poporul l-a primit în triumf, ca pe un mare izbăvitor, dar pacea dintre Gurădeaur și familia imperială nu a durat decât câteva luni. Anul următor, împărăteasa Eudoxia a convocat un nou sinod, cu sprijinul Patriarhului Teofil al Alexandriei, unde Sfântul Ioan a fost depus pentru a doua oară, pentru motivul de a se fi întors în scaun fără încuviințarea celorlalți ierarhi. Pe 20 iunie, în anul 404, marele patriarh a fost arestat și exilat. 77 de zile l-au purtat pe jos, escortat de sol­dați, ca pe un răufăcător de rând. Avea 55 de ani, iar trupul îi era slăbit de asceză. A ajuns cu mari chinuri la Cucuz, în Armenia Mică, unde a stat timp de trei ani. În 407, din ordin imperial, a fost exilat mai departe, la Pytius, un mic oraș pe malul Mării Negre. Soldații l-au alergat pe jos, zeci de leghe pe zi, iar inima sa, care arsese pentru Hristos, slăbită de necazuri și nevoințe, nu a mai rezistat. A murit pe drum, pe 14 septembrie, chiar atunci când în biserici se prăznuia Înălțarea Sfintei Cruci. Ultimele lui cuvinte au fost "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!". Păstorise ca patriarh doar șapte ani. În­deajuns ca să rămână în istoria lumii drept cel mai mare predicator al creștinătății.