Viața după divorț - Psih. Gáspár György: "Rănile se vindecă întotdeauna"

- De vorbă cu un specialist, despre cum putem traversa cu bine proba dureroasă a divorțului -

"Bărbații au multe de recuperat la capitolul relații"

- Gáspár, o să încep dialogul nostru cu o cu­riozitate: sunt femeile și bărbații diferiți în felul în care traversează un divorț?

- O să răspund pe ocolite. Dacă o femeie vine la terapie pentru că are o criză de cuplu, știu că sunt șanse mari ca relația să poate fi rezolvată, în timp ce dacă mă caută un bărbat din aceleași motive, în 99% din cazuri căsnicia e pe butuci.

- Și cum îți explici asta?

- Femeile au un simț în plus, simt imediat când s-a pierdut conexiunea. Când nu mai pot ajun­ge la mintea și sufletul partenerului, sunt dispuse să facă eforturi pentru a o recâștiga. În timp ce noi, bărbații, avem tendința să ignorăm sem­nalele de nemul­țu­mire ale partenerei, ame­nințările și rugămințile de a merge la consiliere. Minimalizăm problemele, nu le auzim, ni se pare că nu sunt probleme reale, că ne descurcăm sin­guri: "De ce să aruncăm banii pe fe­reastră ? Ce-o să-mi spună un psiholog altceva decât știu deja?". Suntem un pic mai limitați.

- O spune un bărbat...

- Îmi asum asta. E clar că noi, bărbații, avem foarte multe de recuperat la capitolul relații. Din cauză că nu suntem în contact cu propriile emoții, nu reușim să fim în contact nici cu emoțiile parte­nerelor noastre. Când un bărbat îmi intră în cabinet în plin divorț și îl întreb ce simte, îmi răspunde cu ce i se întâmplă. Apoi îl întreb din nou ce simte și el îmi spune ce crede că ar trebui să facă. Și abia la a treia încercare reușește să-și dea seama ce simte cu adevărat, dacă e furie, e ru­șine, e tristețe sau alt­ceva. Lucrurile astea ni se trag din păcate din edu­cație, din faptul că băieții sunt antrenați de mici să nu țină cont de ce simt. Dacă se împiedică și îi doa­re, li se spune "Hai, ridică-te, nu e nimic, nu te smior­căi ca o fată, numai fetele plâng!" Un băiețel care simte frică sau rușine e stigmatizat, etichetat că nu e destul de băr­bat. Dacă ești încurajat de mic să nu-ți auzi durerea fizică, mai târziu nu o vei auzi nici pe cea emoțio­nală. Și nici pe a celor din jur. Iar când partenera își va deschide sufletul spunând că are o problemă la serviciu sau în altă parte, nu vei fi ca­pabil să o asculți, o vei repezi : "Ce e cu pros­tiile astea, nu mai exagera, de ce te lași așa afec­tată ?"

- Oricum, în fața unei femei care plânge cei mai mulți bărbați sunt complet neputincioși.

- De altfel, diferențele astea se văd în multe alte aspecte. Femeile divorțează de multe ori pentru că își doresc un nou început, o altă relație, cu mai multă afecțiune și conectare. Un bărbat va anunța că vrea să divorțeze doar dacă situația devine insuportabilă, dacă și-a găsit pe cineva sau da­că și-a găsit o altă formă de stabilitate în altă par­­te. Din punctul ăsta de vedere, bărbații sunt mai raționali, pentru moti­ve­le emo­ționale, pe care ei le numesc "nimicuri", nu vor re­nunța la sta­bi­li­tate și statut. Plus că ei intuiesc că, spre deo­se­bire de femei, cărora le crește cota când sunt sin­gure, un bărbat căsătorit e mai interesant de­cât u­nul nau­fragiat, singur, trist și cu stimă de sine scăzută.

- Un lucru e cert, de suferit suferă ambele părți. Se pare însă că o fac diferit, nu?

- Femeile își sună rudele, prie­te­nele, încep să ven­tileze, cer ajutor, caută sprijin. În timp ce bărbații se închid în ei, ridică armurile până la gât și intră într-un soi de muțenie. Când îi întreb pe bărbații aflați în di­vorț care vin în cabinet cine știe de criza lor de cuplu, cel mai adesea aflu că nimeni. Nici prietenul cel mai bun, nici părinții, nici colegii. Bărbații au tendința să ducă durerea de unii singuri.

- De ce nu povestesc bărbații prin ceea ce trec?

- Pentru că le e foarte rușine. Rușinea îi face pe bărbați să țină totul sub capac, de teama ca ceilalți să nu-i respingă. Rușinea e una din cele mai greu de dus emoții umane. Și femeile o simt, dar ele au obi­ceiul sănătos să pună în cuvinte ce li s-a întâmplat, și în momentul ăla rușinea dis­pare. Rușinea nu su­portă să fie pusă în cuvinte. Apoi, bărbații nu vorbesc și pen­tru că iau divorțul ca pe o slăbiciune personală, ca pe un stigmat, simt că ei nu sunt destul de buni. Din păcate, ni s-a inoculat ideea asta că orice despărțire e un eșec. Or, nu e deloc așa.

"Trăim într-o societate care nu mai tolerează deloc durerea"

- Cum de pentru unii o separare e o în­frân­gere, iar pentru al­ții, este un început?

- Tocmai felul în care înfruntă și pro­cesează această du­re­re face ca pentru unii divor­țul să fie re­in­ventare, iar pen­tru alții doar su­­pra­vie­țuire. Pier­de­rea unei relații pen­tru cre­ierul nos­tru e un fel de moar­te psi­ho­logică. Ceea ce doa­re foarte tare la o des­părțire e că re­tră­im din nou tră­da­­rea, abandonul sau res­pin­gerea pe care am trăit-o în re­lație cu pă­rinții noș­tri. Pen­tru cei ale căror rupturi au început în co­pilărie, care de-a lun­gul unei vieți au avut mai multe pierderi, du­rerea asta va fi mult mai puternică, mai co­ple­șitoare, mai dezechilibrantă. Noi, oamenii, ne naș­tem cu nevoia de a exista în relație. De aceea, când ne izbim de o pierdere sau de un abandon, când o valență e ruptă într-o parte, avem tendința firească să legăm alta în altă parte, să ne agățăm de altceva. Ne e foarte frică să înfruntăm durerea asta și ne re­fugiem în ce avem la îndemână: im­plicare ex­cesivă în muncă, implicare prea mare în sport, con­sum de al­cool sau droguri, sex oca­zional sau cum­părături fă­cute compulsiv. Dacă fugi de durere, ajungi direct în brațele depen­den­ței.

- Din păcate, sfaturile "binevoitorilor" după un divorț se învârt tot pe-aici: "Nu sta în casă!", "Hai la o băută!", "Ieși cu prietenii!", "Ca­ută-ți pe cineva!". Sunt ele chiar atât de greșite?

- Lucrurile astea nu fac decât să prelungească su­ferința și perioada de recuperare. Din păcate, trăim într-o societate care nu mai tolerează de­loc durerea. Vrem să scăpăm repede de ea, să re­pa­răm ca și cum n-ar fi fost. Nu mai avem exer­­ci­țiul de a căuta în orice durere emoțională un sens, un înțeles, nu mai vedem lecția de în­vățat. Or, ca să răspund la întrebarea ta anterioa­ră, doar dacă avem cu­ra­jul să confruntăm aceas­tă sufe­rin­ță și să o trăim, putem renaște, ne putem rein­venta și putem avea parte de o altă relație fericită.

- Gáspár, hai să vor­bim un pic mai concret. Ce înseamnă să-ți în­frunți durerea? Tu ce îi sfătuiești pe pacienții tăi?

- Să înfrunți durerea înseamnă în primul rând să-ți creezi un spațiu pentru a te conecta în sigu­ranță la propriile emoții. Asta înseamnă să te ocupi de tine, să nu alegi să-ți duci energia în altă parte, nici în muncă, nici în distracții forțate. Să-ți iei con­cediu o săptămână sau două, să-ți duci copiii la bu­nici, dacă e cazul, să-ți găsești un te­rapeut și să te co­nectezi la ceea ce simți, să lași durerea să iasă. Și apoi, treptat, să încerci să în­țelegi din ce vine toată această su­ferință. E fu­rie față de cel care te-a trădat? E an­xie­tate și tea­mă în fața singurătății? E tristețe? E sen­timentul de vinovăție că nu ai făcut mai mult? E ru­șine în re­lația cu ceilalți, la gândul că te vor judeca? Te sim­ți rănit ? Te simți inferior? Ți-e milă de tine în­­suți? Simți dorința de răzbu­na­re? Ești gelos? Emoțiile noastre pot fi foarte variate și fiecare din ele trebuie abordată pe rând, punând-o în cu­vin­te. Da­că nu cu un psiholog, măcar cu un prie­ten bun și inteligent. Dacă amâni confruntarea acum, mai târ­ziu, toate aceste lucruri se vor răz­buna. Du­rerea ignorată are marele talent să iasă la su­prafață mereu.

"Poziționarea în rolul victimei e extrem de nocivă"

- Cu alte cuvinte, dintr-un divorț ies bine cei curajoși.

- Se reinventează cei care nu se consideră niște victime, cei cu atitudine realistă, dispuși să accepte că au greșit și ei, că n-au făcut tot ce se putea face, dar care au suficientă încredere în ei, în relații și în Dumnezeu, încât să știe că viața îi va recompensa mai departe cu o altă relație bună. Trec mult mai ușor peste o despărțire oamenii care sunt convinși că lucrurile se întâmplă cu un sens, că nicio în­tâl­nire nu a fost degeaba, cei care au o relație specială și sănătoasă cu divinitatea. Oa­menii care ies cu bine dintr-un divorț sunt cei care, mental, au scris o po­veste despre ce li s-a întâmplat și de ce a fost nevoie să se întâlnească, ca­re au înțeles ce le-a adus bun re­lația, ce au în­vățat fiecare despre ei înșiși, care sunt rănile lor emo­ționale, unde au crescut și de ce e mult mai bine să plece mai departe separat. Ieșirea sănătoasă dintr-un divorț înseamnă să scrii sfârșitul.

- Din păcate, cel mai adesea, cel care pleacă are de înfruntat și acuzele tuturor.

- Da, pentru că în general simpatia și empatia se duc către cel care "și-a luat-o", nu către cel ca­re "a dat-o". Dar realitatea mi-a arătat că și cel ca­re decide să iasă suferă foarte mult. Uităm că nimeni nu pleacă dintr-o relație de bunăvoie. Cel care alege să plece dă dovadă de mult curaj, pentru că își asumă faptul că lucrurile nu merg bine. Există această credință absolut toxică la nivelul inconștientului colectiv că, dacă o relație n-a durat toată viața, sigur n-a fost iubire ade­vă­rată. Dar nu există nicio dovadă că o iu­bire care a durat 7 luni e mai puțin valoroasă ca una care a durat 60 de ani. Poziționarea în rolul victimei este o formă de autosabotaj extrem de nocivă.

- De ce?

- Pentru că te împiedică să mergi mai departe. Dacă refuzi să te pui și pe tine sub semnul între­bării, cultivând o atitudine de tipul "Da, dar eu am făcut ce trebuia, știu că am mai greșit și eu, dar eu m-am sacrificat pentru relație și nimic din ce am greșit eu nu e atât de grav încât să fi me­ritat asta!" înseamnă că refuzi să-ți asumi partea de vină. Înseamnă că inconștient îți dorești ca apro­piaților să li se facă milă de tine, să-l aduci pe cel care a plecat înapoi sau să obții anumite avan­­taje, să câștigi de partea ta mai multă empa­tie. Or, trebuie să dăm do­­va­dă de maturitate psi­ho­logică și să acceptăm că am avut și noi o con­tribuție la co­laps. Cât timp rămâi în postura de victimă a celuilalt și a sor­ții, nu te poți reconecta la pu­te­rile și resur­sele tale. Nu te poți aduna să mergi mai de­parte. Abia când ești capabil să spui "Da, e foarte dureros ce mi se întâm­plă, mi-aș fi dorit să nu se întâmple ni­ciodată, însă nu vreau să fiu o victimă în po­vestea asta", abia atunci poți construi, te poți reinventa, îți poți acorda din nou șansa la iubire.

"Copiii au nevoie de o mamă și un tată fericiți"

- Dincolo de fu­rie, de durere, de tris­tețea de care am vorbit, mai e și dorul. Ce faci cu iubirea care rămâne, când nu mai poți continua alături de persoana pe care o iubești?

- Pot să spun ce ar fi mai bine să nu faci: nu-l suna cu disperare, nu-l copleși cu sen­ti­mentele tale, nu-i umple căsuța de mail-uri, nu-l ur­mări obsesiv pe rețelele de socializare. Mai degrabă, urează-i în gând să fie fericit. Compune-ți un soi de rugăciune, de mantră în care să-i dorești ca uni­versul să-i aducă tot ce e mai bun, iar tu asu­mă-ți respon­sabilitatea de a avea grijă de propria persoană cât mai bine. Iubirea nu dispare nicio­dată. Odată ce te-ai îndrăgostit de un om, odată ce ai împărtășit niș­te momente fru­moa­se cu el, acea persoană va a­vea un loc special în ini­ma ta pentru toată viața. Însă iubirea se poate transforma și ea din iu­bire romantică în iubire prietenească, în afec­țiune, respect și drag de omul cu care ai trăit.

- Crezi în prietenia dintre doi oameni care au fost căsătoriți?

- Nenumăratele e­xem­ple din cabinetul meu îmi dovedesc că ea e posibilă, mai ales aco­lo unde există și o miză, unde cei doi au îm­pre­ună copii. Un foarte bun exemplu din lumea mondenă sunt ac­trița Gwyneth Paltrow și fos­tul ei soț, Chris Martin, solistul de la Coldplay, care au devenit mult mai buni prie­teni decât erau pe vremea când erau îm­pre­ună. Ei au fost prin­tre pri­mii la ni­vel in­ter­națio­nal care au re­cu­noscut că au beneficiat de con­siliere de cu­plu și care au ales un divorț con­știent de dra­gul copiilor.

"Toate frustrările, suferințele și rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung"

- Copiii au nevoie de o mamă și de un tată. Oa­re nu e mai bine să rămâi în relație până când ei cresc suficient de mari?

- Copiii au nevoie de o mamă și de un tată fericiți, la care să aibă acces, o mamă și un tată care să fie bine în pielea lor, nu neapărat de o ma­mă și un tată care să locuiască împreună. Eu am crescut într-o familie în care ai mei s-au des­părțit și reîmpăcat de mai multe ori. Cred că, dacă tata nu ar fi murit, dansul ăsta al separării și împăcării ar fi durat la nesfârșit. Mama ne-a îm­povărat tot timpul spunân­du-ne: "M-am re­căsătorit pentru voi!". Dar cel mai grav nu e asta, ci faptul că, datorită acelor alegeri pe care mama le-a făcut atunci, ea nu a mai fost niciodată fericită. Și asta mă doare al naibii de mult. Adul­ții uită adesea că unul din cele mai importante lucruri pentru un copil e să-și vadă părinții feri­ciți. Numai așa se poate simți liber. Nefericirea unui părinte e o povară, o durere uriașă pe care o porți cu tine toată viața. Toate frustrările, suferințele și rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung. De cele mai multe ori, co­piii nu sunt decât o scuză pentru lașitatea și frica părinților de a-și înfrunta problemele.

- Gáspár, ce facem după ce partea mai du­reroasă a crizei a trecut? Cum mergem mai de­par­te?

- Transformând durerea pier­derii în altceva și făcând loc pentru nou în viețile noastre. Sunt oameni care se înscriu la cursuri de dans, alții care se apucă de sport, care se reconvertesc pro­fesional sau se reapucă de studii. Am o pacientă care abia după divorț și-a adunat cu­rajul să facă un împrumut la ban­că și să-și cumpere un apar­ta­ment. Până atunci, i se păruse de neconceput. Unii decid să-și dea examenul de șofat, alții aleg să călătorească, să facă toate acele lucruri pentru care nu și-au găsit timp. Ul­tima mea des­părțire s-a în­cheiat prin faptul că am scris o carte și asta m-a aju­tat foarte mult. Imediat după di­vorț, primele gânduri ale celor care vin la terapie sunt sumbre "Niciodată n-o să mai pot iubi la fel!", "N-o să mai găsesc o femeie la fel de deș­teaptă ca ea", "Unde mai dau eu de cineva la fel de bun la pat?". Dar expe­riența mi-a arătat și că rănile se vindecă întotdeauna și că aceiași oameni ajung să cunoască iar dra­gostea și să fie din nou fericiți.

- Spuneai că tu însuți ai trecut recent printr-o separare. Tu cum duci des­păr­țirile? E mai ușor pentru un psiholog care înțelege totul?

- Omul Gáspár György și te­ra­peutul Gáspár György sunt per­soane diferite. Faptul că sunt un terapeut bun nu înseamnă că sunt și un partener foarte bun. Și eu sunt parte dintr-un proces în care vindec lucruri la mine, și eu pot fi la fel de ne­putincios, fricile și vinovățiile despre care vor­besc le-am simțit pe pielea mea. Acum doi ani, când m-am despărțit, mi-a fost la fel de greu ca oricui alt­cuiva, dar deși mecanismul meu de apărare, ca al multor bărbați, e să mă retrag și să mă izolez, n-am mai făcut greșeala asta. Am vorbit cât am putut de des despre ce trăiam, m-am lăsat ajutat și de te­rapeuți, și de prieteni și am depășit cu bine mo­mentul. Ce pot să spun e că a fost prima mea relație care s-a încheiat într-o ma­nieră civilizată. Atunci am realizat că o despăr­țire nu e un eșec. Cred, de altfel, că iubirea noas­tră a fost la fel de sinceră ca a altor oameni care trăiesc alături o viață întreagă și mor îm­preună. Doar că a durat mai puțin.

- Există și părți bune într-un divorț? Tu, unul, ce ai căștigat din toate despărțirile tale?

- M-am câștigat pe mine. După fiecare des­părțire, m-am conectat un pic mai bine la cine sunt și ce vreau cu adevărat. Din fiecare relație am ieșit altfel decât am intrat. E drept, cu sufletul un pic mai ciuruit, dar mai luminos și mai îm­păcat, capabil să iubesc mai bine și mai mult. Sen­sul existenței noastre pe pământ e să învățăm să trăim unii cu alții și să iubim. Ci­ne poate spune că suntem în stare să o facem într-o relație, în două sau în cinci?