LAURENT SCHUH - "Cred că mi s-a transmis filonul mistic al bunicii din Banat"

Iulian Ignat


"În această vară, Parisul, New York-ul, Bucu­reș­tiul, vor deveni niște sătuce: Tăl­maciul va fi ade­vă­ratul centru mondial al cul­turii!" glumește Laurent Schuh povestind despre noul său proiect cultural de anvergură.
Actor francez de film și televiziune în prima ti­ne­rețe, apoi actor remarcabil de teatru, realizator de spec­­tacole neconvenționale de muzică și poezie, Laurent își va canaliza energiile anul acesta spre sce­na românească. Colaborator de mai bine de 20 de ani al reputatului regizor Silviu Purcărete, fran­cezul a prezentat anul trecut un spectacol propriu la "Fes­tivalul Shakespeare" de la Craiova, iar în această pri­măvară, va susține un moment artistic inedit, în ul­tima locuință a lui Emil Cioran, cea din strada Odeon nr 21, Paris, la aniversarea a 108 ani de la nașterea acestuia. O lună mai târziu, în mai, va prezenta pre­miera noului său spectacol, realizat la Teatrul Na­țional din Târgu Mureș, iar în iunie va inaugura, la Tăl­maciu, un eveniment internațional, pe care-l gân­dește ca "proiect inovator de des­chi­de­re a granițelor și limbajelor". Laurent este el în­suși un personaj, cu alura sa dandy, purtând mereu o pălărie așezată șic, într-o parte, o haină aruncată pe umeri, pantaloni bu­fanți închiși în bocanci... L-am rugat, la sfârșitul con­ferinței de presă de pe 1 martie, de la Institutul Fran­cez, să ne povestească mai multe despre sine și despre proiectele sale ar­tistice.

O casă mică și galbenă în Germata

- A fost întâlnirea cu Silviu Purcărete cea care v-a deschis gustul, dorința de a cunoaște cultura și spațiul românesc?

- Desigur, însă cu mult înainte de această în­tâl­nire a existat o atracție puternică, sub­con­ști­en­tă, ins­tinc­tuală. Bunica mea, pe numele său Maria Ro­manski, venea din România, dintr-un sat aflat în apro­piere de Timișoara. A fost singura din­tre bu­nicii mei pe care am cunoscut-o și și-a pus am­pren­ta asu­pra co­pi­lăriei mele. O femeie extraordinară, o forță a na­tu­rii. Tot ceea ce o înconjura avea le­gă­tură cu România, așa că am absorbit, fără să-mi dau seama, multe astfel de in­for­mații culturale. Atunci când a pă­răsit Ro­mânia, după mai multe experiențe nefe­ricite, fa­mi­lia sa s-a stabilit în Alsacia, apoi o parte a ple­cat în Ger­mania, alta la Lyon, acolo un­de m-am născut eu. Chiar dacă avea mereu probleme cu Securitatea, era urmărită, bunica conti­nua să se întoarcă regu­lat în România, în satul său. Cred eu că din motive mistice. Era o femeie foarte reli­gioa­să, ceea ce nu a împie­di­cat-o să se căsă­to­rească de mai mul­te ori și, din câte îmi amintesc, să fie foarte aprigă cu băr­bații săi. Poate că acest misti­cism mi s-a trans­mis și mie și m-a îndemnat spre actorie. Cred că no­­țiunile de profesie și de vocație sunt diferite, iar eu am fost atras de mic spre actorie. Varianta de a mă călugări a ieșit din calcul, din cauza firii mele anarhiste, rebele. Mulți ani mai târziu, când am ajuns la Timișoara cu un spectacol, am între­prins o mică "an­che­tă", pentru a afla mai multe des­pre buni­ca, și am mers să-i văd satul, Germa­ta, aflat la vreo 10 kilometri. Un sat mic, o uliță, un cimitir, și multe minorități et­nice. Pri­mărița, doamna Schneider, m-a dus să văd casa în care a locuit bunica, o casă mică și galbenă, simplă. Am fost te­ribil de emo­țio­nat să o găsesc, să in­tru în ea.

- După atâtea povești despre Ro­mâ­nia, în anii copilărie, cum ați trăit prima călă­to­rie, reală, în țara bunicii?

- Se întâmpla pe la jumătatea anilor '90. Am ajuns cu un spectacol al lui Sil­viu Purcă­rete la Teatrul Național din București, lo­cu­iam într-un apartament de lux la Hotel "In­ter­­con­tinental", și când coboram, vedeam în fața ho­te­lului oameni ce păreau că mor de foa­me. Pen­­tru un occidental, discrepanța as­ta era șo­cantă. Anii au trecut, lucrurile nu mai par atât de diferite astăzi între Franța și Româ­nia, însă România rămâne pentru mine o țară a haosului și a miracolului. Asta îmi place la nebunie aici și sper că nu se va uni­formiza în timp. Unele lucruri s-au schim­bat deja, unele în bine, altele în rău. De pildă, ro­lul actorului în România era, atunci când am ajuns pentru prima oară aici, unul im­portant în societate. Ac­torul nu primea, ca în Franța, întrebări frivole de genul "Când îți alegi o meserie serioasă? Ce vrei să faci cu viața ta, ca actor?", ci era respectat de cei din jur. Asta și pentru că, în trecut, în regimul comu­nist, tea­trul avusese un rol important în rezistența cultu­rală. Acum nu știu dacă acest aspect se mai păstrează. Însă am lucrat deseori cu actori români și sunt în continuare impresionat de ei. Iar publicul este re­marcabil. Cred că românul mediu rămâne în conti­nua­re mai curios, mai cult, decât francezul de rând.

Două genii, Cioran și Purcărete

- Care este "chimia"dintre actorul Laurent Schuh și regizorul Silviu Purcărete? Ce a făcut să con­tinuați, vreme de 20 de ani, colaborarea?

- Uite, încerc să mă feresc de cuvinte mari, care au fost folosite de atâtea ori încât nu mai transmit cu adevărat nimic. Dar știu bine ce spun și altfel n-am cum să o spun. Purcărete este un geniu, un vi­zionar. Face multe spectacole, poate nu toate sunt acolo, la cel mai înalt nivel, dar spiritul rămâne ace­lași, este spi­ritul, atât de rar întâlnit, al unui vizionar. Deci, o da­tă îl apreciez ca pe un mare creator. Apoi, Silviu Pur­cărete e și un om deosebit, timid, rezervat, umil, în ciuda succeselor sale, de o generozitate uriașă. A­cum, când atât în Franța, cât și în România, foarte vi­zibilă este cultura asta de suprafață, de cocteil, îl apre­ciez cu atât mai mult pe Silviu, atât ca om, cât și ca artist. Cum să nu-ți dorești să lucrezi cu el?

- Pe filonul deschis de bunica și de Silviu Pur­că­rete, ați descoperit și alte valori românești, Cio­ran, de pildă...

- Eu nu-l privesc pe Cioran ca pe un român. El este ca Hamlet, e vorba de-o gândire universală. As­ta-i paradoxal la Cioran, faptul că, deși este ro­mânul prin excelență, mulți francezi cunosc cultura română datorită lui, el totodată are alură universală.

"Tălmaciu, un loc ideal pentru un dialog major al artelor"

- Ce v-a determinat să deveniți, pe lângă actor, și organizator de evenimente culturale?

- Nu pot spune că-mi place foarte mult ca­ta­logarea de "organizator". Poezia lumii este cea care mă interesează. Mi-am dorit să organizez diferite eve­ni­mente care să pună în scenă mai multe tipuri de lim­baj prin care putem exprima poezia, eveni­men­te pluridisciplinare, care să atragă participarea intensă a oamenilor. Un actor se poate extrage din forfota lu­mii, pentru a avea o viață interioară, dar toto­dată poa­te avea și un angajament civic. Ima­gi­nația poate trans­­forma realitatea, realitatea are nevoie perma­nen­tă de a fi schimbată.

- Cum s-a născut ideea unui astfel de eveni­ment în Mărginimea Sibiului, la Tălmaciu?

- Nu cred în hazard, lucrurile se întâmplă pentru că au un sens. Louis Guermond, fotograf francez ce tră­­­iește la Sibiu, mi-a făcut cunoștință cu Constantin Lotrean, patronul filaturii "Românofir", ce caută să ini­țieze proiecte sociale și culturale în acest loc de pa­trimoniu. În plus, Tălmaciu este fosta frontieră între Transilvania și Țara Românească, iar numele său înseamnă "interpret", "translator". Toate acestea se po­­trivesc ca o mănușă cu asociația culturală pe ca­re am fondat-o în 1999, Les Arts et Mouvants. Tăl­ma­­ciu se află la 18 kilometri de Sibiu, pe direcția Vâlcea, este un orășel ce se împarte între vechile tra­diții rurale și noile tendințe orășenești. Iar filatura are o istorie de aproape 100 de ani, fondată în 1923, de in­dustriași sași din Cisnădie, preluată apoi de ger­mani, după aceea de o companie scoțiană. Un loc ideal pentru un eveniment major de dialog al artelor, al limbajelor, al ideilor.

- Care-i scopul acestui eveniment, ce ați vrea să rămână în urma sa?

- Vrem să facem o "fabrică" inovatoare, prin faptul că pune în centrul său ființa umană. Vrem să fie un furnicar, un eveniment ce aduce laolată ar­tiști cunoscuți sau necunoscuți din întreaga lu­me, muncitori, cercetători, arhitecți. Nu vrem să mer­gem la Tălmaciu în rol de fran­cezi, sau de ro­mâni, ci pe post de cetățeni pe un te­ritoriu eu­ro­pean, iar ini­ma acestui teritoriu este me­moria, cu toa­te as­pec­tele sale: istorică, afec­tivă etc. Vrem să cons­truim ceva împreună într-un eve­niment viu, prie­te­nos, aflat pe coor­do­nate cul­turale, ar­tis­tice, edu­ca­­ționale, ci­vice, eco­lo­gice, un eveniment care să ce­­lebreze uni­ci­tatea fiecăruia, diferențele dintre noi. Între 21 iunie și 14 iulie, la Tălmaciu, vor a­vea loc con­certe, pro­iec­ții de film, expoziții, spec­ta­co­le de teatru, de circ. Evenimentul va avea loc sub pa­­­tronajul dom­nilor George Banu și Silviu Purcărete.

- Atât Franța, cât și România trec printr-o perioadă foarte tumultuoasă...

- Da, din motive diferite, însă rezultatele sunt aceleași.

- Credeți că astfel de întâmplări, de eve­nimente ne pot ajuta să înțelegem mai bine ce-i în jur, să privim altfel lumea?

- Uite, eu nu sunt un teoretician al trans­for­­mării lumii. Pornesc de la lucruri con­cre­te, de jos. Ce știu e că vor veni oameni de vârs­te, de naționalități diferite, cu istorii, po­vești atât de di­ferite și că, interacționând, pu­tem trăi o trans­for­mare înăuntrul nostru. So­cietatea de azi tră­iește pe principii ale ex­cluderii, ale stra­ti­ficării oamenilor, pe pa­liere, unii deasupra celorlalți. Important la un astfel de eveniment e ca nimeni să nu se simtă exclus, inferior ce­lor­lalți. Să participăm și să creăm ceva împreună.