Era atât de tristă, încât nicio altă pasăre nu s-a mai oprit acolo, fie și pentru câteva clipe. Se mai apropia câte un porumbel, o dată a dat târcoale chiar și un pescăruș, dar toate își schimbau direcția, după ce o vedeau cum stă zgribulită, cu penele în neorânduială, cu gheruțele scâlciate, de parcă ar fi fost din cauciuc. În vremea aia, încercam să mă împrietenesc cu o porumbiță albă, care-mi plăcea mult, pentru că semăna cu un personaj din desenele animate ale copilăriei. Îmi doream să mă lase să o ating, să-mi mănânce din palmă, dar era extrem de bănuitoare. Tot ce reușisem era să nu mai zboare când deschideam geamul, cu mișcări foarte încete. Se refugia în capul pervazului, unde nu o puteam ajunge, și mă privea, când cu un ochi, când cu celălalt, scoțând un fel de triluri timide. Îi vorbeam, stăteam minute lungi cu palma întinsă plină de firimituri de pâine, dar nu se apropia niciodată. Îmi intrase în cap că atingerea penelor ei ar putea fi ceva magic, iar momentul în care ar ceda și ar veni să-și pună libertatea în mâinile mele ar aduce cu sine dovada că sunt un om bun, de care ființele lui Dumnezeu nu se tem. Îi dădusem chiar și un nume, îi ziceam Casandra și, uneori, când nu era acolo, deschideam geamul, o strigam și ea venea. Dar s-o ating tot nu mă lăsa. În cele din urmă, fusesem nevoit să renunț. Lăsam firimiturile pe pervaz și mă retrăgeam, iar Casandra trecea imediat și le ciugulea, pândind fiecare mișcare pe care o făceam în spatele geamului... Vrăbiuța cea tristă nu se temea, însă, de prezența mea. Când am deschis prima oară geamul, mi-am dat seama că aș putea s-o ating fără niciun fel de efort, era la nici jumătate de metru distanță. Mă așteptam să zboare, dar n-a făcut-o și atunci am înțeles că e bolnavă rău. Am întins mâna spre ea și aproape că am atins-o, când m-a fulgerat un gând: dacă penele ei îmi vor transmite cine știe ce boală mortală? În fond, ce știam eu despre vrăbii și despre bolile lor? Mi-am retras mâna încetișor, apoi am adus niște firimituri de pâine și le-am pus lângă biata pasăre. Nu le-a băgat în seamă. A doua zi de dimineață, erau tot acolo și se uita la mine cu o privire încă și mai tristă. I-am pus puțină apă într-un capac, dar nu s-a atins de ea. Și așa a fost timp de aproape trei zile. Mereu mă gândeam: "Poate tot ce trebuie să fac e să o iau în căușul palmei, poate asta vrea, simte că asta ar salva-o", dar nu am făcut-o. Dacă atingerea penelor ei m-ar fi îmbolnăvit? Ce știam eu despre vrăbii și despre bolile lor? În a treia seară a murit, fără să-și schimbe poziția. Doar ochii îi avea închiși. Am luat-o cu o paletă de lemn adusă din bucătărie, am pus-o într-o pungă de plastic și m-am dus cu ea în părculețul dintre blocuri, unde am îngropat-o, așa cum făcusem în copilărie cu puii pisicii pe care ea refuzase să-i mai alăpteze.
Am aruncat paleta la gunoi, gândindu-mă că nu o s-o mai pot folosi vreodată în bucătărie, apoi m-am întors și am spălat bine pervazul cu detergent, ca să dispară orice urmă a micii tragedii care se petrecuse acolo.
Începând cu dimineața următoare, păsările au început să poposească din nou pe pervazul meu. Doar Casandra, porumbița cea albă, nu a mai venit niciodată. Am strigat-o la geam, dar fără niciun folos. În câte o noapte, o visez cum privește, când cu un ochi, când cu celălalt, locul unde a agonizat vrabia cea tristă, ca și cum ar căuta să se convingă că totul a fost real. Mă pedepsește, oare, pentru cruzimea mea? Au păsările putința de a-și ghici suferința? Sau Casandra nu mai vine de frica morții, ale cărei urme au rămas pe pervaz?
Nu credeam că o păsăruică bolnavă poate să aducă atâta tristețe în viața mea. Un simplu gest ar fi transformat totul în bucurie: palma mea făcută căuș, pentru ca vrabia să-și găsească în ea alinare în fața morții. Poate ar fi rămas și Casandra în viața mea.
RAUL BAZ