Într-o după-amiază de sâmbătă, stătea de povești cu mătușa Agripina, bocitoarea din filmul Baltagul, în atmosfera intimă a unei odăi țărănești din spațiul Muzeului de Etnografie din orașul Vatra Dornei. Erau triste poveștile mătușii, cu stoluri de păsări negre prevestitoare de moarte, cu inimi sfâșiate de dor... "Înfloresc pe văi bujorii/ Vin de la război feciorii...". Dar printre puținii feciori întorși de la război nu l-a aflat și pe Niculai, omul ei cel drag. Erau cu totul transpuși în lumea aceea năpăstuită, când, deodată, geamurile ferestrei de la odaie au prins a zbârnâi amenințător sub mușcătura tăioasă a unui cor de claxoane. Mătușa Agripina s-a schimbat la față, ochii i s-au umezit și a prins a-și face semnul crucii. "Vai, Doamne, iar moarte de om! Că-s sătulă de-atâta moarte...". Povestitorul, care știa despre ce-i vorba, a potolit-o: "Nu te teme mătușă, că nu-i moarte de om. Îi o nuntă". "Cum nuntă?", s-a speriat ea. "Ptui, bată-i norocu de zăpăuci, că m-o băgat în spărieți. D-apoi, dacă-i nuntă, să chiuie și să se veselească, nu să claxoneze ca la mort. Și când mă gândesc ce nunți mai erau odată...". Adevăr grăia mătușa Agripina, fie-i netulburat somnul de veci. Cât fast, câtă risipă de sentimente nobile și curate. Nunta la români! Nu degeaba ilustrul etnograf și folclorist, bucovineanul Simeon Florea Marian, a adunat, sub genericul "Nunta la români", sute și sute de pagini despre datinile și obiceiurile ce însoțeau acest unic eveniment. Așa zicând, fata de măritat trebuia să fie harnică și pricepută la toate treburile femeiești (tors, țesut, cusut) dar și la cele bărbătești (cosit, cărăușit), căci dacă i se îmbolnăvea bărbatul, cine să-i ia locul? Mai trebuia să fie "așa cum o făcut-o mumă-sa". Dacă era d-altmintrălea, cum stâlpii cerdacului aveau ochi de văzut și urechi de auzit, în timp ce alaiul nuntașilor se deplasa spre biserică, vreun flăcău cu mâncărici la limbă rostea următoarea strigătură: "Mireasă cu ochii verzi, mâine seară ce-ai să vezi/ Ai să vezi ce-ai mai văzut/ Ș-ai să faci ce-ai mai făcut!". La auzul acestei strigături, mirele se înroșea ca focul, scrâșnea din măsele, și mare lucru dacă nu se strica nunta. Ba se mai putea lăsa și cu o sângeroasă bătălie între neamurile mirelui și ale miresei. Odată, povesteam cele spuse de badea Cruceanu unui grup de tineri din Iași, la care o studentă a exclamat indignată: "Vai, ce primitivi, ce ostrogoți nenorociți! Pentru atâta lucru să-și pună gheara în gât...". Așa era pe atunci, și poate că așa ar trebui să fie și astăzi. Un viitor mire ar trebui să aibă multe calități: hărnicia, statornicia, iar cuvântul dat - să fie mai presus decât legea scrisă. Să nu fie bătăuș, dar să știe a se apăra în caz de nevoie. Cu alte cuvinte, să fie bărbat. Iar mireasa să fie floare. Cu ochii verzi sau albaștri, trupul să-i fie curat, ca pământul însămânțat prima oară. Și dacă toate condițiile erau îndeplinite, iar bătrânii, adică părinții, cădeau la învoială asupra zestrei, urma nunta. Dar ce nuntă! Nuntă de împărat, căci așa îl recomandau vătăjeii pe mire atunci când făceau invitațiile: "Luminatu nostru împărat ne-o trimis să vă vestim și să vă poftim...". Iar momentele care marcau ceremonialul, cum ar fi "luatul iertăciunii" și "îmbroboditul miresei", aveau un profund substrat biblic. Astăzi, nunta aproape că s-a lepădat de straiul ei cel frumos și argintat, devenind o banală petrecere, mult prea zgomotoasă, cu scopul de a împlini un profit în bani și în obiecte de valoare... Căsniciile se desfac cu prea multă ușurință, chiar prin intermediul Internet-ului, iar miresele cu ochii verzi trec în alai spre biserică, vesele și nepăsătoare, căci nimeni nu le mai strigă strigătura din străbuni.