Kira și Aris

Cititor Formula AS
"Kira mea e foarte zen,/ Stă în colțul ei Feng-shui/ și pe perne, cocoțată,/ toarce-ntruna karma ei/ de pisică răsfățată"

În urmă cu 16 ani, în familia noastră s-au mutat definitiv două ființe ca niște ghe­me de mohair alb, cu ochi albaștri, isco­ditori. Una este Kira, o siameză cu năsuc gri și ochi ca de pe­ruzea, cu mers elegant și vorbă­reață cât zece la un loc. Al doilea este Aris, un motănel birma­nez intrigant și posesiv, care privește cruciș. Faptul că erau apropiați ca vârstă i-a ajutat să se împrietenească destul de ușor. Zbenguiala lor cu mingiuțele de burete, cu castanele pe care eu le aduceam de-afară, convinsă că ab­sorb energia negativă, cu luptele corp la corp în urma cărora era greu să declari învingă­torul, mâțele mele cucereau publicul.
Kira, alintată când Kiruța, când Kiralina, avea alura unui fotomodel; te cucerea chiar dacă nu erai un împătimit iubitor de animale. Doar când dormea îi tăcea gurița! Era cum­pătată și delicată, ronțăia bobițele una câte una, iar alt fel de hrană era adulmecat îndelun­g. Rareori mânca două-trei bucățele de pe­pene galben, câteva feliuțe de roșie; cel mai mult îi plăceau cubulețele de ananas din sirop. Spre deo­se­bire de ea, Aris e un "ma­estru" al gustu­rilor: îi place carnea din mâncarea noastră și se dă în vânt după cea crudă, dar un lu­cru îl face unic: când consum fructe, chiar dacă doar­­me, se trezește brusc, miaună și trebuie să-i fac și lui porție: măr, pară, caise, prune, pepene galben și roșu, por­tocale, kiwi. A încer­cat o dată gutuia și lămâia, dar a renunțat pen­tru totdeauna. Când mănâncă astfel de de­lica­tesuri, de lăcomie, pupilele îi fug spre rădăcina năsucului și devine sașiu.
Și pentru ca pisicile mele să aibă viața împlinită, le-am lăsat să devină părinți. Așa a adus Kira pe lume patru băieței. Noi voiam să-i obișnuim într-un culcuș special, dar ma­ma lor îi căra în lada patului, acolo unde îi năs­cuse. Ne-am atașat foarte mult de pisicu­țele noastre!
Cineva a spus că animalele nu au suflet! Nu este adevărat. Dimpotrivă, eu sunt con­vin­să că animalele au sentimente și sunt în­zes­trate și cu inteligență. Când veneam acasă din oraș, Kira și Aris ne așteptau la ușă cu ochi­șori iscoditori, mirosindu-ne, să verifice dacă am alintat alte pisici. Kira ne povestea pe limba ei toate câte s-au petrecut în absența noastră și apoi torcea fericită. Dar au urmat zile grele.
Anul trecut, pe la sfârșitul primăverii, am observat că pisicuța noastră intra cu capul în uși și pereți. Am dus-o la medic, unde am aflat că făcuse un AVC și orbise. Nu se mai putea face nimic. Dar oarbă cum era, se orienta la fel de bine ca înainte; știa unde sunt castronelele cu mâncare și apă, se ducea pe bal­con la tăvița de nisip. Uneori "cădea la pa­ce" cu Aris și dor­meau împreună, ca pe vre­mea tinereții. Dar du­pă Anul Nou, AVC-ul a recidivat și s-a pro­dus și un grav blocaj renal. Se chinuia sără­cuța de Kira să ajungă în locurile cunoscute din casă! Ți se rupea sufletul de suferința ei. Musculatura i s-a con­tractat, iar maxilarul i s-a încleștat, în­cât nu mai puteam să-i dăm apă sau lapte cu seringa... Acum, Kira doarme sub arțarul din fața blocului. Uneori, Aris o cheamă prin casă, plânge și vine la noi să îl mângâiem. Și el îi simte absența...
Kira a fost ca o adiere de vânt. Ne-a um­plut casa și sufletele cu prezența ei. Torcea tot timpul, iar când dormea, visa cu suspine. Ne-a iubit pe cât am iubit-o și noi. Cred că a fost o pisică cu adevărat fericită!

NICULINA BĂGĂIȚEANU - București