OLIMPIA MELINTE - "Când iubești, nu mai vezi tentațiile"

Și-a dorit dintotdeauna să fie actriță și, fi­ind­că în tot ce a făcut a aplicat per­se­verența unui Scorpion, Olimpiei Melinte i-a și ieșit. Azi, numele ei e pe afișele românești de teatru și film, dar și pe cele ale unor lungme­traje produse în Spania sau Statele Unite. Am găsit-o dimineața, la schi, bucuroasă de prima zăpadă. Amazoana cu păr roșu, capabilă de duplicități și fățărnicii în fața camerei de filmat, e în viața de zi cu zi cel mai devotat familist.

- Bună dimineața Olimpia, ce faci?

- Bună dimineața, Dia, sunt în vacanță, în munți, la schi. După un 2018 în care am muncit enorm și după un ianuarie foarte plin și intens, am simțit nevoia să iau o pauză.

- Cu ce proiecte ai încheiat anul trecut?

- Am filmat timp de șase luni pentru serialul "Vlad", regizat de spaniolul Jesus del Cerro, pentru Pro TV. Jesus a mai făcut "Un pas înainte" și "Băieți buni", care amândouă au avut mare suc­ces.

- E mult șase luni de filmări!

- Una e când ai șase luni de filmări și filmezi trei zile din săptămână și alta când filmezi șase zile din șase, de di­mineața până seara, timp de șase luni. A fost multă acțiune, filmam câte cinci sec­vențe pe zi, din cinci episoade dife­rite, trebuia să ne întoarcem mereu la scenariu, ca să pu­tem face trecerile. Am filmat iarna sce­ne de vară și am în­durat frig zdravăn cu toții. A fost greu și pentru că e un se­rial de 13 episoade, care au aproape 80 de minute. Practic, în șase luni, am fil­mat cât pen­tru vreo nouă lungmetraje. Ne-a epuizat pe toți. Am și slăbit, fetele de la costume râ­deau de mine, îmi tot strâmtau pan­ta­lonii, le era teamă că mă topesc cu totul. (râde)

- Cum faci să nu te pierzi de la atâ­­ta stres și oboseală, când filmezi?

- Îmi pun căștile și ascult muzică. Încerc să mă închid în universul meu. Pe set e foarte multă lume, foarte multă agitație, e gălăgie, mai apare câte o problemă tehnică, fiecare are o dramă. Nu poți sta să glumești cu fiecare, să te implici în fiecare situație. Ca actor, ai nevoie să te auto­con­servi. Toa­te orele alea petrecute în pregătire, la machiaj, nu sunt ore de odihnă, din contră, e o aș­tep­tare într-o ten­siune permanentă. Pe mine mu­zica mă salvea­ză, și când simt că obosesc, și îna­inte de secvențele grele.

- Ai vreo melodie preferată?

- E piesa cântată de Lady Gaga, cu care se încheie "A Star Is Born". Mi-a plăcut mult filmul ăla. Ceva din atmosfera lui și a piesei m-a ajutat să o construiesc pe Eliza, personajul din "Vlad".

- În filmul "Vlad", joci o trădătoare...

- Eliza nu trădează pentru că îi place, ci pentru că e forțată să facă niște alegeri. E adevărat, e foarte diferită de mine. Pentru mine, familia e to­tul, e echilibrul, locul în care mă regăsesc. Fără fa­milie nu cred că aș putea juca.

- Dar există multe tentații și presiuni în meseria voastră, în care sunt adesea privilegiați cei singuri și disponibili. Tu cum le faci față?

- Habar n-am, când iubești, nu prea mai vezi tentațiile. Sau chiar dacă le observi, îți spui: "Da, dar eu am ceva mult mai bun, ceva ce n-aș vrea să pierd pentru o clipă de bucurie în altă parte". Am văzut multe feluri de a trăi de când fac me­seria asta, sunt actori care se încarcă din aven­turile pe care le au, alții care se încarcă din clipele petrecute acasă, cu copiii. Eu fac parte din a doua categorie, dar nu vreau să judec pe nimeni. Sun­tem cu toții diferiți, și important e să trăim cum ni se potrivește, ca să ne simțim bine și să putem da ce avem mai bun de dat. Fiecare om are ritmul lui. De pildă, soțul meu se dă cu schiurile mai tare ca mine. Acum, n-o să-i tai bucuria să-i spun: "Stai și aș­teap­tă-mă și pe mine!". Chiar dacă o ia îna­intea mea, important e să ne întâlnim jos în ace­lași punct și să ur­căm înapoi îm­pre­ună. Uite, mă uit la el și râde...

- ... că ne-ai dez­văluit secretul!

- (râde) Ei, a­vem și noi furtu­nile, chiar uraga­ne­le noastre, ca toate cuplurile. Dar trec întotdeauna, pentru că știm să ne as­cul­tăm și pentru că avem nevoie unul de altul. Și unii de alții, că acum sun­tem trei.

- Olimpia, unde ești tu, de fapt?

- Sunt în Bul­garia, la Borovets, chiar la baza pâr­tiei. Am schiurile în picioare, casca pe cap și aș­tept să urc la 1600 m să-mi dau drumul cu poftă la vale. E minunat afară. E soare, plăcut, n-am răbdat ger. Iar peisajul e fabulos, cu munți de jur împrejur și niște brazi încărcați de conuri înghețate, parcă ar fi pomi de Crăciun.

- Schiezi de mică?

- Doar de șase ani. Mi-am luat inima în dinți într-o zi și am plecat pe pârtie cu prietena mea, care a avut răbdare să-mi arate ce și cum. A fost greu la început, am căzut de multe ori. Acum a de­venit o pasiune pe care nu o ratez în nicio iarnă.

- Ce simți când îți dai drumul pe pârtie?

- E toată adrenalina asta, vântul îmi șuieră prin cască. Și mai e și fâșâitul de zăpadă proaspătă, fi­indcă îmi place să mă trezesc la 7 și să "încep" eu zăpada. Fâșâitul ăla mă face să mă simt copil din nou.

- Tu ai copilărit în munți?

- Nu, am copilărit la Iași, pe un deal, dar am avut parte de ierni cu foarte multă ză­pa­dă, până la genunchi, cu școli închise, cu zile întregi în care stăteam numai la săniuș. Și-acum mă întorc acolo cu drag, nicăieri nu-i ca la Iași.

- Simt în tine un soi de me­lancolie după perioada aia.

- Mi-e dor de copilărie, mi-e dor de familia de atunci, de cum eram noi toți, de ai mei tineri, de tot entuziasmul pe care-l aveau. Din fericire, de când sunt mama lui Sasha, retrăiesc o mare par­te din emoțiile vârstei. Sasha are acum patru ani, patru ani care m-au umplut de bucurie.

- Tu ce fel de copil erai la vârsta lui?

- Eram vulcanică, băgăcioasă, voiam să aflu absolut tot. Eram și foarte curajoasă, probabil dato­rită faptului că am un frate mai mare și că am copilărit și crescut printre băieți. Jucam fotbal, mă jucam cu mașinuțele și știam să mă apăr în caz de pericol. Ai mei aveau mereu probleme cu mine la ședințele cu părinții.

- Nu e chiar un portret de viitoare actriță.

- Dorința asta a mea de a face teatru s-a născut datorită buni­cului meu, care în copilărie îmi arăta multe fotografii cu fosta lui soție, care lucra la Opera din Iași. Era superb îmbrăcată, mă fasci­nau rochiile ei fastuoase. De la el am înțeles că, dacă vreau și eu același lucru, trebuie să mă fac ori solistă, ori actriță. De teatru m-am îndrăgostit tot atunci, când m-au dus ai mei prima oară. Ac­torii vorbeau cu vorbe, nu cântau. Așa că din gră­diniță știam deja ce am să fac mai târziu.

- Ești un om norocos, n-ai bâjbâit să găsești drumul.

- Mă bucur că mi-a ieșit. Putea să nu-mi iasă și să trebuiască să fac cu totul altceva.

- Olimpia, mai ai și alte planuri pentru azi, sau rămâi toată ziua pe pârtie?

- Până pe la 6 nu ne mișcăm de-aici. Poate doar să facem o pauză, să mâncăm cu prietenii, să ne povestim aventurile de pe pârtie și să ne văi­tăm de picioare. Diseară, o să intre la fix o saună. Și dacă nu cădem răpuși de oboseală, poate ne uităm și la un film.

- Ce întâmplare iei cu tine, în bagaj? Ce ți-a plăcut cel mai mult de când ești acolo?

- Un peisaj văzut de sus, din telecabină, plin de urme de vietăți. Urme de iepuri, de veverițe, urme de râși sau de lupi - șiruri care duceau din­tr-o parte într-alta printre brazi, care m-au făcut să mă gândesc la viețile lor printre co­paci și la faptul că, deși nu le ve­dem, pădurea asta e totuși a lor.