Sunt în jur de 20 de tipuri de zone naturale care au parte de o protecție specială în întreaga Europă. Unele habitate protejează o plantă rară, în alte zone e protejată o specie de animale pe cale de dispariție. Ei bine, există în România un parc național, Parcul Național Cozia, care înglobează toate cele 20 de tipuri de habitate Natura 2000. O lume întreagă într-un singur parc! Iar de trei ani are și câteva mii de hectare de păduri virgine, incluse în patrimoniul mondial UNESCO! O zonă plină de frumusețe și de legende, întinsă de-o parte și de alta a Oltului. De Dragobete, am luat la pas faimoasele păduri de fag ale Coziei, ca să adulmecăm primii venirea primăverii în munte...
Când păsările își dezleagă ciocul
"Primăvara, și vântul se simte altfel... Oricât de tare ar bate, oricât de sus ai fi în munte, tot vine câte o pală mai caldă, cât să-ți înmoaie inima. Primăvara totul e altfel, și miresmele sunt altfel, și foșnetul pădurii e altfel, până și vântul e altfel!".
Suntem sus, pe creastă, după o urcare de o oră, pieptiș, pe cărările versantului Muntelui Cozia care se oglindește în Olt, iar vântul zboară pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzește, ca și cum ar vrea să confirme, acolo, pe loc, vorbele ghidului meu Pavel Prundurel, un om "al muntelui", cum rar am mai întâlnit. O boare căldicică bate peste pădure, ca o promisiune că primăvara e, în sfârșit, aici. E final de februarie, ajun de Dragobete, iar păsările își cântă cu foc dorul de drăgosteli. La doar câteva sute de metri deasupra Văii Oltului, peste infernul traficului dintre Vâlcea și Sibiu, păsările s-au înstăpânit peste acest colț de rai al Parcului Național Cozia. În pădurea deasă, seculară, de fagi, e o liniște absolută, peste care trilurile păsăretului răsună imperial. O sărbătoare a vieții și a iubirii pe care, lovind cu spor, ca un scriitor plin de vervă aflat la mașina de scris, o ciocănitoare pare că o însemnează pentru eternitate într-o scoarță de copac. "În popor se zice că acum, de Dragobete, se dezleagă ciocul păsărilor. Acum e perioada în care ele încep să se împerecheze. Nu cred că e o simplă coincidență faptul că avem sărbătoarea românească a Dragobetelui, sărbătoarea dragostei, exact în aceeași perioadă când natura începe să își dea drumul la viață!", spune Pavel Prundurel, șeful Parcului Național Cozia.
Inginerul Prundurel are o voce caldă, precum vânticelul de primăvară, și pune emoție în fiecare istorioară cât de măruntă pe care mi-o spune. "Ce-ți poți dori mai mult decât să fugi pentru câteva ore din nebunia orașului și să stai în natură, să te bucuri de aerul ăsta curat, de liniștea de aici, să privești splendoarea naturii?". Stăm sus, așezați pe un jilț de mușchi verzi, și ne tragem sufletul după urcuș. În față avem un perete uriaș de stâncă, tăiat parcă anume cu barda cândva, cu secole în urmă, pe vremea primilor noștri voievozi. Stânca chiar are nume de voievod: "Muchia Basarab îi spune. De altfel, multe locuri din Parcul Cozia au nume care trimit la istoria noastră veche: Dacul, Zamolxe...". În timp ce povestim, pe stânca din fața noastră rulează un documentar despre viața animalelor. "Suntem ca la cinematograf!". Cu privirea sa formată, de specialist, Pavel Prundurel mă ajută să văd forfota muntelui. Colo - o capră neagră dormind de voie, dincolo - zeci și zeci de cuiburi de păsări. "Vezi mulțimea aceea de puncte albe? Sunt cuiburile răpitoarelor mari, vulturii și acvilele. Multe dintre ele deja clocesc".
Ospăț cu muguri
Pavel Prundurel privește lumea din jur printr-o lupă uriașă. Un detaliu nu-i scapă! Are și azi curiozitatea copilului de la "generală", care "ghicea" copăceii de-abia plantați - niște joarde subțiri, fără pic de formă - după gustul primilor mugurași. "M-am născut la țară, în Munții Făgăraș, în ultima comună din Țara Loviștei. Am trăit de mic în natură. Țin minte că la școală, învățătorul ne punea să plantăm, în fiecare primăvară, câte un tei, câte un frasin, pe lângă școală. Până să dea frunzele, eu știam deja care ce copăcel e! Luam un mugur mic și îl mestecam până îi ghiceam gustul. Zic: «Ăsta e tei»! Fiecare mugur de copac are o aromă unică". Mergem la pas prin pădure, adânciți în frunziș până peste glezne, și fiecare oprire e un nou prilej de mirare. Nu există potecă, nu există metru pătrat de pădure din care șeful Parcului Cozia să nu scoată o poveste. "Uite un cuib: cu câtă grijă a fost aranjat! Ce arhitectură grozavă au făcut păsările cu gheruțele și cu cioculețele lor!". Atât de bine cunoaște pădurea, că e în stare să-mi spună până și din ce soi de ierburi și ramuri și-au făcut păsările cuibul anul trecut!
Lumea de la rădăcinile fagilor
Urcăm un pic în munte și, pe lângă trunchiurile gri-albicioase ale fagilor, apar și cele mai închise la culoare, ale stejarilor. În timp ce eu privesc în sus, uimit de înălțimea fagilor, Pavel Prundurel privește universul de jos, de la firul ierbii, pe care cei mai mulți dintre noi îl ignorăm, La picioarele noastre se află un fag bătrân, căzut la pământ, cu trunchiul despicat, ca o jardinieră pentru tot felul de plante mărunte. "Asta e ditamai ghinda, aici e un jir. Uite cum și-a desfăcut embrionul și cum s-a înfipt în humusul hrănitor al copacului. Va crește chiar aici, își va împinge rădăcina până în pământ și se va face un arbore triumfal. Are toate condițiile". Mă străduiesc să văd și eu lumea cu "lupa" șefului Parcului Cozia. Adevărul e că nu-ți trebuie decât un dram de atenție și de răbdare ca să descoperi micile minuni ale naturii pe lângă care, altfel, treci cu pas grăbit. "În jur e puzderie de ghindă și de jir. Pe aici e plin de animale sălbatice: mistreții mănâncă astfel de semințe, căprioarele la fel, dar tot rămân destule ca să crească și pădurea. Dacă stăm să ne uităm atent, la tot pasul găsim copăcei de fag". Iar printre copăceii de fag, din loc în loc, Pavel Prundurel găsește, parcă puse înadins pentru spectacolul traseului, urme proaspete de cerb - "La cum arată, ieri cred că a trecut pe aici" - sau de mistreț - "Se vede cum s-a scărpinat de scoarța dură a acestui copac...".
Arbori de trei mii de ani
Sunt de o oră în Parcul Cozia și am văzut deja mai multe decât într-o vizită la un mare muzeu de științele naturii. Inginerul Prundurel îmi dă dreptate. "Într-un parc național ai toate nivelurile de dezvoltare ale florei și faunei: alge, mușchi, licheni, ciuperci, vegetație mare, animale sălbatice, mamifere, vertebrate, nevertebrate, insecte, carnivore, ierbivore. Cu cât ai mai multe la un loc, cu atât e mai bine, iar aici, la Cozia, avem de toate, din belșug! Într-un astfel de parc, ca al nostru, natura e lăsată să-și urmeze singură cursul. S-a uscat un copac, a căzut, rămâne acolo, nu se poate atinge nimeni de el! Lemnul mort, căzut pe jos, nu e o pierdere, nu e o pagubă. El intră imediat în circuitul energetic, este hrană pentru alte specii și populații, precum fagul căzut, în care încolțeau ghinda și jirul. Tot în copacii căzuți își au casa o grămadă de viețuitoare: pe sub stratul de frunze, crenguțe căzute și lemn descompus, avem furnicuțe și gâze de toate felurile, care își fac și ele datoria față de ecosistem".
Pentru cine nu a mai fost într-o arie strict protejată, prima impresie e șocantă. Copaci înalți, puternici, viguroși, frumos aliniați, rânduri, rânduri, ca o armată gata de asalt, iar la rădăcinile lor alți copaci, frumoși și ei cândva, căzuți acum la datorie, loviți ba de un trăsnet, ba de o boală, ba de trecerea timpului. "O armată căzută și o armată zveltă, în picioare", cum îi place să spună inginerului Prundurel. "Într-o zonă protejată, ca a noastră, găsim arbori colosali! Noi avem aici, la Cozia, arbori de tisa trecuți de 3.000 de ani, martori ai atâtor istorii... Uitați-vă la fagul de acolo, are aproape 2 metri diametru!", îmi spune ghidul meu și se așează lângă copac. "Are 180-200 de ani. Fagul trece de 200 de ani, dar nu mai mult. Se spune că arborii aceștia vechi dau o mare energie", îmi șoptește apoi și înțeleg pe loc că verva și entuziasmul omului care mă conduce prin sălbăticia Coziei au același "izvor".
- Domnule Prundurel, obârșia dvs. este în Țara Loviștei, mai aproape de Sibiu decât de Vâlcea. Cum ați descoperit munții din zona Coziei?
- Eram copil în clasa a V-a, și tocmai ne întorceam de la Târgul de Sfântul Ilie, de pe la tiribombe, pe unde ne plăcea nouă, celor mici, să ne jucăm cu orele. Seara, de acasă, din foișorul casei părintești din Țara Loviștei, am văzut Vârful Cozia, conturat ca o aură de apusul soarelui. Și atunci, cu o soră mai mare, un frate mai mic și încă trei verișori ne-am decis să mergem a doua zi pe Masivul Cozia. Era departe, dar muntele se vedea atât de frumos, că nu puteam rezista tentației aventurii. Mi-am făcut atunci un traseu în minte - pe ce culmi, prin ce sate urma să trecem - și chiar eu am condus "expediția" a doua zi, deși unii din gașcă erau mai mari ca mine. Așa cum plănuisem de acasă, din foișor, așa a fost! Am pornit pe la 3 dimineața, că era de mers, oho! La un moment dat, am ajuns la o stână, ne-a primit ciobanul cu brațele deschise. Aveam și noi, e drept, o sticlă de țuică de la tata, ca să deschidem mai ușor... țarcul oilor. Omul ne-a pus de mâncare, ne-a grijit, iar pe la 12-1, pe la amiază, am ajuns pe Vârful Cozia. Ore întregi am stat acolo și ne-am mirat de priveliștile care ni se întindeau la picioare. A fost o aventură pe care nu o pot uita! Țin minte toți pașii, toate locurile pe care le-am văzut în ziua aceea...
Primăvară pe muntele magic
Ani buni după prima "expediție" pe masivul Cozia, inginerul Pavel Prundurel devenea șeful Parcului Național care înglobează, în cele 17.000 de hectare ale sale, între care 3.500 de hectare de păduri virgine de fag, trecute, recent, în patrimoniul UNESCO, și muntele magic al copilăriei sale. E la fel de dornic de aventură și acum, abia așteaptă să-i vină prin păduri tineri studenți de la Științele Naturii, Silvicultură sau Ecologie, abia așteaptă să apară vreun grup de turiști străini curioși să viziteze pădurile virgine de fag, abia așteaptă ca un jurnalist ca mine să-l sune, în căutare de povești. Își pune îndată rucsacul la spinare, sare în Duster-ul albastru-închis, care a văzut toate cărările munților de-a stânga și de-a dreapta Oltului, și e "la datorie"! Datorie e un fel de a spune, pentru că pentru Pavel Prundurel pădurea înseamnă bucurie. În atâția ani, îi știe felul de-a fi ca unei făpturi, fiecare nuanță, fiecare ecou, cum respiră, cum intri în marele circuit al anotimpurilor. Pentru Pavel Prundurel, primăvara nu vine când spun doamnele de la Meteo, seara la 7, la televizor. Primăvara vine ascunsă ochiului profan, vine anunțată de micile detalii pe care numai sensibilitatea omului de munte le poate dilata într-atât încât să fie vizibile pentru noi, ceilalți, turiștii de ocazie. Ne oprim din nou din drum, după ce-am cucerit o nouă stâncă, lângă un pin falnic mirosind a verde proaspăt. Un vânt cald bate din nou peste culmile Parcului Cozia...
Așteptarea pădurii
- Domnule Prundurel, traiul dvs. permanent în natură vă ajută, cu siguranță, să-i simțiți și tresăririle adânci. Cum vine primăvara pe munte?
- În primul rând, crește ziua. Ușor, ușor, lumina te îmbie mai devreme spre munte, temperatura e mai plăcută și simți, așa, în tine, o chemare, simți cum furnică viața în jur. Eu, unul, simt primăvara de la primele miresme ale copacilor care înfloresc foarte devreme: alunii, arinii, sălciile... Apoi se trezesc la viață tot mai multe viețuitoare. Îmi ies în cale gâze dezmorțite, insecte, aud păsărelele acestea, cu cântul lor de dragoste. Să știți că, primăvara, cântecul păsărilor este altfel decât cel pe care-l auzim vara sau toamna. Cântecul de primăvară al păsărilor e a chemare, a întâlnire, e dragoste. Chiar și păsările răpitoare cântă de dragoste, ciufii, bufnițele cântă până târziu în noapte. De multe ori, seara, rămân în apropierea pădurilor numai ca să ascult concertele păsărești. Ploaia de primăvară e alt răsfăț, scoate la iveală mirosul reavăn al pământului. Pur și simplu, primăvara, toată pădurea miroase a așteptare. Orice firișor de iarbă care se zbate să crească are povestea lui, te încarci cu energie numai privindu-l!
Până și buștenii tăiați cu un an în urmă, pentru focul din sobe, primăvara se forțează să dea, bieții de ei, niște muguri. Atât de mare e forța naturii primăvara!
Conștiința ierbii
- Pădurea pe care o descrieți e foarte vie. Are trăsături omenești...
- Ne complacem să credem că doar noi, oamenii, avem sentimente. Nu e adevărat! Toate plantele și animalele au simțire. Mai mult decât oamenii, natura are, genetic, chemarea de a da viață. Caută să dea viață și să se adapteze încontinuu. Și plantele, și animalele au conștiință, fără discuție! Priviți acolo verdele acela de pe stâncăraie: e un pin pitic care crește direct pe piatră! Să vă mai dau un exemplu, că tot e plin de capre negre pe aici: dacă un pui de capră neagră a rămas orfan, vine o altă căpriță, care poate nici nu a fătat vreodată, și îl adoptă imediat! Și tot imediat i se declanșează lactația, are lapte să hrănească puiul respectiv! Nu e asta o minune? Zbaterea pentru viață a naturii e cu adevărat incredibilă...
Pornim din nou la drum, cu pas repede, ritmat de bătăile ciocănitoarei.
- Ciocănitorile sunt foarte importante pentru natură. În multe țări, ele nici nu mai există. Vin turiști din Occident și mă roagă să-i ajut să le filmeze, vor să vadă ciocănitorile de la noi.
"Grijă mare, că acolo e cu UNESCO!"
Ca șef de parc național, inginerul Pavel Prundurel s-a bătut ani de zile cu diverși "dezvoltatori" care voiau să construiască în zone protejate ori care voiau să tragă telecabină până pe Masivul Cozia. "Lumea nu a înțeles de la început care e rostul unui parc național. Telecabina însemna să distrugi o bună parte din munte. Se strica și un renume, o tradiție: iei turistul de jos în sandale și-l duci în Vârful Cozia, cum se poate așa ceva!? O vreme, am făcut față cu greu situației, dar am avut presa bună de partea noastră, iar asta a ajutat".
De când cu intrarea, acum trei ani, a pădurilor virgine de fag din Parcul Cozia în patrimoniul universal UNESCO, lucrurile s-au îndreptat și mai mult. "Vin foarte mulți străini interesați de pădurile noastre din patrimoniul UNESCO, oameni pasionați, cunoscători, care ne întreabă de pădurile virgine de fag. De atunci, și politicienii, și autoritățile au dat un pic înapoi. Zic: «Grijă mare, că acolo e cu UNESCO, fiți atenți să nu ne trezim cu probleme»".
"Nu mai e mult, și primăvara e aici!", spune vesel Pavel Prundurel. Zărise un pui de tei și luase să guste un muguraș, cum făcea pe când era copil.
- Simți gustul? Ăsta e gustul primăverii!
(Autorul mulțumește personalului Centrelor de Informare Turistică Râmnicu Vâlcea și Sălătrucel și conducerii Parcului Național Cozia pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.)