Pr. MACARIE ȘOTÂRCĂ - "Tu ai cheia, la tine-i clanța, tu deschizi ușa spre Dumnezeu"

Camelia Starcescu
- Mânăstirea Cornet, jud.Vâlcea -

E mică. Nu are nimic din semeția mânăs­tirilor vechi, deși e înconjurată de ziduri groase, de cetate. Măreția ei este Oltul, care îi curge la temelii. Încă de la început, a stat, cumva, tuturor în cale. Mai întâi, cotropi­torilor de tot felul, al căror drum - fie spre Curtea de Argeș, spre Ardeal sau spre Ol­tenia - pe aici trecea. Apoi regelui Carol I și, mai târziu, lui Ceau­șes­cu. De mai bine de 400 de ani, nimeni n-a putut-o clinti. Mânăstirea Cor­net, din județul Vâlcea. Pri­ma din cele multe, în­șirate ca mărgelele pe ață, pe si­nuoasa Vale a Oltului.

Biserica sub care trece trenul

E o zi pâcloasă pe Valea Ol­tului. Stropi mă­runți și deși, ceva între ploaie și ninsoare, stră­pung aerul rece, făcându-l neprietenos. În curtea mâ­năs­tirii e liniște. Aleile sunt pa­vate cu piatră de râu, iar zo­nele verzi sunt mărginite de un gărduleț îm­pletit din nuiele. Ici, colo, petece de zăpadă mur­dară, semnele iernii încă în putere. Biserica nu e, totuși, atât de mică pe cât aveam s-o descopăr intrând. Pe pereți, sfinții au îmbătrânit sub vre­muri, doar ochii lor, rotunzi și negri, își păstrează întru­câtva strălucirea inițială. Pentru că turla cea mare a bisericii e foarte înaltă, ca să ajungă să-l vadă pe Iisus Pantocrator, pri­virea mi se agață de câteva fire de lumină ce trec prin ferestre, și de culorile obosite din veșmintele sfinților. Cata­peteasma, îngustă și înaltă, vopsită în alb, cu dis­crete adăugiri aurii, contrastează evi­dent cu întreg interiorul. În biserică, doar câteva icoane și odoare sunt noi, ca o amprentă a con­temporaneității pusă pe câteva secole de istorie zbuciumată.
"Legenda spune că în acest loc viețuiau foarte mulți pustnici, fiind un loc sălbatic. De altfel, denu­mirea de Cornet vine fie de la faptul că aici era un desiș de pini, fie de la stâncile foarte ascuțite din zonă, ca niște corni, unde sunt peșteri naturale, în care trăiau mulți pustnici. Se crede că înainte de a fi ridicată mânăstirea, aici a existat o biserică de lemn pe care acești pustnici o folo­seau".
E ceva aparte în vocea părintelui stareț Ma­carie Șotârcă. Nu e tonalitatea aceea impersonală, spe­cifică ghizilor de profesie, nu e nici detașare, dar nici încrâncenare. Ca și când, brusc, în în­căperea în care stăm de vorbă s-ar fi adunat toți cei ce s-au ne­voit aici, modelând cuvintele sta­rețului exact după chipul unor realități dureroase pe care ei le vor fi trăit.
Biserica s-a aflat de câteva ori în pericol de a fi demolată. Prima dată, regele Carol I a dorit să unească Ardealul cu Oltenia printr-o cale ferată, care urma să treacă exact pe aici. Deși au fost la fața locului, nici regelui, nici miniștrilor săi nu li se părea importantă mânăstirea. Dar Dumnezeu a vrut altfel. Stânca pe care e așezată biserica nu s-a lăsat detonată și a fost nevoie ca proiectul să fie modificat, iar calea fe­rată, mutată cu câțiva metri. Asta se întâmpla în perioada 1889-1901. Ca un gest reparator, tot atunci CFR a construit, lipită de foișorul de apă­rare, clădirea stăreției, care are chiar aspectul unei gări de munte. Fie­care trecere a unui tren prin tunelul de dedesubt, în special a trenurilor de marfă, a avut, însă, asu­pra bisericii, efectul unui cutremur de aproximativ 5 grade Richter sau chiar mai mult. Și au fost vremuri în care traficul feroviar a fost intens, ceea ce a făcut ca biserica să ajungă în pragul pră­bușirii. Ca o ironie a sorții, în 1960, comuniștii au fost cei care au făcut cea mai mare investiție de-aici, restau­rând-o și consolidând-o în totalitate. Și lui Ceaușescu i-a stat, la un moment dat, în cale, mânăstirea. În urma unei vizite în China, și-a dorit să construiască pe râul Olt, în amonte de mânăs­tire, cel mai mare lac de acumulare naturală din lume. N-a fost să fie. Starețul de atunci, Hristo­for Popescu, a făcut un act de mare curaj: a trimis o scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea și la Radio Eu­ropa Liberă. S-a făcut, astfel, tevatură interna­țională, mânăstirea fiind monument de clasă A. Starețul a fost mutat, dar demersul lui a zădărnicit planurile lui Ceaușescu și a făcut ca barajul să se facă mai sus, iar mânăstirea să fie salvată.

Împotriva planurilor omenești

În locurile sfinte, lucrurile au un mod tainic de a se ascunde sau de a se arăta, după o rânduială dumnezeiască. Iar ceea ce numim întâmplare nu e, aproape niciodată, doar atât.
În 2014, când s-a statornicit aici, părintele Macarie a trebuit să înceapă prin a curăța locul. A tăiat mica pădurice de brazi, ale căror rădăcini se întinseseră până sub biserică, menținând o ume­zeală periculoasă și umplând zidurile cu igrasie și mucegai. Curând, pământul s-a așezat, dând la iveală o sumedenie de morminte. "E explicabil", spune părintele, "deoarece Oltul curge imediat prin spatele mânăstirii, foarte aproape, și nu aveau unde altundeva să fie călugării îngropați. De aceea, acest loc e sfințit de foarte mult sânge de muce­nici. Asta cred că e și ex­pli­cația: acești oameni sfinți n-au îngăduit planurilor ome­nești să le profaneze mormintele. Căci, cine oare putea să stea împotriva unui decret regal sau împotriva lui Ceaușescu? Și totuși, mânăstirea, iată, a rezistat și va rezista!", spune, plin de o calmă încredere, părintele stareț.

"Și-l alegi pe Dumnezeu!"

Deși rasa călugărească adaugă, cumva, ani vârstei reale a celor care aleg a­ceastă cale, părintele Maca­rie pare mai tânăr decât este. A ales acest drum la 16 ani și, în ciuda opoziției pă­rin­ților, nu a renunțat.

- Oare de ce mulți părinți consideră o ratare faptul că pruncii aleg calea călugăriei?

- Cred că este și o lucrare duhovnicească. Am observat că acolo unde părinții și-au împins copiii spre călugărie sau i-au susținut, în cele din urmă, copiii au renunțat la acest drum. De ce? Pentru că legătura cu părinții, chiar și atunci când suntem în dispute unii cu alții, este foarte strânsă, legătura aceasta nevăzută, tainică, greu de explicat, există. Când am luat autobuzul spre mânăstire, mama și sora, persoanele cele mai dragi mie, erau în ușă, iar eu le-am privit cu un sentiment ca și când ar fi ultima oară. Dacă reușești, în sufletul tău, să creezi această ruptură și să-L alegi pe Dumnezeu, înseamnă că-i ești devotat lui Dumnezeu, că ești dispus să I te dedici Lui. E un cordon ombilical care trebuie rupt.

- Încercări ați avut?

- Sigur că da, viața însăși este un zbucium, întâmpinăm situații în care ni se zdruncină credin­ța, încrederea, dar când mergi pe drumul pe care ți l-ai ales singur, ești sigur pe tine și ți-l asumi până la capăt.
Părintele Macarie s-a călugărit la Mânăstirea Cheia din Prahova, dar s-a format du­hovnicește la Bucu­rești, la Schitul Darvari. Aici, rânduiala era sfân­tă, era înconjurat de călugări intelectuali și a avut privilegiul să cu­noască oameni deose­biți, de la care a avut mul­te de învățat. La un moment dat, însă, a sim­țit nevoia să plece. Viața devenise sufocan­tă, visa o mânăstire la munte. PS Ambrozie, episcop de Giurgiu, l-a chemat în zonă, încer­când să-l con­vingă să ră­mână. "Mai bine cer­șe­tor la capul podului de­cât într-o zo­nă așa urâtă!", își spu­nea. Dar s-a dus, din respect, să vadă un loc unde urma să fie înfiin­țată o mânăs­tire de maici, cu hramul Sf. Ar­hangheli, după cum i se spusese. Ca să-și refuze elegant ierarhul, i-a spus că ar accepta dacă s-ar face mânăstire de călugări, cu hramul "Sf.Ioan Rusul". Așa s-a și întâmplat, drept pentru care n-a mai putut da înapoi. "Mânăstirea, ea însăși o minune, s-a construit foarte repede, în doar trei ani. Acolo am văzut foarte multe minuni ale Sf. Ioan Rusul. Dar drumul meu era altul".
În 2010, urmase un curs de conservare a patri­moniului și, pentru că erau mulți călugări și maici din zona Vâlcea, și-au zis să și aplice, în această zonă, ceea ce învățaseră. Prima mânăstire în care au intrat a fost Cornet. "Nu era obște, doar două maici care îngrijeau locul. M-am gândit că mă apucasem să fac o mânăstire nouă și, uite, una veche și goală, ce frumos ar fi să trăiesc aici". Și aici a ajuns, patru ani mai târziu.
"Privind în urmă, îmi dau seama că Dum­nezeu mi-a purtat de grijă și și-a dorit ca eu să fiu ceea ce sunt, mai mult decât știu eu chiar. Indiferent cum am mers pe drumul vieții, toate drumurile aici m-au adus, n-a fost nici un risc să mă rătăcesc. Primii doi ani la Cornet am fost sin­gur, a fost greu. Dar am avut credință și răbdare și mi-a ajutat Dumnezeu. În primul an, ieșeam la poartă și mă uitam câte mii de mașini trec pe drum, la doar 4-5 m de mânăstire, și nimeni nu oprește. Era frustrant. Acum, au început să o­prească, să vină, să vadă că e o mânăstire aici".

Copiii Sfântului Ioan Rusul

- Povestiți-mi, vă rog, câteva dintre minunile Sf.Ioan Rusul, de care aminteați...

- Au fost foarte multe, în special la mânăstirea de la Giurgiu. Acolo, oamenii veneau pentru el și i-am văzut puterea. Multe persoane s-au vindecat de cancer, după ce medicii nu le mai dădeau nici o șansă, oameni care nu erau credincioși, dar care, după ce epuizau toate metodele științifice, în disperare, ajungeau și la biserică. Mulți se vinde­cau, unii nu, doar sfântul știe după ce criterii le rezolva problemele. Au venit oameni cu meta­staze multiple și s-au vindecat, spre uimirea me­dicilor, dar și femei care nu puteau avea copii. Îmi amintesc de o familie. Amândoi erau trecuți de 40 de ani și supraponderali. Mi-au spus că-și doresc copii. M-am gândit de ce nu aleseseră să înfieze unul. S-au rugat și, după două luni, au venit să-mi spună că doamna e însărcinată și atunci m-am rușinat de ce gândisem. După încă un an sau doi, l-am întâlnit pe domn, care mi-a zis că doamna e însărcinată pentru a doua oară. Minunile conti­nuau, așadar.

- Cum v-ați apropiat de acest sfânt?

- Prima mea ieșire din țară a fost în 1999, în Grecia. La moaștele sfântului Ioan Rusul am sim­țit o vibrație aparte și mi-am zis că acolo trebuie să mă întorc. Mi-a luat cinci ani s-o fac și am sim­țit și mai puternic vibrația, apoi am tot mers. De fie­care dată s-au întâmplat lucruri inexplicabile, re­sim­­țite și de cei ce veneau cu mine. O doamnă cu o funcție foarte, foarte mare,avea un nodul la sân, când plecasem, dar după o săptămână, la întoarcere, dispăru­se complet. A fost prima minune palpabilă, dacă pot să spun așa.
Mânăstirea Cornet îi are ca ocrotitori pe Sf. Ioan Botezătorul și pe Sf. Ioan Rusul, iar părintele a trăit și aici una dintre minunile acestuia din urmă. "Când am venit aici, la poarta mânăs­tirii erau foarte mulți cerșetori, care, pur și simplu, îi asal­tau pe toți cei care o­preau o­cazio­nal. Oame­nii erau buimă­ciți de insistența cer­șetorilor, ast­fel încât prefe­rau să nu mai revină. Puseseră cumva stăpânire pe curte, era o mi­zerie de ne­des­­cris, era res­pin­­gător. I-am rugat să stea la poartă, am zis că le dăm mân­care, dar nu te puteai înțelege cu ei, dădeau cu pietre, era ceva ieșit din comun. Vroiau doar bani. Eram disperat, obosit, iar după un an, m-am ru­gat la icoana Sf. Ioan Rusul să facă o minune, că eu nu mai pot. Ori pleacă ei, ori plec eu. Au plecat ei, brusc. Au dispărut fără urmă. Consider o mi­nune impor­tantă lucrul acesta pentru mânăstire, căci altfel n-aveam cum să rezist aici".

"Să apuci să vezi și umbra păcatului tău"

- Cum se poate păstra o stare de liniște aici, pe marginea șoselei care leagă Vâlcea de Sibiu? E un vacarm permanent!

- Liniștea interioară te ferește de tot. Nu e ușor să atingi această stare, îți ia ani de experiență, de zbucium, de căutări. La final, dacă ești bine in­tenționat, Dumnezeu îți arată calea și ajungi. Uneori, pierzi această liniște și atunci știi să faci diferența și te străduiești s-o atingi din nou. Odată atinsă, știi că nu ești singur, e o forță puternică cu tine, e Dumnezeu. Și, orice-ar fi, mergi mai de­parte. Începi să simți, să înțelegi care e voia lui Dumnezeu cu tine și ce trebuie să faci, care e momentul când trebuie să faci o mișcare în viață, când s-a terminat capitolul tău într-un loc. Oa­menii schimbă locul, îl transformă. Dumnezeu doar se coboară și le desă­vârșește pe toate.

- Atingerea acestei stări e valabilă și pentru mireni?

- Da. Și familia este tot o mânăstire. Am cunoscut foarte mulți oameni, foarte multe forme de credință care pe mine m-au îmbărbătat. Am cunos­cut persoane care se ru­gau în baie, ca să nu creeze discuții, zăboveau la duș și își făceau rugăciunile. Nu renunțau, nu cedau, puteau alege între Dumnezeu și fa­milie, dar au rămas în familie și n-au re­nunțat la Dumne­zeu, iar asta mi s-a părut o formă de con­tinuitate a cre­dinței extra­or­dinară.

- Doar o statornicie în rugăciune să fie calea spre o astfel de liniște?

- Nu e suficientă doar rugăciunea, deși foarte mulți se limitează la ea. Părintele Iulian de la Schitul Prodro­mu mi-a zis despre rugă­ciunea inimii că nu e ceea ce spunem noi, ci e, de fapt, o stare. Inima are patru ca­mere: în trei își are rădăcina păcatul, doar una e cu Duhul Sfânt. Dar omul, prin puterea credinței, prin rugăciune, prin fapte bune, poate să răspândească harul Duhului Sfânt, să umple și celelalte camere, dar, chiar și când ajungi la o anume treaptă de duhovnicie, rădă­cinile păcatului rămân acolo. Iar când începi să amorțești du­hov­­nicește, ele încolțesc din nou. Sta­rea a­ceea de li­niște sufletească nu devine per­ma­nentă odată ce ai atins-o. Lup­ta con­tinuă e cu tine, care este cea mai dură, și abia apoi cu cei din jur. Să te schimbi pe tine, să vezi unde gre­șești. Așa cum spunea ci­neva: s-apuci să vezi și umbra pă­catului tău.
Și mai e încă un aspect ce tre­buie subliniat: oa­menii au im­presia că e su­ficient să meargă la biserică și să lase acatiste. Aca­tistele sunt rugă­ciuni ale preoților și călu­gărilor, care sprijină rugăciunile tale. Dar dacă tu nu te rogi, iar cre­dința ta se limitează doar la asta, nu se întâmplă nimic. Simpla prezență în biserică, fără rugă­ciunea ta, fără faptele bune, nu poate face nimic. Trebuie să te sacrifici. Dum­nezeu a săvârșit mi­nuni, dar spunea mereu: "Cre­dința ta te-a vin­decat!", nu zicea eu, cu toate că era Dumnezeu. Tu ai cheia, la tine-i clanța, tu deschizi ușa spre Dumnezeu. Dacă știi și dacă vrei. Dacă nu, rămâi blocat și ți se pare că nu te ajută nimeni, nici chiar Dumnezeu, dar adevărul e că nu știi decât să ceri, fără să faci nimic.