Uneori ajung să cunosc povestea unui om sunând la numărul de telefon citit pe anunțul de vânzare de la poarta unei ferme. Așa s-a întâmplat și acum: am văzut un număr de telefon sub anunțul "fermă de vânzare", în marginea pădurii, la intrarea în satul Pasărea, din Ilfov. Mi-a răspuns un bărbat în vârstă, cu o voce care nu semăna cu a unui sătean oarecare, trăit o viață în gospodăria lui. Am intuit că omul ar putea vorbi și despre alte lucruri decât de tomatele cu lujerul întins pe fir, într-un solar uriaș. "Vin acum să vă deschid poarta!", mi-a spus, și am pornit mașina ca să intru în curtea largă a fermei.
Vremuri tulburi
Îmi întinde mâna: "Sunt Nicolai Dorobanțu". Intrăm într-un birou plin cu cărți. Unele au titluri în limba germană. Cele în limba română au titluri din domeniul gastronomiei. Îl privesc și mi-e clar că nu și-a petrecut viața lucrând răzoare cu ceapă și roșii. "Eu am fost plecat din România timp de douăzeci de ani. Am locuit în Germania", vine confirmarea. "Am plecat în 1970, ca turist în Bulgaria, cu un autocar. Aveam treizeci de ani. Facultate nu făcusem, fiindcă tatăl meu a fost preot. Intrasem la Geologie, pe locul 8, dar apoi m-au exclus, acuzându-mă că am dat o declarație falsă înainte de examen privind profesiunea tatălui meu. Așa era. Scrisesem că e salariat al Ministerului Cultelor, nu preot. După aia m-am angajat la o întreprindere de prospecțiuni geologice. Mergeam pe dealuri și colectam probe de sol, până când am luat decizia să emigrez", îmi povestește bărbatul din fața mea, poate un pic decepționat că are în fața lui nu un posibil cumpărător al fermei, ci un reporter.
Nicolai Dorobanțu s-a născut printre bulgari. Tatăl său, Ion Dorobanțu, a lucrat ca diplomat, între 1934 și 1943, la Ambasada din Sofia. Hainele preoției le-a îmbrăcat după ce s-a întors în țară. A slujit la Biserica "Sf Nicolae Vlădică", din coasta Patriarhiei. În 1971, în timp ce ținea discursul funerar în biserică, la înmormântarea lui Ion Runcu, nașul de botez al copiilor săi, și fost coleg de ambasadă, preotul a făcut infarct și a căzut ca fulgerat chiar acolo, lângă catafalc. "Eram deja în Germania, de un an. Tata a murit în august, eu am sunat în decembrie să le urez sărbători fericite. Atunci mi-a spus mama ce s-a întâmplat", își amintește Nicolai.
Viață dulce
Și-a găsit repede de lucru în Germania anilor '70. S-a angajat la o fabrică de încălțăminte. Mai întâi sortator. Apoi, șofer. Mai târziu, un alt patron, care vindea mărfuri pe șantiere de construcții, i-a dat o mașină în primire și i-a cerut să facă el serviciile de aprovizionare. Încetul cu încetul, Nicolai a pus ban pe ban și a reușit să cumpere o clădire veche, unde funcționase în secolul XIX un club pentru ofițerii germani. O clădire de epocă, cu ziduri groase, cu geamuri vitrate și cu o pivniță largă. Românul s-a pus pe treabă, a deschis un hotel și un restaurant și a început astfel cea mai luminoasă epocă din viața lui de emigrant: "Am gătit inclusiv mâncăruri românești. Am făcut un grătar și l-am pus în mijlocul restaurantului. Acolo puneam mititeii pe care-i pofteau românii din Germania. Peste drum de restaurant era un stadion de fotbal, unde soseau și sportivi din țară. Restaurantul meu s-a numit la început «Donau Delta», apoi «Lucullus». Știți, după numele generalului roman care gătea pentru soldați", povestește nostalgic amfitrionul meu, ridicându-se ca să scoată din dulap câteva albume cu fotografii. Le face loc pe biroul plin cu mărunțișuri și le deschide. Văd poze în sepia, cu un bărbat tânăr, prosper, îmbrăcat în costum alb, de vară, într-o stațiune exotică. În altă fotografie, e restaurantul, cu firmă, cu ziduri impunătoare. "Aici, în poza asta, e Paul Vitraque, unul dintre cei mai cunoscuți bucătari francezi. Era în același timp și proprietarul stadionului din Bordeaux. Gătea pentru celebrități", spune Nicolai, care dă pagină după pagină, cu un tremur în mâini.
O lume pestriță
Pentru fuga din România, regimul comunist l-a judecat în contumacie și i-a retras cetățenia. Emigrantul a reușit în schimb să obțină cetățenia germană. De la un an la altul, s-a integrat tot mai mult în noua lume, dar a reușit să stabilească punți ale gustului cu țara părăsită. Micii sfârâind pe grătarul din restaurantul său îi aminteau de grătarele din Obor. Sticlele cu vin de Jidvei și Murfatlar, obținute pe căi mai mult sau mai puțin oficiale, îi aminteau de cramele bucureștene. Restaurantul său a ajuns cunoscut și delegațiilor sosite din România comunistă, dar și unor clienți sosiți de peste Ocean. O lume pestriță, din Est și Vest, se întâlnea să guste savoarea mâncărurilor din bucătăria lui Nicolai Dorobanțu. Îmi imaginez agenți secreți și nomenclaturiști din lagărul comunist, antreprenori și spioni din lumea liberă, poate chiar și pe agentul 007, așezându-se la masă. Priviri discrete, gesturi semnificative, conversații șoptite. "Despre plantele agățătoare din restaurant obișnuiam să spun că sunt «plante Philips», îmi spune zâmbind subțire. Din când în când, la una dintre mese se așeza un tânăr despre care știa că e român, dar nu mai multe. Tipul comanda meniul, consuma, plătea și pleca. Nimic ieșit din comun. Peste un timp, membrul unei delegații din România l-a întrebat pe Nicolai dacă acel client mănâncă de mult la Lucullus. "Vine de ceva vreme", i-am răspuns. "E tovarășul Nicu Ceaușescu", mi-a spus omul. "Habar nu aveam". Fiul șefului unui regim care îi retrăsese cetățenia mânca în restaurantul lui. Neașteptatele căi ale vieții.
De la capăt
Nicolai Dorobanțu a revenit în România după căderea comunismului. Și-a revăzut mama și un frate, după douăzeci de ani. Tată a cinci copii, i-a adus și pe aceștia să vadă România. În cele din urmă, fostul emigrant a ales să se restabilească acasă, refăcând vechi legături. A vândut restaurantul și hotelul din Germania. Nu-i venea să stea degeaba. A cumpărat o casă și un teren în satul Pasărea, aproape lipit de localitatea Brănești. Casa a aparținut celui mai important compozitor de muzică psaltică de la noi, Ion Popescu Pasărea. Pe fațada clădirii, a rămas blazonul fostului proprietar: inițialele numelui său, I.P.P, sub o liră. E cumva o rotunjire de destin ca în casa lui Ion Popescu Pasărea să locuiască acum fiul unui preot care, cu siguranță, a cunoscut și a cântat creațiile faimosului compozitor creștin-ortodox.
La început, după un timp de la revenirea în țară, Nicolai a vrut să construiască un mic cartier de vile. A obținut toată documentația, dar proiectul a tergiversat. Ca să nu lase pământul nefolosit, s-a apucat de agricultură. A construit solarii dotate cu instalații de aer cald. A cumpărat capre și a vândut lapte într-un magazin de la poarta fermei. A produs tone de roșii, care au ajuns pe piețele Bucureștiului. Ba și stupi a avut, și o ciupercărie. A adus legumicultori din Giurgiu ca să-i facă lucrările ca la carte. La ferma numită "La conacul din Brănești", timp de câțiva ani, munca a fost în toi. "Diplomații de la Ambasada SUA și-au adus copiii aici, să vadă cum facem agricultură", spune Nicolai. Acum, pe poarta fermei atârnă un anunț de vânzare. Proprietarul nu e chiar convins că ar vrea să vândă. Adevărul este că munca în fermă, chiar și ca șef, îi depășește deja puterile. Ar trebui să ia, în continuare, toate deciziile, iar apoi să supravegheze ca muncitorii să le ducă la bun sfârșit. Or, unii dintre ei au cam avut, cum se spune, lipici în palme. "Adusesem niște semințe de pepene galben din Argentina. Voiam să umplu ogorul de pepeni galbeni. I le-am dat unuia din sat să le pună în pământ. Așteptam să răsară și n-au răsărit. Mi-am spus că poate nu au germinat în pământul nostru, că nu le priiește. În vară, aflu că muncitorul meu vinde niște pepeni galbeni din grădina lui", îmi spune cu amărăciune în glas. Îmi iau la revedere și ies cu mașina în șosea. În oglinda retrovizoare, văd folia sclipitoare a solariilor. Aș vrea să rămână așa cum a fost până anul acesta: o fermă plină cu roșii gustoase, a unui român răsplătit că s-a întors acasă, în țara lui.