Doi pentru eternitate - Creangă și Eminescu

Bogdan Lupescu
Bojdeuca fericirii

Pe ulița povârnită a Țicăului, coboară un bărbat înalt și gros, ținând într-o mână un cufăr de lemn, iar cu cealaltă, palma unui copil sfrijit, care-l ur­mea­ză prin praful drumului... Bădia Creangă e trist. Singur, sărac, izgonit din învățământ și din preoție, părăsit de nevasta care fugise cu un călugăr, nu mai are nici un viitor. În buzunarul hainei de șiac, ține sentința oficială a Consistoriului: "Diaco­nul Ioan, pentru că au mers la teatru în 1868 și apoi, la cerce­tare, au cutezat a susține că nu au greșit, ci încă s-a silit a argu­menta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc, pentru că au slobozit o pușcă asu­pra ciorilor de pe aco­pe­rișul bisericii, pen­tru că nici tră­iește cu soția sa și încă și-au tuns părul, s-a oprit de la lu­crarea dia­co­niei pentru totdeauna!". Avea 35 de ani, și nu scrisese măcar o poves­tire până atunci. Nici nu se gândise vreo­dată la așa ceva. Biet om sărac și necunoscut.
Era în primăvara lui 1872, când cobora Ți­căul, ducându-și de mâ­nă băiatul "lăsat în pă­răsire de mama sa", după cum spun documentele vremii, sperând să gă­sească o casă în chirie. În cele din urmă a aflat o cocioabă, cu acoperiș de draniță, câr­pit cu niș­te foi de tablă, spriji­nită în spate de câteva furci de stejar, cât să n-o ia la vale... Două odăi mici, lipite cu lut pe jos, de-o parte și de alta a unui gang îngust, iar în capăt, un cerdac pe care mătă­hălosul bărbat avea să doarmă sub cerul liber, privind dealul înalt al Șoro­gariului, po­topit, noap­tea, de roiuri de stele. Aici avea să ră­mână 17 ani, până la sfârșitul vieții. Aici a scris tot ce a scris. S-ar fi putut muta mai târziu în centrul Iașului, dar n-a vrut. N-a pără­sit locul acela sărac, dar magic, cu pri­veliștea spre dealul pe care, alături de stele, curgeau turme albe de oi. Și astăzi dacă stai în cerdacul bojdeucii lui Creangă, încă mai poți simți vraja locului și poți înțelege, cumva, de ce alături de Eminescu stăteau tolăniți zile întregi pe lavița din pridvor, cu ochii pier­duți pe spinarea unduioasă a dealului ce "parcă aduce cerul aproa­pe". De ce aici a scris Eminescu "Sara pe deal". De ce, în viață, îți tre­buie foarte puțin ca să fii fericit.

Popa Smântână

Pășesc, prin Iași, pe urmele lui Emi­nescu și Creangă. Totul a rămas ne­schimbat. Din șoseaua înaltă a Să­răriei, se prăbușesc în pante ameți­toa­re zeci de hudițe înguste și încâlcite, cu garduri de scân­dură ce abia se țin, un păien­jeniș de ulițe co­bo­rând pe kilo­metri întregi, până la râul întunecat al Cacainei. Bojdeuci. Căsuțe piezișe împânzesc valea. Un cartier ca un sat imens, în partea de răsărit a Iașului...
Cei ce locuiesc azi în Țicău înțeleg de ce Crean­gă n-a putut să plece. Înțeleg chiar și eu, trăitor vre­me de opt ani de zile, într-o odaie a unei căsuțe de chirpici din a­ceas­tă "Vale a Plân­gerii". Nu mai fuse­sem aici de aproape 20 de ani. Mi-au dat lacri­mile. Emines­cu scria că-n a­ceas­tă mahala a ora­șului cânta co­co­șul, lă­trau câinii și mu­geau vacile. Astfel arată și azi. Oa­meni bătrâni, ce trăiesc întocmai ca la sat, la doi pași de centru și de civilizație. Recu­noști și azi fiecare piatră din calda­râmul așternut gro­solan, sunt ulițe prin care abia în­cape o mașină. Într-o plimbare pe aceste hudițe în­câlcite, mi-am dat sea­ma că totul a rămas neschimbat. Fiecare coteț din ogrăzi, fiecare leaț din garduri. Și probabil așa va ră­mâne o veșnicie. Oamenilor li se surpă casele din cauza alunecărilor, se pot prăbuși pe ei oricând, peste noapte, dar n-au de gând să plece în altă parte.
Bojdeuca e undeva la mijlocul versantului. Ți­cău nr. 4, pe-o ulicioară "plină de noroi, când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, iar la sece­tă, gemea colbul pe dânsa", după cum își amintește Creangă, dascălul surghiunit. Abia o vezi și azi, de la poartă, pitită în fundul unei poteci foarte lungi, ce coboară prin ogradă. Câte două ferestruici cu cruce prin mijloc, de-o parte și alta a unei uși de stejar, cu clanță ca la casele vechi... Hornul deasu­pra acoperișului turtit în patru ape... Aici, în pragul căscioarei, s-a oprit amărâtul de Creangă, cu băie­tanul lui, Constantin. Îi deschide Tinca Vartic, "o țățacă mică, ageră, subțire și plăcută la înfățișare", care îl ia-n chirie, și apoi și-n iubire până la moarte. La început îi e foarte greu. Dă anunț la ziar că face lecții ca "profesore privatu", lucrează ca vânzător la un "debit de tutun" din centrul târgu­lui... Toți foștii lui colegi și prieteni îl ocolesc. "Popa Smân­tână" sau "Popa Dracu" sunt poreclele sale, date mai ales de oamenii clerului. Așa a trăit vre­me de trei ani: în nevoi și uitare, cu Tin­cuța, cu băiatul lui și cele treizeci de mâțe, cărora le pusese nume după oa­me­nii amintirilor sale din copilărie. Într-o vizită la Iași, chiar Smărăndița popii din Humulești a fost uimită să vadă că o pisică purta numele ei. Că "toate lighioaiele stăteau ca soldații" în fața lui Creangă, când acesta le îmbia cu carne și că toate veneau după dânsul ca hipnotizate.

Suflete pereche

Dar într-o zi s-a petrecut o minune. Era pe 10 august, 1875, când un anume domn Mihai Emines­cu, revizor școlar, îl aude pe Creangă rostind o prelegere la Școala numărul 2 din Păcurari. Poetul îl privește cutremurat. Cum vorbea omul ăla? Cum făcea ca vorbele pe care le spune să ardă ca niște lumini? O namilă de om cu fața rotundă și bălaie, ochii mari și albaștri, fruntea boltită, barba ca măta­sea porum­bului și cu un păr pieptănat peste cap... Eminescu îl asculta ca în vis pe acest țăran uriaș, vorbind în graiul cel vechi, moldovenesc, pe care nu-l mai întâlnise niciunde mai viu și în­cântător... Nu se mai sătura auzindu-l, nu se mai putea dezlipi de el. O prietenie ful­gerătoare, ca o dragoste "la prima vedere" izbucnește între cei doi. Creangă îi citește lui Eminescu și din poveștile pe care le scrie în taină... Convins că omul din fața lui este un scriitor genial, poetul îl chea­mă să vină cu el la Juni­mea, să citească acolo o poveste. (Seară magică de sep­tem­brie, în anul 1875. Zdrahonul din Humu­lești intră timid în salonul "Casei cu ferestre luminate" al societății Juni­mea, pășind greoi printre domnii așezați pe scaunele învelite în catifea... Eminescu îl prezintă. Creangă își șterge sudoarea cu batista lui roșie și începe să citească cu glas puternic, de se cutremurau toți pereții, povestea "Soacra cu trei nu­rori"...)
"A fost un adevărat entuziasm la citirea acelei povești. Ni se revela un stil și o limbă pe care nu o mai auzisem", scria vechiul junimist Petre Panu. Dar dincolo de savoarea povestitorului țăran, juni­miștii scorțoși, tobă de carte și școliți în Occident, erau surprinși de afecțiunea fățișă ce părea să-l lege pe Eminescu de Creangă. "Pe urmă (după acea seară de la Junimea), mai nimenea nu mai văzu pe Emi­nescu fără Creangă și pe Creangă fără Emi­nescu", notează același Petre Panu, care i-a urmărit pe cei doi cu o curiozitate de reporter. "Amândoi veneau la «Junimea», amândoi ieșeau de la «Ju­nimea». Noi, ceștilalți, ne duceam, câteodată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale Iașului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare plăcere. Îndată ce cunoscù pe Creangă, el se izolă cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia..."
"Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare, zile, nopți întregi? Ce făceau și unde se du­ceau, știu. Plecau amândoi și se înfundau pe la vre-un crâșmar din Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut cum se pretindeà, sau cum se crede, - căci mulți cred că aceasta ar fi ruinat sănă­tatea lui Eminescu și a lui Creangă, - nu; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, o viață simplă și primitivă. Erà o plăcere pentru ei ca să se așeze într'o odae din fundul unei crâșme, pe lăviți de lemn, cu brațele rezemate de o masă murdară, serviți de un băiețel naiv. Ce făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bu­cată de pastramă, mai mâncau cârnați cu ustu­roiu, or­donau ca să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s'ar fi întâmplat, și după ce mân­cau (...), stă­teau toată noaptea, dacă crâșmarul le dà voe. Când crâșmarul vroià să închidă, ei plecau în altă parte a orașului, unde știau că localul stă deschis până în ziuă, și vorbiau, vor­biau, vorbiau, vorbiau, dar și beau. Ce vorbiau între ei? Nu știu. Eminescu și Creangă rar pri­meau câte un al treilea în intimi­tatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind povești din bătrâni și dela țară, Emi­nescu făcând teorii metafizice și croind visuri cum ar trebui să fie poporul român. Câteodată, între­bam pe Eminescu: «Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?». El zâmbià, și cu acea privire vagă și rătăcită, care-i era caracteristică, răspundeà în mod evaziv: «Vorbim și noi ce ne trece prin min­te!... Și atâta tot».
Câteodată, Creangă și Eminescu dispăreau câte trei-patru zile; nu se știa ce au devenit. În timpul acesta, ei plecau din oraș pe jos, cu­tre­erau Galata, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou și Aroneanu, dor­miau pe o laviță la vre-un han sau la vre-o crâș­mă, mân­cau ce găsiau și erau fericiți. Invitați de junimiști să meargă pe la crâșmele boerești ale Iașului, mai totdeauna, cei doi refuzau. N-aveau nevoie de nimeni pe lume ca să fie cu adevărat fericiți."


Odaia cu două lămpi

Cunosc și eu locurile astea dimprejurul orașu­lui. Ce ieșean nu le știe? "Hanul lui Topor", cum urci de la bojdeucă în Sărărie... Hanurile "Doi sal­câmi", "Păcurari", "Trei sarmale...". Ur­mele celor doi sunt peste tot și azi. Dar fericirea e o pa­săre în zbor. Pe 3 iunie, 1876, Eminescu e dat afară din slujba de revizor școlar. Crean­gă îl cheamă să-l găzduiască în boj­deuca sa, pentru o jumătate de an. Unde mai era loc pentru încă cine­va, în cele două odăițe înguste, în care trebuie să te apleci ca să intri? Cum au putut încăpea aici cei doi bărbați, plus Tinca, ba uneori și Con­stantin, când venea acasă de la școala militară? Mărturiile epocii spun că vara, până la sfârșit de septembrie, bădia Creangă stătea doar pe cerdacul din spatele bojdeucii îmbrăcat doar cu un cămeșoi de cânepă, lung până la pământ. Acolo și dormea, mai tot timpul. Tinca, smerită, se culca pe lavița din bucătărie, lângă cuptorul de lut tencuit. Deasupra e icoana Maicii Domnului și un tablou pe care i l-a făcut, când­va, un pictor ieșean. Eminescu era ținut în camera "de curat", din dreapta, cum intri. Mă uit vrăjit la patul pe care a stat. Nu e greu să ți-l imaginezi aievea, dormind. Pe pereți sunt cergi țărănești. Scrinul din lemn înne­grit, în fața celor două fe­restruici scorojite. "Lampa Ju­nimii", înaltă, pe care a primit-o poetul de la Vasile Pogor. Aici a scris cele mai frumoase poe­me de dragoste, închinate Ve­ro­nicăi. În aceeași odaie, la cea de-a treia fereastră, e mă­su­ța de lucru a uriașului Crean­gă. O lampă țărănească, "ce scotea mai mult fum decât lu­mină", sclipește abia pâl­pâind deasupra foilor în­gălbenite ale "Aminti­ri­lor". Văd și eu scrisul lui Creangă. Deși e interzis, muzeograful mă lasă să-l ating o clipă. Hașura adânc tot ce tăia. Era un tipicar, scria greu, nu lăsa să-i scape nicio greșeală. Stătea și-o zi în­trea­gă pen­tru a găsi un singur cuvânt potrivit. Foaia e mai groasă decât în zilele de azi. Scor­țoasă, plină de fibre a­dânci. Două lămpi, într-o odaie modestă, în lumina cărora scriau două genii... Aici, după opiniile tuturor biografilor, s-au petrecut cele mai fericite zile ale vieții amândurora. Seara, Eminescu ieșea din că­mă­ruță și se așeza în cer­dac lângă prietenul său. Pri­veau iarăși dealul, ve­deau cum "turmele-l urc, stelele scapără-n cale"... Și vor­beau, până la ziuă, de nici nu-ți închipui ce mai pu­teau vorbi, când Tinca-i prindea iarăși acolo, unul lângă altul... Asta a fost fericirea. Din octombrie 1877, Eminescu va pleca la București, lăsând în sufletul lui Creangă o adâncă tris­tețe. "Bădie Mi­hai, ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală", îi scria acesta într-o epistolă, chiar în decembrie 1877. "Dar iartă și mata, căci o prie­tenie care ne-a legat așa strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase... Dar coșcogeamitea om ca mine, gândin­du-se la acele vre­muri, a început să plângă..."

Pentru eternitate

Și poate că tot din pricina priete­niei ce i-a legat, cei doi s-au îmbolnăvit grav în același an, 1883. A­flând din ziare vestea bolii lui Eminescu, Ion Crean­­gă face o criză violentă de epilepsie și cade chiar în clasă, în fața elevilor în­spăimântați. Ziare­le din București anunță că povestitorul "ar fi încetat din viață", apoi revin, corectându-se că "a avut un atac de apoplexie, dar n-a murit". De atunci, n-a mai pu­tut scrie nimic im­portant. Boala, grija de prietenul său îndepărtat îl mistuiau. "Bădie Mihai, ce-i cu Bu­cureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel orop­sit și plin de jidani?", îl implora, într-o altă scrisoare. "Veronica a fost azi pe la mine și mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi? Tinca a pregătit de toa­­te, și mai ales sarmalele care îți plac ție atât de mult... La Ieși ninge frumos de ast-noapte, în­cât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e parcă mai fru­mos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.
Te sărut pe frunte,
Ion Creangă".


Și moartea i-a prins pe amândoi, în același an, 1889. Până atunci, Eminescu mai vine la bojdeucă de câteva ori, însă total schimbat. Seara, la cul­care, în odaia micuță, își pune aproape de pernă un revolver, pe care îl purta cu sine. Zice că-i e teamă că va fi ucis în somn. Înspăimântat de starea poe­tului, Creangă se îmbolnăvește, și el, tot mai tare. Crizele de epilepsie sunt tot mai dese. În iu­nie 1889, află tot din ziare vestea morții lui Emi­nescu. În acele zile, a fost văzut mai răvășit decât oricând. "Plângea ca un copil și-l striga cu glas mur­­murat pe «bădia Mihai». Ieșea din boj­deucă, intra la loc, fără de știre... Nu mai mânca, nu mai vorbea, nu era chip să-l liniștești în vreun fel... Citea cu voce tare doar din cartea «Poesii» a lui Eminescu, lăcrima, îl chema... și adormea apoi cu cartea pusă sub cap...". "Ion Creangă a murit la câ­teva luni după Eminescu, pe 31 decembrie 1889. Chiar în seara Anului Nou, când veneau copiii la el cu uratul... Doar că atunci când tre­buiau să îi scoată sicriul din casă, n-au mai putut ieși cu el. Creangă avea peste 100 de kilograme. Parcă bojdeuca nu-i dădea drumul, nu-l lăsa să plece. A fost nevoie să strice zidăria dintre cele două ferestre ale camerei de curat. Doar așa au putut să îl scoată...".
La înmormântarea din cimitirul Eternitatea, tâ­nă­rul student la Iași, Nicolae Iorga, pe atunci în vârstă de 18 ani, e din puținii care au scris despre el. "Creangă stătea în biserică și avea două lumâ­nări la cap. Se uita multă lume la dânsul - și oa­meni învățați, dacă nu chiar și de la «Junimea», unde făcuseră atâta haz de dânsul. Nu era un mort urât... căzuse bun sănătos și era roșu la față, cu gura întredeschisă ca pentru a vorbi și lumina fă­cliilor parcă făcea să-i joace pleoapele apăsate ca pentru somn. Și era în stare s-o fi făcut într-adins. De ce să supere el atâta lume mai subțire decât dânsul care, dacă venise să-l vadă, nu trebuia să ducă înapoi acasă o întipărire rea."


Autorul mulțumește scriitorului Va­lentin Talpalaru pentru sprijinul acordat. Cărțile d-lui Constantin Parascan au fost folosite la documentarea acestui mate­rial.