CINOI DIN BOBEȘTI - "Mă întreb cine-o mai cânta muzica asta lăutărească adevărată, după ce noi ne-om ușchi"

Iulian Ignat
"Erau în sală toate nățiile, și când cântam noi, musca se auzea"

7 decembrie 2018, Paris. La 31 de ani după ce-i adusese pentru prima oară în Franța pe faimoșii lă­utari din Clejani, etnomuzicologul Speranța Rădulescu prezintă în același "Théâtre de L'Alliance français" un alt taraf, for­mat din lăutari cu mare experiență, ce au prins anii de apogeu ai acestei mu­zici, între 1960-1980. Un nou tri­umf, de această da­tă pentru Taraful Bucu­reștilor. "N-am mai avut așa apla­uze de când eram io în gloria mea, la trei­zeci și ceva de ani", povestește Ci­noi, care cântă în taraf cu acordeonul și cu vocea de o ex­presivitate aparte. "Ne-a scos publicu de patru cinci ori după program pe sce­nă, că nu mai pu­team să oprim, așa aplauda și stri­ga după noi. Curgea apele pe noi, da de fru­musețe am cân­tat, când vezi că ești apreciat. La 65 de ani ai mei, ziceai că am 20, ai cu­vântu meu. Erau în sală toate nățiile, franceji, americani, țigani, și când cân­tam noi, musca se auzea, dacă trecea o muscă pe acolo, o auzeai. După concert, au venit după noi la ca­bină, nu mai încăpeam acolo, nu mai știa cum să vorbească, să se pozeze, să ne pupe, să ne ia în brațe pe toți, pe Ghiță Coadă, pe Răducanu, pe Ciotoi, pe Gicu Chitaristu. Am simțit cu adevărat iubire".

"Să vezi frumusețe, horă din o sută de femei"

În fiecare dimineață la ora șase, ne­gre­șit, vară, iarnă, bărbatul își lua vioa­ra atârnată în cuiul de deasupra patului, o acorda cu atenție și începea să cânte, înainte de a pleca la fabrică. Mai sărea nevasta cu gura pe el, să lase copiii să doarmă, ăia mici se trezeau cu ochii cârpiți de somn și bom­băneau "A-nnebunit astă, bă, iar cântă cu noap­tea-n cap", dar Costel al Profirii nu-i băga în sea­mă. Era foarte pretențios, până nu-i ieșea sunetul cum voia el, până nu cânta o sârbă, o horă exact cum auzise el la radio, cântată de Florică Calu, nu se lăsa. Tatăl său fusese viorist, iar din cei șapte copiii ai lui, toți cei patru băieți au ajuns lăutari. Cinoi, al șaselea dintre ei, își amintește cum era să crești într-un sat în care toată lumea cânta. De găseai o casă în care să nu știe unul să cân­te era ceva greu de crezut. Bobești, co­muna Glina, se află la câțiva kilometri de București. "Dragul meu prieten, când ie­șeai din casă, primul lu­cru, auzeai țam­balul. Dacă ieșeai pe partea ailaltă, prin spate, se auzea un acordeon, mer­geai spre marginea țigă­niei, auzeai alt gen de muzică, pe unde o luai prin sat, numai peste lăutari dădeai. Nu era pe atunci câr­ciumă în Bobești, lă­utarii se strângeau la bodega din Glina, beau o bere, înce­peau să cânte, îi apu­ca dimineața acolo, nu era săptămână să nu se întâlnească. Iar de Paști, de sărbă­tori, sau când le ve­nea lor, se adunau lă­utarii în mijlocu sa­tului și cântau. Vai de capu' meu, ce frumos era! Se strângeau și câte două, trei sute, veneau și alte rase de oameni, da tot lăutari, de prin satele din jur, că aflaseră și voiau și ei să audă cum se mai cântă. Era tata, era Gogu, fratele lu mama, Andrei Maslui, unu Dărică, cu țambalu, Dum­ne­zeu să-i ierte pe toți morții ăștia! Să vezi ce dansau femeile, se strângeau câte-o sută și jucau la ace­lași pas, o frumusețe. Nu erau manele, chestii d-as­tea, să se coță­ias­că, erau alte femei pe vremea aia, fără basma pe cap nu ieșeau din casă. Și dacă le vedeai, Doam­ne, cum jucau la horă!".
Costel al Profirii cânta cu vioara și cu vocea, era un nume îndrăgit în toate cartierele Bucu­reș­tiului și în satele din jur. Câteodată, când termina mai devreme lucrul la fabrica "Timpuri Noi", își lua și băiatul cu el, pe Cinoi și, cu tramvaiul 19, ajun­geau pe Dudești, pe lângă poșta Vitan, la restaurantul "Înfrățirea", unde se întâlnea cu prie­tenii săi, și ei lăutari de soi. Acele întâlniri, at­mosfera de prietenie adevărată au însemnat foarte mult în for­marea băiatului de 10 ani, care se învâr­tea printre cei mai buni lăutari din oraș. "Tata spunea: «Hai, bă, să vezi și tu». Când in­trau, responsabilul de sală își freca mâinile de bucurie «Au venit băieții, avem și muzică». Erau ca frații, stăteau la masă de vorbă, mai o caterincă, unu se lăuda c-a tăiat porcu, altu zicea cum a fost la cutare nuntă, altu ce-a mai făcut copilu, vorbe de-astea frumoase, să tot asculți. După asta, scotea tata vioara, altu acordeonu, țambalu și cântau. Se strângea toată lumea pă ei, oameni care știau că vin acolo, care-i cunoștea, toate rasele dă oameni. Da nu d-ăștia, interlopi. Oameni prietenoși, cu alte meserii, care se întorceau de pe la făbrici, de pe unde munceau. Eu mă uitam și-mi ziceam: «Doamne, când oi ajunge și io să cânt, să am prieteni ca tata, să stau așa de vorbă cu ei, să pot să intru în lumea asta, a muzicii frumoase?»". Nici nu i-ar fi trecut prin minte băiatului că lucrul acesta se va întâmpla atât de curând.

"La cum cântă, ăsta cântă de la cinci ani!"

A început cu vioara, dar a renunțat la scurt timp, după ce l-a văzut cum vine cu banii acasă pe fratele mai mare, care cânta cu acordeonul. Așa a vrut să devină acordeonist. Mama era și ea din familie de lăutari, unul dintre frați ei cântase până ieșise la pensie în orchestra Operei, iar celălalt era Gogu, profesor de acordeon pentru copiii din sat. Când a pus Gogu mâna pe Cinoi, nu l-a mai lăsat până ce nu a făcut din el un acordeonist de prim rang. "Aoleo, ce om sever era Gogu! Io de la tata bă­taie n-am mâncat, da unchi-miu m-a spart cu bătaia, mă trăgea dă per­­ciuni, îmi dădea palme, mă scula dă la masă că n-am studiat destul, lăsam mâncarea-n farfurie și cântam. Odată am fost cu băieții la fotbal, mi-a dat un băiat cu mingea-n deget, mi-a rupt degetu, când m-a văzut Go­gu: «A, ai fost la fotbal, ca să nu stu­diezi, treci și cântă!». De atunci n-am mai jucat fotbal și nici alte jocuri de copii. Aveam degetu așa umflat, mă durea cum îl atingeam și a trebuit să cânt așa cu acordeonu. Da ce bine mi-a prins! Chestiile astea nu se uită cât o fi pă­mântu'. Mă lua de la șase dimineața și studiam câte 10-12 ore pe zi. Erau mulți acor­deoniști buni în sat, erau niște bătrâni care cântau de te speriau, da Gogu avea ambiția asta ca eu să fiu cel mai bun. Și așa a fost. La 13 ani m-a dus la examen la școala de muzică, la București. A zis pro­fesoru, după ce m-a ascultat: «Bine, este ad­mis. Ai mai venit aici cu cineva?». «Da, cu tata». «Ia poftește-l un pic aici. De când cântă ăsta micu, dom­nule?». »Dă șase luni», zice tata. «Hai, dom­le, că minți! La cum cântă ăsta cântă de la 5 ani!». S-a speriat profesoru ăla de cum cântam. Datorită bătrânului, lu Gogu Băsaru, Dumnezeu să-l ierte!".
Cinoi spune că 90% din reușită vine pe baza talentului nativ, te naști sau nu te naști cu el. Dacă te obligă cineva s-o faci, dac-o faci doar din frică, mai bine-ți găsești altă meserie. Tatăl său avea fler, asculta pe cineva un pic și știa dacă are chemare sau nu, așa că a stat liniștit când Cinoi a lăsat vioara pentru acordeon, și-a dat seama că puștiul o să facă treabă bună. Pe lângă talent, a fost și am­biția de a ajunge cel mai bun. La 13 ani, a cân­tat prima oară la acele întâlniri ale lăutarilor din mij­locul satului. "Vai de capu meu, ce frică mi-a fost, aveam palpitații, să nu greșesc, să nu creadă ăștia că nu am măsura". Odată trecut acest test al focu­lui, pentru băiat a urmat calea succesului. Tatăl său i-a spus că deja e cel mai bun din sat cu acorde­onul, dar nu prea o să câștige mulți bani cu asta, dacă nu se apucă de cântat și cu gura. Îl văzuse și el pe fratele mai mare, cum sărea lumea cu banii pe el, imediat ce începea să cânte cu vocea. După un an, de îndată ce lumea a auzit, din sat în co­mună, din comună la oraș, cum cântă Cinoi cu vo­cea și cu acordeonul, n-a mai avut liniște.

"Dacă veneai în blugi și râdeai aiurea, zburai acasă"

Deja de la 16 ani, Cinoi nu mai prididea cu comenzile, dormeau oamenii în mașini în fața curții, pentru a fi siguri că-l prind să-l angajeze la nunți, la botezuri. Nu mai știa de sărbători, de nimic, cânta aproape zilnic, ajungea acasă, dormea jumătate de oră, să trezea și iarăși pleca. "Mulțu­mesc lui Dumnezeu că am fost sănătos, altfel mai poți cânta, mai poți face ceva? Vai de capu meu câ­te nopți n-am pierdut la viața mea! Când a văzut tata cum vine lumea după mine, s-a mirat și a în­ceput să plângă «Doamne, ăsta e puterea mea!». Și așa a fost. Da i-am făcut și o grămadă de belele. Ce belele? Cu femeile, că nu mai scăpam de ele. Să vadă ele, care e Cinoiu, care e ăla, care e ăla? Mai ieșeam, stăteam un pic de vorbă... Venea du­pă aia și acasă după mine, la tata. Una mă aștepta acasă, alta în altă parte... E, tinerețea, amintiri frumoase". Dar cele mai frumoase amintiri, cea mai bună parte a meseriei au venit de la prietenii pe care și i-a făcut. "Asta mă ținea treaz, cu atâta oboseală, anturaju, prietenii. Nu mai scăpam de ei, da nici ei de mine, nu știam ce să mai facem să nu ne despărțim". Își amintea de localul "Înfră­țirea", de cât de tare își dorise să fie și el, ase­me­nea tatălui, înconjurat de prieteni, iar acum venise vremea să-i aibă alături pe cei mai buni lăutari ai țării, în perioada de glorie a acestei muzici. Toni Iordache, Grigore Ciuciu, Mihai Nămol, Costel Trompetistu, Gheorghe Lambru, Florică Ro­șio­ru...Toți mai mari ca el cu 10-15 ani. Asta-i plăcea mult lui Cinoi, să-i asculte, să fure de la ei atât me­serie, cât și stil. Să ai respect, să nu fumezi înaintea lor, să cânți melodia ta, originală, să fii serios când cânți, să te îmbraci frumos. "La costum, că dacă veneai în blugi și d-astea, dacă râdeai aiurea și spuneai vorbe d-astea, te miri ce fantezii de prost gust, zburai acasă. Cu oamenii ăștia trebuia să fii serios. Când aveam ceva pe suflet, cu ei vorbeam, lor le ceream un sfat, nu lu tata, ce, mai ajungeam eu pe acasă? Nici n-aveam timp să mă culc. Toni Iordache a botezat un băiat de-al meu, cu numele băiatului lui, Leonard. Am făcut botezu la noi în curte, la Bobești, au cântat toți lăutarii mari, și mie mi-a plăcut așa mult cum a cântat Florică Roșioru, că i-am dat lui toți banii strânși ca dar. Nevastă-mea, să-i dea Dumnezeu sănătate, zice «Ia-i mă, că tot tu-i faci!». Florică avea o voce, niște falseturi, extraordinare. Om ca ăsta nu s-a văzut, viața lui era să cânte, nu-l interesa altceva. Când mergeam la nuntă, sărea lumea pe el cu banii, și el se supăra, că de ce-l deranjează, să-l lase să cânte. Noi îi ziceam «Ia, bă, nebunule, banii!», el nu, să-l lase-n pace să cânte, plăcerea lui era să fie ascultat și aplaudat. De la botez, am plecat cu toții la nuntă la Pitești, de acolo la altă nuntă, în două zile am făcut banii la loc. Da ușor n-a fost, că dădeai peste tot felul de oameni, nu doar peste d-ăștia cuminți. Mai ales la țară, beau un pahar în plus și nu mai gândeau ce fac. Se luau la bătaie, își dădeau cu scaunele, noi cântam ce cântam și ne mai ascundeam, te mai ferești de belele. Da cu noi n-a avut nimeni niciodată nimic, ne țineau ca-n palmă, ca pe niște copii d-ăia mici, nu cumva să cadă, să pățească ceva. Tot noi îi împăcam, se băteau ce să băteau apoi ziceau: «Să cânte lăutarii», se luau cu muzica, cu mâncarea și terminau cearta." Cei ce-i angajau se pricepeau la muzică, aveau preferații lor la fiecare instru­ment și îi luau unul câte unul, nu cu întreaga or­chestră. Timp de repetiții nu era, începeau să cânte și se înțelegeau din priviri, "din telepatie. Cântam eu o parte și Costel Trompetistu o parte și ne în­tâl­neam deodată, în aceeași secundă, o inspirație de moment. Asta e tehnica muzicii, ăsta e daru de la Dumnezeu, să improvizezi și să ieși la punct și virgulă. E mai grea lăutăria și ca jazz-ul, că aici nu citești pe note să știi dinainte ce urmează. E altă mâncare de pește".

Cei 7 Cinoi

Așa a fost viața sa, mereu pe drumuri, între două cântări. Spune că a cântat la tot felul de lume, de la miniștri la boschetari. Însă oricât de departe a ajuns Ștefan Ionel Ioniță în Rusia, Italia, Franța, nu a știut ce-i cu numele acesta, Cinoi. Așa i se spunea de pe la 5 ani, nu știe de unde vine, dar crede că-i un nume cu noroc, cu lipici la public. "Doar Gicu Chi­taristu îmi mai spu­ne Ion, așa îmi spu­neau cei mai bătrâni, Lambru, Costel Trom­petistu, că-l auzeau pe tata «M-a mâncat Ion ăsta!». «Lasă, mă, că e și el tânăr!»". Cinoi e un nume pe care l-au pre­luat pe scenă și bă­ieții săi. Tot șapte copii are, ca și tatăl său, ce cântă la diverse instru­mente și își câștigă ast­fel existența. Așa e nea­mul său, ambițios, dacă pornesc pe un drum, trebuie să câș­tige. E mândru de bă­ieții și de nepoții care, la câțiva ani, învață și ei să cânte la acordeon. Așa cum și el continuă să studieze zilnic. "Păi trece o zi să nu studiez? Că-mi vin tot felu de idei în cap și trebuie să cânt, să văd dacă ies cum le am io în minte. Apar și cântece noi, încerc s-o dau și altfel, la cântece mai vechi. Da parcă tot cum erau ele originale sună mai bine, cât ai încerca ceva nou cu ele. Am câteva cântece de-ale prietenului meu Gheorghe Lambru, așa mă răcorea la suflet când îl auzeam cum le cânta. «Nici nu ninge, nici nu plouă», «Pe drumu mănăstiresc», «Mor, murgule, de necaz», puțini lăutari mai cântă așa ceva, doi trei. Melodii pe care le luase și el de la altu, și ăla de la altu, au peste o sută de ani". Cinoi spune că și-ar dori foarte mult ca piesele astea să fie cântate în con­tinuare, chiar și după ce cei din generația sa se vor "ușchi". Pot cânta cei tineri ce fel de muzici vor, dar să ducă și lăutăria mai departe, pentru că dacă lăutăria dispare, nu vom mai ști în ce țară suntem. Pe unde merge, lumea știe că muzica lăutărească vine din România. "Mă întreb câteodată ce-o să rămână după noi, cine o să mai cânte lăutărească adevărată. Eu nu simt că zilele mele de glorie au trecut, gloria am simțit-o tot timpul, cât timp poți să cânți și lumea te respectă. Dar nu pot să nu mă gândesc că parcă ce s-a întâmplat în trecut era cu totul altfel ca acum. Parcă era altă lume, o lume a prieteniei. Păi cum să mă cert eu cu prietenul meu, cu care câștig o pâi­ne, cântând la toate rasele de pe pământu ăsta, la oa­meni cuminți, da și la toți nebunii? O dată nu ne-am certat, n-am avut discuții de astea. Ne-am avut ca fra­ții. Ne vedeam și cân­tam la nunți, ne întâlneam la bursa lăutarilor, în Ciș­migiu, la «Monte Carlo», la câte un restaurant, beam, vorbeam, stăteam și trei zile împreună. Pe atunci, toate localurile se închideau la 10 seara, dar ospătarii aveau drag de noi și ne lăsau să stăm până pe la 12. O dată, ne-am îmbătat la «Bu­le­vard», adică am băut și noi ceva și ne-am bine dispus. Am chemat taxiuri și le-am zis «Haideți, bă, la mine aca­să». Ne-am oprit la Bo­bești, mi-a venit dracii la unu noaptea și l-am trezit pe socru-meu: «Cât ceri, bă, pe porc?». «Trei mii». «Ia șase de aici și cheamă doi băieți să-l taie». Ne-am simțit bine, am început să cântăm. Când au auzit țiganii cine e la țambal - era Toni -, că a mai venit și Mie­luță, Nămol, Lambru, au în­ne­bunit, ziceai că suntem pe stadion. Eu aveam câ­teva sacoșe cu bere puse deoparte, gata, mân­ca­re și băutură la toată lumea! Ne-a prins dimi­neața cântând în curtea lu socră-meu. Plecau oa­menii la serviciu, trecea prin fața curții și nu le venea să creadă, nu mai voiau să plece. Amintiri pe via­ță, așa ceva nu se uită".