Student la Paris
Strada Cuțiul de argint este, pe cea mai mare porțiune a ei, dreaptă chiar ca o lamă de cuțit. Pe o parte, se află un cartier de case și vile, cu grădini înguste, emanând aerul unui București idilic, iar pe cealaltă parte, dincolo de gard, e pădurea parcului Carol I, care ascunde case de epocă. Intru pe o alee și resimt imediat mirosul de pământ reavăn și de frunze uscate. Printre arbori, zăresc o vilă stranie, cu turn. A fost casa lui Constantin Bosianu, considerat cel mai mare juristconsult din secolul XIX. Fiu al unui boier, paharnicul Andrei Bosianu, cu proprietăți prin această parte de oraș (în vremea aceea, aici era o periferie), Constantin a ajuns elev al Liceului Sfântul Sava, al cărui sediu se afla în zona unde a fost construită, mai târziu, Universitatea. Se afla, mai exact, unde se întinde acum pavajul piațetei din fața Universității. Născut în 10 februarie 1815, Constantin l-a avut, probabil, profesor pe Ion Heliade Rădulescu, cărturarul revoluționar care făcea furori cu ideile sale de reformare a limbii și scrierii românești, dar și a învățământului public. Tânărul Bosianu, deși fiu de boier, nu dispunea de banii pe care alte beizadele îi vânturau pe distracții. Sau poate voia să fie independent, după moda apuseană, să nu depindă cu totul de averea familiei. Iată-l, așadar, angajat în administrația publică, contabil, apoi șef de birou și șef în Departamentul Finanțelor. Învăța astfel, din interior, cum funcționează instituțiile statului, cine le populează și ce năravuri au funcționarii. Cunoaștere pe viu a unor realități administrative care-i va folosi mai târziu, când se va implica în politică și va ajunge să dețină funcții înalte în statul român. Deocamdată, iată-l făcându-și bagajele și pornind spre Anvers și Paris, ca beneficiar al unei burse care-l va ajuta să-și termine studiile, la capătul cărora va obține o licență în Litere, la Sorbona (1844) și doctoratul în Drept, în 1851.
Un jurist pentru unire
În acele timpuri, tinerii care studiau în Occident nu râvneau, ca astăzi, să rămână în vreo capitală apuseană și să se chivernisească acolo. Își terminau studiile și se întorceau în țară, unde puneau umărul pentru modernizarea vieții publice. După scuturarea de domniile fanariote, românii din cele două principate resimțeau un suflu de viață nouă și își doreau să fie mai aproape de Europa decât de Orient, chiar dacă politic se aflau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În subteran, plini de ideile progresiste căpătate în Occident, mai cu seamă la Paris, tinerii activau pentru schimbarea modelului de civilizație oriental cu unul occidental, afirmând în această mișcare,caracterul național, românesc. Erau multe de făcut, iar Constantin Bosianu, chiar dacă mai discret, uneori în mare secret, s-a numărat printre progresiștii care luptau pentru o națiune românească puternică. Bosianu era liberal și unionist, unul dintre cei mai fervenți unioniști români. A fost foarte apropiat de Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a susținut să ajungă domn al celor două principate și să realizeze unirea din 1859. Până atunci, însă, având în bagaje diploma și titlul de doctor în Drept la Paris, Bosianu nu a ezitat să își ia pe umeri responsabilități pedagogice, politice și administrative. Mai întâi, a fost profesor de Drept roman la liceul Sfântul Sava, al cărui elev eminent fusese. Ba mai mult, a ajuns chiar director al prestigiosului liceu bucureștean. Apoi a fost conferențiar de contabilitate la Școala Centrală de Agricultură și director al Departamentului Dreptății. În 1857, iată-l secretar al Divanului ad-hoc al Țării Românești și vicepreședinte al Comitetului Central al Unirii. După Unire, a ajuns judecător la Înalta Curte de Justiție. Pentru numai șase luni, a fost prim-ministru, între 26 ianuarie și 14 iunie 1865, urmându-i în funcție lui Mihail Kogălniceanu care își dăduse demisia. A fost deputat, senator, președinte al Senatului, primar al Bucureștiului (pentru numai două săptămâni), ministru al Internelor, Agriculturii și Lucrărilor Publice. În 1879, a fost ales membru al Academiei Române. Ca jurist, a contribuit la redactarea legii rurale și a instrucțiunii publice, două legi fundamentale pe care a fost construită România modernă. În analele parlamentare ale vremii, îl regăsim pe Bosianu pledând pentru acordarea necondiționată a cetățeniei române etnicilor români veniți din Transilvania: "Atunci când suntem în fața unui român, nu mai putem să-l întrebăm ce servicii a făcut; însuși calitatea lui de român îi dă dreptul de a fi dispensat de stagiu. Iată dar spiritul Constituției [...]; când suntem în fața unui român [...] trebuie să-i dăm indigenatul fiindcă el este deja român". În timpul când s-a aflat la conducerea Senatului, a fost modificată Constituția din 1866, astfel încât să aibă dreptul să solicite cetățenia română și persoanele care nu erau de religie creștină, decizie favorabilă locuitorilor israeliți care voiau să se naturalizeze în România independentă.
Vila din pădure
Unul dintre motivele pentru care l-ar fi invidiat contemporanii ar fi fost acela că după 1859 Constantin Bosianu a locuit într-o casă superbă, cu o arhitectură care ieșea din normele vremii, așezată într-un loc pitoresc, între arborii și viile Filaretului. O casă cu turn, de unde se vedea în depărtare, peste case scunde și turle de biserici, centrul Bucureștiului, deseori învăluit în pâcla ridicată din apele Dâmboviței. Terenul îl moștenise probabil de la tatăl său. Lucrările au început în 1853, la doi ani după ce devenise doctor în Drept la Paris. Șapte ani le-a luat zidarilor să ridice casa, urmând, se pare, planurile arhitectului Luigi Lipizer, care a mai proiectat, printre altele, și clădirea din strada Dionisie Lupu cunoscută astăzi sub denumirea de "Casa Universitarilor". Lipizer sosise în București din Imperiul Habsburgic, fiind de origine dalmată. Proprietar al unei case în stil neogotic, cum puține erau în oraș în vremea aceea, Bosianu s-a mutat aici trăind o viață patriarhală, în marginea Bucureștiului, bucurându-se de reputația de cel mai competent juristconsult român și de respectul datorat înaltelor funcții deținute în mediile universitare și politice. Biografii susțin că în anii premergători Unirii, însuși Alexandru Ioan Cuza s-ar fi ascuns în casa lui Bosianu, păzit de arnăuți, ca să facă planuri secrete pentru schimbarea ordinii politice. Constantin Bosianu a murit în 1882, iar după moartea sa, casa a intrat în proprietatea Institutului Național de Meteorologie, înființat de brăileanul Ștefan Hepites. Partea aceasta de București a fost profund transformată în secolul XX. Mai întâi a fost amenajat Parcul Carol I. A fost construit în apropiere un Palat al Artelor, amenajat apoi ca Muzeu Militar. În timpul comunismului, clădirea a fost demolată, iar în locul ei a fost ridicat Mausoleul Eroilor. Casa Bosianu este închisă pentru publicul larg. Ne rămâne să o privim de departe, cu tot aerul ei enigmatic, o casă locuită odinioară de un celebru profesor de Drept roman, a cărui viață a rămas la fel de enigmatică.
Foto: Gheorghe Chelu, DREAMSTIME (1)