Prima iubire - Trei povestiri despre întâia întâlnire cu dragostea

Redactia
Fiecare om are istorisirea lui unicat, atunci când vine vorba de prima po­veste de dragoste din viața lui. Ea poate veni târziu, după ani de prietenie, ori fulgerător, când ne așteptăm mai puțin. Amintirea primei iubiri ne poate marca pentru tot restul vieții sau poate fi pentru noi doar un episod spumos și amuzant, bun de relatat la un pahar de vin. Pentru unii, prima poveste de dragoste s-a suprapus cu iubirea vieții, a reprezentat găsirea norocoasă a sufletului-pereche de la întâia încercare, în vre­me, ce pentru alții, ea nu a marcat decât un lung șir de cuceriri. Nu în ultimul rând, prima iubire poate fi pentru unii dintre noi doar o simplă ches­tiune de perspectivă - fiecare iubire e prima, în felul ei, nu-i așa? - în vreme ce, pentru alții, ea re­prezintă o trăire atât de răscolitoare, atât de hotă­râtoare, încât ajunge să contribuie decisiv la cine sunt ei în prezent. Iată câteva povestiri des­pre prima experiență de iubire povestite "For­mulei AS" de trei dintre cititoarele ei.

La capătul scărilor

"Locuiam pe strada G. Coșbuc, la numărul 15. Aveam 15 ani. Era 15 iunie. O zi dăruită cu o lumină specială, așa cum mai târziu aveam să o văd doar la Florența. Un cer înalt, de un albastru vibrant, străveziu, care acoperă ca o cupolă orașul meu natal la începutul verii și în septem­brie. Mergeam către clădirea teatrului. 15 iunie era Ziua Învățătorului, era organizat un spectacol, iar eu urma să îl prezint. Aveam emoții? Nu mai știu. Sunt o fire emotivă, dar am învățat să-mi con­trolez reacțiile emoționale, încă de mică. Mer­gând, nu mă gândeam la spectacol, eram obiș­nuită să prezint, era ceva formal, doar că aveam de recitat și o poezie, ceea ce nu mă încânta, pentru că în public aveau să fie mai toți profesorii mei de la liceu și știam că voi fi scrutată îndea­proape.
Am ajuns la intrarea actorilor și am început să urc scările în spirală. La un moment dat, am trecut pe lângă o femeie tânără, a cărei piele stră­lucea foarte tare, ceea ce mi s-a părut inestetic, dar amuzant. Am trecut de ea zâmbind, iar când am ajuns la capătul scărilor și am ridicat capul, am rămas încremenită. Sprijinit de perete era un băiat cu păr bogat, negru, cu capul înclinat asupra unei partituri. Îl vedeam din profil. Nu am simțit celebrii fluturași în stomac, nici inima nu mi-a bătut mai repede, nu a fost o senzație de exaltare, ci una de recunoaștere și o imensă ușurare. Cred că o voce din mine a spus ceva gen: "Uite, aici era". În acel moment, a apărut un alt băiat, pe acesta îl cunoșteam, părinții noștri erau prieteni. M-a salutat și apoi a spus: "Hai să ți-l prezint pe cel mai bun prieten al meu, Dorin". Nu cred că i-am întins mâna, am înclinat doar din cap, el a spus ceva politicos, dar Victor, prietenul nostru comun, a simțit că se petrece ceva și că e cazul să se retragă. Restul e neclar, mai precis ireal. Totul se petrecea ca într-un dans lent și cam incorerent, nu m-a mai deranjat că trebuie să recit, dar o secundă înainte de-a ieși pe scenă, mi-am dat seama că avea să mă audă și el. Atunci mi-am adus aminte că eu alesesem poezia, ce însemna pentru mine și i-am dăruit-o, în gând, lui. Dar tot am avut câteva secunde de panică, pentru că nu știam dacă voi fi în stare să recit cum simt, în loc de cum gândesc. Mi s-a părut întru totul firesc să mă aștepte la terminarea spec­ta­colului și să mă conducă până acasă. Am și acum fracțiuni de imagini, cu porți îngrijite și garduri acoperite cu glicină, dar nu îmi aduc aminte niciun cuvânt din ce am vorbit. A fost ca și când această reconectare ne-ar fi pus în posesia unui cod secret, cu ajutorul căruia puteam comunica într-o altă dimensiune, a cărei memorie nu se pu­tea păstra în a noastră.
Acesta nu a fost începutul unei frumoase iubiri adolescentine, nu a fost așa simplu, am devenit un cuplu la o jumătate de an după acea primă întâlnire. Îmi aduc aminte de o înrevedere între doi părinți exasperați că noi trebuia să ne vedem de vreo trei ori pe zi, ca să ne fie bine. Mama mea, femeie frumoasă și aprigă, a venit cu mine până la intrarea în filarmonică, unde aștepta deja severul director de școală, tatăl lui Dorin, venit și el să vadă cu cine-și petre­cea atâta timp fiul lui. Noi încercaserăm să ne imaginăm momentul impactului din­tre cei doi părinți autoritari (pe vremea aceea, rolul părinților era unul redutabil, în comparație cu cel de-acum), dar prefe­raserăm să nu ne gândim prea mult, că tot nu aveam ce face. Și iată-i gravitând unul spre ce­lălat, evident in­tri­gați. Dar la un mo­ment dat i-a pufnit râsul și au în­ceput o conversație animată. Am res­pirat ușurați și n-am mai avut parte de suspiciuni și inter­ferențe pa­ren­tale.
Nici azi nu sunt complet capabilă să înțeleg natura unui sentiment atât de co­pleșitor, de sub­til și de pur, ca cel pe care mi l-a tre­zit Dorin la vârsta de 15 ani. Acest sentiment există și acum, a devenit o parte din mine, ca să spun așa, poate și pentru că am fost o pereche platonică timp de câțiva ani, o iubire platonică, din care nu a lipsit însă absolut nimic. Dacă s-ar fi întâmplat mai mult, ar fi fost, într-un fel, mai puțin decât ceea ce aveam deja. Dacă nu aș fi trăit eu însămi această experiență și mi-ar fi povestit-o cineva, probabil că aș fi privit povestea cu scepticism. Mai am azi, după câteva decenii, sentimente față de Dorin? Desigur. Cum sunt cele de acum? Discrete, fac parte din starea de fond a lui "Cine Sunt". Știu doar că sunt bucuroasă dacă știu că îi merge bine și că aș fi profund afectată dacă ar suferi. Regrete? Nu există. De multe ori, când am trecut prin clipe grele, mi-am interzis să mă plâng pentru că, îmi ziceam: "Câți oameni pot spune că au fost fericiți, aproape în fiecare zi, timp de patru ani?". Categoric, nu m-am hrănit din amintiri, sunt mai degrabă genul care trăiește în viitor, dar fiecare moment din viața mea, după acel 15 iunie, la 15 ani a fost cumva întrețesut cu capacitatea de-a iubi, care s-a trezit în sufletul meu atunci și pe care au îmbogățit-o, pe rând, toți oamenii dragi din viața mea".
SORINA


Tom Sawyer de la Neptun

"Ne ridicam cu toții în picioare când sosea învățătoarea în clasă și cântam frumos, aliniați între bănci și disciplinați nevoie mare, imnul național. Așa era în acele timpuri. Într-o zi, simt că mi se mișcă ceva prin păr. Întorc capul, un pic speriată, un pic iritată. În spatele meu, cu ochii lui căprui și mari, un zâmbet larg și o privire ușor poznașă, mă privea Toto. Mi-a șoptit: "Te superi dacă mă joc cu părul tău, cât cântăm imnul? Mă plictisesc rău și așa îmi mai trece și mie timpul". Ei bine, oricine altcineva ar fi îndrăznit cu mine un asemenea gest ar fi fost executat pe loc, ca să zic așa. Găseam eu ac de cojocul lui. Pentru că eram foarte aprigă, băiețoasă și pricepută la bătaie. Dar Toto era Toto. Nu i-aș fi putut lua nimic în nume de rău. Nu era nici bătăuș, nici tăntălău, nici prea frumos și nici urât, nici cel mai deștept din clasă, dar nici mediocru și, în niciun caz, prost. Greu de spus, după atâția ani, cum era de fapt Toto. Dar avea farmec. Nu genul de farmec cuceritor. Ci genul de farmec à la Tom Sawyer, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Era un copil zburdalnic, vesel și degajat. Avea o soră mult mai mare și un câine uriaș. Ciobănesc mio­ritic alb, dacă nu mă în­șeală memoria. Cum și eu aveam un câine foarte mare (dog ger­man), deja era ceva ce ne lega, cum­va, pe alo­curi. În afară de trea­ba cu jucatul cu părul în timpul imnu­lui. Mărtu­risesc că, atunci când NU se juca cu părul meu, cât timp ne fă­ceam datoria patriotică în uniformele noas­tre comuniste, de­veneam chiar un pic în­grijorată. "Hmmm, cum se face că astăzi nu mă trage deloc de coadă? Oa­re la ce-i stă mintea?".
Într-o vacanță de vară, printr-a IV-a cred, ne-am nimerit împre­ună la ma­re. La Nep­tun, mai pre­cis. Ce ne-am mai jucat! Ce ne-am mai bălăcit! Și ce-am mai râs! Și asta este tot. Tot? Păi nu era vorba despre prima iubi­re? Ba da. Treaba e că asta a fost tot, până am terminat facultatea. Eram îndrăgostită lulea de complet altcineva. Un bărbat de vis, frumos, dulce și bun. Iubirea vieții mele. Și ce să vezi? M-am trezit că îl visez într-o noapte pe Toto. Se făcea că îl iubeam ca pe sufletul meu pereche. Atât. Era conștiința acestui fapt, în vis. Nu visam mângâieri sau săruturi pasionale. Doar că îl iubeam. Nu-i nimic, mi-am spus. Omul visează vrute și nevrute. Iar visul ăsta cu Toto venea pur și simplu de nicăieri, pentru că nu mă mai gândisem deloc la el de când cu vacanța la mare. Și nici înainte nu îl privisem cu ochii unei fetițe îndrăgostite, ci doar ca pe o persoană pe care o simpatizam pe cât de sincer, pe atât de lipsit de orice fărâmiță de amor. Dar ce să te faci, că l-am mai visat o dată? Și încă o dată! Și încă o dată! Au trecut anii. M-am măritat cu bărbatul visu­rilor mele. Vreau să zic - cu adevăratul bărbat al visurilor mele, nu cu Toto. Am făcut copii. Copiii au crescut. Mariajul e unul fericit. Nu există bărbat pe lume care să mi se pară mai frumos și mai vrednic decât al meu. Nu-mi fug ochii. Dar visez. Uneori, îl mai visez pe Toto. Nu știu ce să cred despre asta. Repet. Niciodată nu am fost îndrăgostită de el. Sau poate am fost la vremea aia și nu mi-am dat seama, n-am știut să recunosc sentimentul, fiind atât de copilă. Numai bunul Dumnezeu știe. Am încercat să aflu ce mai face Toto. E bine, sănătos, căsătorit, are gemeni și trăiește prin Suedia. L-am văzut pe Facebook, după 20 de ani. Nu are ab­solut nimic din ființa aia pe care tot visez eu că o iubesc. Nu are ochii mari și rotunzi. Nu e Tom Sawyer, nu are sclipirea aia jucăușă, e un băr­bat în toată legea, între două vârste. De ce îl visez, așadar (în versiunea lui tânără ori atem­porală, după caz), chiar și după atâția ani? Nu am găsit decât un singur răspuns, și acela doar vag satisfăcător. Nu știu dacă dvs. credeți în zodii, dar și soțul meu, și Toto, sunt năs­cuți în același semn. Și ce mi-a plăcut mie mai mult și mai mult la soțul meu? Puri­tatea sufletească, o­nes­ti­ta­tea și veselia spe­cifică zodiei. Poate că văd în el acel băiat à la Tom Sawyer care mi se joacă în păr în timp ce cân­tăm imnul, acel bă­­iat poznaș, vesel și de­gajat, care face ca toată lumea să mi se pară un uriaș loc de joacă, în care lucrurile se așează ca de la sine. Iar visul re­curent, care a început să apară abia du­pă ce am ajuns să fim îm­preună, nu face decât să-mi amintească de inima cu­rată și de dul­cea­ța care m-au fă­cut să mă în­dră­gostesc de soțul meu".
ANA


"Aș vrea încă o veșnicie alături de el"

"M-am născut undeva în sudul Bărăganului. După terminarea liceului, m-am înscris la Ins­titutul de învățători din Galați. La vârsta de 18-19 ani, l-am întâlnit pe actualul meu soț, la o consfătuire a învățătorilor. Eram într-o sală imen­să, cu multă lume în ea. Deodată, de un­deva, văd că dintr-un colț al sălii mă privea un tânăr plăcut la chip. Am început să-l privesc și eu. După ședință, m-a rugat să-i dau adresa. Eu, pe moment, nu i-am dat-o, dar el a făcut ce a făcut și a aflat-o. M-am pomenit cu un plic de la el. Atunci nu erau telefoane mobile. Încântată de felul în care se exprima în scrisoare, am hotărât să-i răspund, deoarece și eu parcă l-am vrut.
După câteva săptămâni, m-am trezit cu el în comuna în care locuiam. Nu ne-am întâlnit acasă, ci undeva la căminul cultural. El nu era din părțile noastre, însă era profesor suplinitor într-o comună de lângă mine. Am continuat cu scrisori și întâlniri foarte rare, aproape un an. După aceea, el a reușit la facultate și a plecat la cursuri, iar eu am rămas învățătoare în comuna mea. După câteva luni, am primit iar o scrisoare și am continuat așa trei ani, cât a ținut facultatea, el ieșind profesor. După terminarea facultății, a mers la post în comuna lui natală din județul Dâmbovița. La un moment dat, a venit să mă ceară în căsătorie. Tatăl meu nu a vrut să mă lase, spunând că-i sărac și prea departe. Nici eu nu eram vreo bogată. A plecat bietul om foarte supărat, dar ce era și în sufletul meu... Ajun­sesem să nu mă mai pot concentra la nimic.
Lucrurile au mers greu. Ne mai scriam, dar nu era nicio șansă să-i pot convinge pe ai mei să mă lase să mă căsătoresc, întrucât nu doreau nici în ruptul capului să mai audă de el. Doreau un om bogat, ca să trăiesc bine. Au făcut ce-au făcut și mi-au găsit un astfel de om. În două săptămâni, au și pus la cale nunta. Su­fletul meu plângea și m-am rugat lui Dum­nezeu să scap de pe­ți­torul părinților pe care nu-l iubeam deloc. În timp ce ai mei pre­gă­teau nunta, eu i-am dat telefon iubitului meu și i-am spus că ai mei mă mărită cu un alt băiat. El a fixat ora și orașul în care să ne întâlnim, pentru a discuta și a vedea ce putem face. Ne-am în­tâlnit într-un oraș departe de el, dar și de mine. Am mers la o cofetărie. Atât de emoționați eram, că niciunul dintre noi nu a putut mânca din sava­rina pe care o aveam în față. După ce am discutat problema pe toate părțile, el a hotărât să merg cu el într-o localitate aflată la peste 300 de kilometri distanță. Eram pusă într-o situație foarte delicată. Trebuia să aleg între el și ai mei. Am ales iubirea vieții mele. Eram convinsă că acasă la mine se va produce mare scandal, dar iubirea a învins.
A fost o dragoste foarte frumoasă. A fost o dragoste curată, neprihănită. Sosiți la domiciliul nou, am fost primiți foarte frumos de părinții soțului meu. M-am încadrat imediat în învă­țământ și am început viața în doi. Nu pot să spun că am avut de toate. Nu casă, nu masă, nu nimic. Am luat-o de la lingură, cum se spune. Lucram în învățământ, banii erau puțini, casă nu aveam, sprijin chiar deloc, de la nimeni. Colac peste pupăză, trebuia să ne vină și un copil. Am dus-o greu, dar din puținii bani pe care-i luam, am reușit, în 15 ani, să ne încropim o căsuță, la care am lucrat, apoi, multă vreme ca s-o terminăm. Nu aveam ajutor de la nimeni, dar ne aveam noi, unul pe altul și era de ajuns. În timp, ne-au mai sosit încă doi copii. În total, trei. De aici, și mai greu. Dar nu ne-am dat bătuți. I-am trimis la liceu, apoi toți trei au făcut și facultate. Toți sunt la casele lor și toți ne sunt de un real ajutor.
Și acum suntem mândri că-i avem și îi iubim foarte mult. Ba avem și cinci nepoței, care îmi sunt tare dragi. Am ajuns amândoi la venerabila vârsă de 70 de ani, dar ne iubim și acum ca la început. Aș menționa că am un soț ideal. M-a ajutat și la bine, și la rău. Ne-am iubit atât de mult, că nici nu știu când au trecut anii.
Îmi pare rău că moartea ne va despărți unul de altul (că așa e viața). Aș vrea încă o veșnicie alături de omul care mi-a ținut loc de mamă, de tată și de iubit.
Le doresc tuturor tinerelor de azi să aibă noroc de un soț ca al meu!"


Anchetă realizată de SELENA LASCU

Pagini ilustrate cu reproduceri după picturi de EMILIA NICULESCU și WANDA SACHELARIE